Devoratorii de sfinţi

Autor: Gabriel H. DECUBLE | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Herta Müller a primit premiul Nobel pentru literatură. În mod normal, acest premiu ar fi trebuit să fie o palmă la adresa imposturii. Da’ de unde! Să mi ţi-i vezi pe ghiermănoi cum, de îndată ce au aflat vestea, se lăbărţau pe (prin) diferite canale – mediul lor prielnic –, secretîndu-şi voluptelnic mîzga! Părea că premiul, în loc să producă un interes viu pentru operele Hertei Müller, a proiectat-o pe autoare direct într-o posteritate mută – aşa se mai înfruptau hrăpăreţii amatori de rating din ea...

Situaţia mi-a adus în memorie o legendă hagiografică din secolul al IX-lea: la moartea unui sfînt care trăise vreme de 17 ani sub o scară, ca cerşetor perfect anonim, asupra comunităţii respective s-au revărsat atîtea minuni, încît gloata isterizată, identificînd sfîntul, a dat să sfîşie o bucată de carne din el, un deget, o manşetă, un nasture – orice, numai să se simtă atinsă de har. Episcopul locului, care ştia din ce se nutreşte „credinţa“, a pus să se arunce bani pe spate, pentru a ţine vulgul departe. Cam aşa şi acum: pentru a se înfrupta mai abitir decît alţii din harul Hertei Müller, comentatorii noştri slobozeau întruna cocoşei sonori în eter: ba că-i româncă, ba că nu-i româncă; ba că o cunosc personal, ba că nici nu merită să fie cunoscută; ba că e o recunoaştere implicită a României, ba că barează calea scriitorilor români etc.

Un domn care se pricepe (nu mai contează la ce, el pur şi simplu se pricepe) declara cu nonşalanţă că, nenumind modele personale, Herta Müller nu poate fi considerată scriitoare autentică. Dacă s-ar fi şi documentat puţin înainte de a agrăi din glanda sapienţială, domnul în cauză ar fi ştiut ce au însemnat pentru Herta Müller un Paul Celan, un Thomas Bernhard, un Oskar Pastior, o Inger Christensen şi nu ar fi confundat declaraţiile la cald de după aflarea veştii – oricum, făcute sub puternicul impact emoţional şi de o modestie rară – cu un statement poetic. În plus, ar mai fi aflat şi că prietenia faţă de ultimii doi a contat enorm pentru Herta Müller, într-atît, încît s-a implicat an de an, din 2007 încoace, în realizarea festivalului de poezie „Oskar Pastior“ de la Sibiu, pentru a cinsti memoria acestuia. Pe Inger Christensen – nominalizată anul trecut, alături de Herta Müller, la Nobel – a reuşit s-o convingă să participe şi ea, în octombrie 2008, la festival. Avea să fie ultima apariţie publică, curînd după aceea poeta daneză sucombînd unui cancer nemilos. Herta Müller spunea mereu că şi-ar dori ca Inger să ia premiul, nu ea. A fost să fie altfel, dar, în adîncul sufletului, Herta Müller ştie că acest Nobel este mai mult decît o recunoaştere a artei sale, este şi o încununare a unei prietenii exemplare. Pentru o ţară în care cuvântul prietenie aproape nu are acoperire – pentru că viaţa publică din România este strivită sub cizma îngăştirilor conjuncturale –, astfel de atitudini pot părea bizare. Chiar aşa: bizare!

Spunînd aceasta, îmi aduc aminte cam care au fost reacţiile corifeilor culturii române faţă de Herta Müller în ultimii ani („Iar bizara aia?“) şi cum au fost trataţi cei care au avut de-a face în mod direct cu ea: astfel, traducătorul ei a fost mătrăşit în cel mai pur stil stalinist de la revista Lettre, iar coorganizatoarea festivalului „Oskar Pastior“ din partea ICR a fost permanent obstrucţionată şi ironizată, fiind propusă pentru sancţionare nu mai departe decît săptămîna trecută, de vicepreşedinta instituţiei, pentru că... muncea, cum face de obicei. E trist: la 20 de ani după căderea comunismului, mecanismele de promovare şi omologare din România încurajează, în continuare, atît de pe faţă mediocritatea şi servilismul, încît ar fi cazul, pentru sănătatea noastră, să terminăm cu triumfalismul liliputan. Nu avem nici un merit pentru Nobelul Hertei Müller.

Nici n-am putea avea, pentru că ne scapă unul din secretele ei: simplitatea dezarmantă, o categorie străină sofisticaţilor Mitici. Herta Müller a meritat Nobelul pentru că este scriitoare, nu decoratoare de texte; femeie, nu feministă de paradă; pentru că metaforele ei nu estetizează lumea, ci sînt esenţa estetică a lumii, aşa cum este această lume – hîdă, hîdă, românesc de hîdă.