Dezacordul dintre deontologie şi existent

Autor: Luiza PALANCIUC | Categoria: | 2 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

„Dar, în acest echilibru respingător

al societăţilor, nu seismul are importanţă,

ci deriva – lentă, contorsionată

şi îngreţoşată – a ideilor.“

Anonim

(secolul al XX-lea)

„Crise sans précédent“ este una dintre formulele pe care le-a generat Mai ’68. În spaţiul francez, ea trimite imediat la o criză istorică, în sensul tare al expresiei (apropiat de cel dat de Georges Duby, de pildă). Efectul de rezonanţă al momentului a fost, însă, cu mult peste realitatea evenimentelor, acoperindu-le, dîndu-le un aer mitologico-subversiv pe care nici actorii, nici contextul, nici chiar conţinutul propriu-zis al revoltei nu puteau să-l aibă.

Voi analiza, în continuare, această „neputinţă“ a contextului şi a conţinutului. Actorii fiind, în ochii mei, personaje dezarticulate şi lipsite de orice interes epistemic (în ciuda aparenţelor şi a maximalizării contribuţiei lor în scenariu) nu vor fi numiţi aici (nici măcar în calitatea lor de figuranţi).

„[...] tocmai pentru că este, în bună parte necunoscut, Mai ’68 trezeşte atîtea polemici. Cu numai cîteva excepţii, care vin dinspre istorici, analişti politici şi sociologi, evenimentul este îndeobşte ţinta unor fantasme sociale tot mai puţin disimulate decît un obiect al cunoaşterii.“

Aceste rînduri sînt scrise în introducerea unui volum masiv, Mai-juin ’68, coordonat de politologii Dominique Damamme, Boris Gobille, Frédérique Matonti, Bernard Pudal şi apărut în 2008, la Éditions de l’Atelier/Éditions Ouvrières (sic!). Deşi îşi propune să „iasă din clişee pentru a pătrunde în cunoaşterea aprofundată a ceea ce a fost unul dintre marile evenimente ale secolului al XX-lea“, surpriza, după lectura celor peste 400 de pagini (împărţite pe domenii, analize, cazuistică), este să constaţi că, în realitate, chiar cînd îmbracă hainele politologiei sau ale sociologiei, dispozitivul analitic francez rămîne, în ce priveşte Mai ’68, înţepenit într-o excrescenţă revoluţionară, care scapă din vedere tocmai caracterul abuziv al excrescenţei. Altfel spus, pentru unii, Mai ’68 reprezintă experienţa libertăţii culturale, explozia individualismului, cu efecte subversive de lungă durată, fără precedent etc. Pentru alţii, este invazia unui dispozitiv întreg de reziduuri conceptuale ale noţiunii de „criză“, care tind să se stabilizeze nu ca reziduuri, ci ca programe electorale, scoase periodic la suprafaţă. De fiecare dată – fie că încearcă să-l salveze (istoric şi/sau epistemic), fie că îl expediază într-o anexă a istoriei –, momentul Mai ’68 apare disproporţionat.

Indiscutabil, Mai ’68 a introdus o cezură. Dar ceea ce trebuie subliniat este faptul că această cezură a fost infinit mai adîncă în expresiile pe care le-a îmbrăcat, deci în forme, decît în conţinut. Ramificaţiile (precum volumul citat mai sus) au ajuns să fie mai importante, mai interesante şi mai pătrunzătoare decît evenimentul însuşi. Literatura secundară mai inteligentă şi mai subtilă decît autorul.

Căci momentul Mai ’68 nu este un „moment“, în sensul punctual (şi trivial) al cuvîntului; el depinde întotdeauna de versantul pe care te situezi, deci nu de veridicitatea timpului real, ci de capacitatea de a răspunde sau de a ignora un model revoluţionar normativ. Ce înseamnă acest lucru? Norma democratică vrea ca cetăţeanul să fie luminat, preocupat de lucrul public, implicat în treburile cetăţii. O raţionalitate activă, aşadar, a politicului. Or, viziunea aceasta este pur teoretică: cîmpul politic este unul la fel de specializat ca cel al matematicului, să spunem; şi, întocmai ca în matematici, unde toţi cunoaştem tabla înmulţirii, dar puţini avem acces la seriile lui Fourier, în politică, majoritatea indivizilor (adulţi alfabetizaţi) nu au opţiuni politice stabile, coerente şi structurate (cel puţin în democraţiile occidentale, din cîte arată studiile lui Philip Converse). Prin urmare, evaluarea unei situaţii politice, a unui discurs ori a unui actor politic ia, în majoritatea cazurilor, drept reper mediul social, nicidecum un criteriu specific politic. De aici pînă la profesionalizarea zonei politicului – doar un pas; Gaxie şi Bourdieu au insistat asupra acestei tendinţe, arătînd că cei mai mulţi dintre cetăţeni sînt, de fapt, profani în înţelegerea sferei politice, întrucît nu dispun de nici o competenţă obiectivă, ci doar de calcuri sociale, aplicate cu stricteţe unor conjuncturi, evenimente, „momente“ sau actori.

Nu voi intra acum în detaliile acestei teorii; ea pleacă de la statistică, se sprijină pe o intuiţie larg răspîndită (competenţa politică a unui individ creşte odată cu nivelul său de studii). Dar, chiar brută şi intuitivă cum este, îmbrăcată în straiele sociologiei savante, ea spune, de fapt, un adevăr: realitatea cognitivă a politicului atinge astăzi o evidenţă remarcabilă. Chiar şi atunci – poate tocmai atunci – cînd se vorbeşte despre caducitatea ideologiilor. Or, perversiunea pe care a reuşit să o introducă Mai ’68 chiar în acest lucru constă: transformarea în ideologie a oricărui tip de discurs revoluţionar. Cu alte cuvinte, orice cronică necrologică a ideologiilor trebuie să încerce, întîi de toate, construcţia unei filozofii a ideologiilor privite sub forma ei de experienţă subiectivă, specifică modernităţii. Ea trebuie, totodată, să restituie ambiţia subversivă care se naşte atunci cînd ideologia aneantizează problematica filozofică. Deci: orice „rebeliune“ împotriva ideologiei are nevoie, pentru a fi cît de cît eficace, de un instrumentar filozofic, de un dispozitiv intelectual care să ţină cont de multiplicitatea sensurilor, a contextelor – aşadar de realitatea cognitivă a politicului, amintită mai sus. Cînd Louis Althusser, de pildă, scrie „Despre tînărul Marx“, intenţia iniţială este articularea unei teorii a evoluţiei ideologiei, a condiţiilor care permit înţelegerea ei, dincolo de orice conjunctură ori inserţie accidentală în cursul unor evenimente. Existenţa ideologiei este aici condiţionată de existenţa textului, iar orice explicaţie care ar putea da seamă de ideologie devine explicaţie de text. Fireşte, s-ar putea aduce completarea, sub forma unui argument „leneş“ (în sens stoician), că teoria marxistă nu poate scăpa nicicum erorii sale iniţiale, deci că este, implicit, inutil să cauţi altceva decît ceea ce constituie esenţa profundă a unui text, anume de a fi, cum o aminteşte chiar Althusser, „o structură determinată de unitate“.

Ce mai înseamnă, însă „spirit revoluţionar“, „criză fără precedent“, cînd sîntem în prezenţa unui… text? Sensul tautologic al analizei ideologiilor nu a scăpat, se ştie, lui Raymond Aron ori lui Paul Veyne. Cel dintîi se opune cu inteligenţă şi rigoare (adesea sancţionată, la vremea respectivă) inflaţiei de limbaj şi lirismului patologic din Franţa lui ’68. Cel de-al doilea discută sensul unei construcţii a istoricului, anume pornind de la date eterogene, iar nu de la „probleme obiective“, după cum voia, cu o aptitudine specială pentru mistificare, Althusser.

Nu este însă mai puţin adevărat că strategiile incriminării ideologiei – prin invocarea sistematică a rectitudinii în faţa vicisitudinilor istoriei, inventarierea atrocităţilor pe care le-a adus cu sine ori plasarea acesteia într-o conotaţie (exclusiv) polemică – recurg, de fiecare dată, la o identificare esenţialistă între o categorie intelectuală şi practicile curente ale indivizilor. Homo ideologicus nu mai înseamnă, astfel, decît suprapunerea între ideologie şi doctrină, legitimarea reductibilităţii celei dintîi la cea de-a doua. Prin urmare, absenţa unei neutralităţi axiologice duce la asocierea constantă a ideologiei şi a interesului, de netăgăduit în sine, dar inoportună cînd ideologia este, în acelaşi timp, calificată drept (simplă) ordine a discursului.

Modelul teoretic (devastator în universităţile franceze) al lui Mai ’68 ţine de o astfel de ordine discursivă: simplificări cognitive vertiginoase, centrate pe formula „economică“ a raţionamentului, care duc la validări empirice.

Fără îndoială, cuvîntul „revoluţionar“ şi familia acestuia rămîn, în continuare la modă. Mai nou, frontierele care erau, înainte, ermetice, se deschid astăzi cu generozitate: frontierele dintre discipline (inventarul sociologic îmbracă hainele conceptualizării politologice etc.), frontierele dintre limbajul savant şi limbajul comun ş.a.. Deschiderea acestor frontiere culturale şi lingvistice are drept consecinţă un pathos al discursului asupra revoluţiei (ecologiste, altermondialiste), care se află pe toate buzele, sub toate condeiele, deopotrivă în lucrări academice sau în mitinguri.

Confruntaţi cu un astfel de fenomen, sîntem îndreptăţiţi să ne punem cîteva întrebări: mai există, oare, cu adevărat, un spirit revoluţionar? Este vorba despre un fenomen real sau despre un fenomen discursiv? Nu avem de-a face cu un tic de limbaj (sau un joc de limbaj, în sens wittgensteinian) care se cere vehiculat la ceas aniversar? Ne naştem revoluţionari sau devenim? Cum se explică excrescenţa unei astfel de noţiuni într-un Occident al discursivităţii pure – aceeaşi care a proliferat (cancerigen) în universităţi, evacuînd tocmai ceea ce era realitatea istorică: invazia Cehoslovaciei de către armata sovietică, în acelaşi an de graţie 1968?

Sînt subiecte extrem de complexe: cel al realităţii fenomenului este, desigur, cel mai problematic, căci el le articulează pe toate celelalte. Problematic întrucît credem cu toţii, în mod intuitiv, că ştim cam ce înseamnă o „revoluţie“. Şi nu putem decît să fim descumpăniţi în faţa proliferării (şi a dispersiei) acestui termen, deopotrivă în limbajul comun şi în cel academic.

Nu este deloc sigur că Mai ’68 reprezintă, în spaţiul francez, altceva decît construcţia – mistificată şi mistificatoare – practicată cu dibăcie de paznicii stîngismului activist. Pe de altă parte, apărătorii neutralităţii axiologice nu pot – moral şi/sau epistemic – ieşi din neutralitatea lor. Consecinţa? O singură logică – cea a militantismului revoluţionar, care, deşi nu mai este la fel de spectaculară ca acum patruzeci de ani, nu a rămas mai puţin eficace în efectele sale mentale. Nici un proiect de „emancipare“ socială nu mai poate fi formulat dincolo – id est în absenţa, ocultarea lui Mai ’68. Cu alte cuvinte, paradoxul pe care Mai ’68 îl introduce se regăseşte tocmai în acest raport de dominare (cognitivă), care pleacă de la formularea unor determinisme sociale pentru a sfîrşi într-o supunere necondiţionată la o viziune dihotomică a lumii (stînga progresistă – dreapta reacţionară).

Dincolo de propagandele încrucişate, de ideologii, de subterfugii verbale sau cazuistică, Mai ’68 are un viciu de formă. Expresia cea mai evidentă a acestui viciu se află în evoluţia propriu-zisă a actorilor (Cohn-Bendit et alii), în dezacordul dintre deontologia proferată şi existentul propriu-zis (în sensul filozofic al termenului). Cu alte cuvinte, o deplasare perpetuă între realitatea privată a unui actor politic şi structura însăşi a expresiei politice. Principiul lui falsiloquium dolosum: libertatea înnăscută (dreptul natural, ar spune Kant) a oricărui individ de a propovădui Revoluţia şi de a se extrage exigenţei loialităţii (Ehrlichkeit) faţă de ceea ce propovăduieşte.

Momentul Mai ’68 va fi avut cel puţin acest „merit“: de a fi introdus în conştiinţe ideea posibilităţii distincţiei (topice) dintre legislaţia interioară şi cea exterioară a unui actor politic.