OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Alexandru LASZLO
Toate pinzele sus! Polemici
Editura Grinta, Cluj, 2005, 220 p.

Spirit critic independent si eticist, incomod pina-n pinzele albe, obisnuit sa-si exprime vehement si transant atitudinile antiautoritariste, inapt pentru bizantinul joc de glezne intru afirmare „sociala“ si institutionala, Alexandru Laszlo este unul dintre cei mai consecventi polemisti literari ai Romaniei postdecembriste. Domeniul predilect de actiune – critica intelectualilor publici si a mostenirilor totalitare. Autorul si-a asumat de la bun inceput postura „revizionistului“ de serviciu, neinregimentat in nici o tabara, promotor intratabil al criteriului etic in judecarea colaborationismelor scriitoricesti. Pretul platit: sacrificarea carierei universitare si marginalitatea critica. Nu „atitudinea“ este insa cu adevarat relevanta, ci calitatea intelectuala si tinuta clasica, rationalista, limpede si expresiv argumentata a acesteia. Urmatoarele propozitii – extrase dintr-un interviu acordat in 2004 lui Mircea Petean pentru revista Tribuna – il exprima foarte bine: „imi dau silinta sa fiu mai degraba apolinic decit dionisiac. […] Polemistul isi foloseste ratiunea, pamfletarul isi foloseste pasiunea.

Pamfletarul se enerveaza si scrie, polemistul scrie si enerveaza pe altul. […] Cind exprimi pasiuni, nu trebuie sa convingi pe nimeni, trebuie doar sa impresionezi. Cind esti polemist, atunci da, trebuie sa convingi“. Un spirit franc, tenace si aproape sinucigas, care nu se sfieste sa spuna cu voce tare ceea ce altii vorbesc pe la colturi. Un cavaler solitar, neacomodant care, spre deosebire de Paul Goma (torential, dramatic si plin de umori negre, cu derapajele de rigoare) sau de Dan Petrescu (explorator insecticid al culiselor intelectuale, de o jovialitate cinic-mizantropa, amatoare de baroce, erudite devoalari detectiviste), isi asuma – pe o linie iluminista, de „scoala ardeleana“ – imperativul responsabilitatii etice si al pedagogiei civice. Admiratia pentru un critic precum Gheorghe Grigurcu (mai hautain si mai prudent-conservator decit el) sau dialogurile cu Ovidiu Pecican si Ion Solacolu exprima, fie si prin contrast, personalitatea polemistului.

Un polemist acuzat de multi ca e prea radical si nediplomat; ca amesteca necesitatea revizuirilor estetice ale scriitorilor din perioada comunista cu rechizitoriul etic; ca, animat de frustrari personale, ataca pe toata lumea (inclusiv „lumea buna“ intelectuala, de toate orientarile); ca isi cheltuieste inteligenta in sarje polemico-publicistice fara miza „constructiva“, „creativa“, „majora“. Acuzatii de inteles, omeneste vorbind, mai ales cind vin din partea celor vizati. Numai ca versantul contondent al productiei editoriale, reprezentat prin volumele de eseuri, articole polemice si dialoguri incomode intre Icar si Anteu (Cluj, 1996), Orient Expres (Cluj, 1999), Griul si neghina, polemici si alte eseuri (Chisinau, 2002), Vorbind (Cluj, 2004, cu Gheorghe Grigurcu si Ovidiu Pecican) si de revista electronica E-Leonardo (din 2003, coordonata impreuna cu aceiasi fideli parteneri intelectuali, Gheorghe Grigurcu si Ovidiu Pecican) este dublat de unul asa-zicind „constructiv“: excelenta monografie critica – competenta si nehagiografica – despre Criticul literar Nicolae Manolescu (Cluj, 2003), cele doua dictionare italiano-romane, fara a mai vorbi de ingrijirile de editii, prefete, postfete si traduceri din franceza si italiana. Ele ar fi constituit premise pentru o frumoasa cariera universitara, dar... n-a fost sa fie.

Cu un titlu amintind involuntar – si nu tocmai adecvat – cunoscutul roman de aventuri al lui Radu Tudoran, cel mai recent volum de polemici al lui Laszlo Alexandru, Toate pinzele sus!, imbina cele doua linii sus-mentionate. Mottoul din Jean-Francois Revel – „Lumea nu-mi contesta inteligenta, dar nu putea sa suporte felul in care o foloseam“ – constituie o autodefinire doar pe jumatate valabila: caci nu numai felul in care isi foloseste autorul inteligenta e uneori greu de suportat. Adeseori, tirul e directionat inspre persoane din „lumea buna“ intelectuala si chiar impotriva unor fosti colegi de baricade. Bunaoara, Alexandru Laszlo nu e deloc generos cu intelectuali critici precum Ciprian Siulea sau Dan Petrescu; pe cel dintii il spulbera pentru elementele, intr-adevar nu tocmai fericit formulate, de discurs „anti-anticomunist“, ajungind la un moment dat sa scape pur si simplu haturile: „Negarea Holocaustului si a numarului urias de victime pe care le-a produs aceasta catastrofa mondiala este deja pedepsita cu inchisoarea, iar fanteziile negationistilor se izbesc, pe buna dreptate, de retorsiunile administrative.

Crima ramine insa la fel de monstruoasa si de cealalta parte a baricadei. in mod simetric sint convins ca se impune o lege aspra, care sa-i sanctioneze cu privarea de libertate (inclusiv de libertatea cuvintului) pe negationistii si persiflatorii Gulagului. Atunci cind aceasta lege va fi promulgata, obrazniciile anti-anticomuniste ale lui Ciprian Siulea vor trebui dezgropate de la naftalina. Pentru a fi pedepsite“. Nu e oare prea mult? in fond, daca am inteles eu bine, Ciprian Siulea nu contesta discursul victimelor comunismului, ci doar demagogia anticomunista... Un comentariu patrunzator despre „blitzurile“ polemice din Scrisori catre Liviu de Dan Petrescu sfirseste prin a sanctiona, cam pripit, „involutia unui fost disident catre reprezentatia gratuita a birfei de crisma“ pe motiv ca in textele sale „batjocura nu e instrument de ameliorare a ambientului, ci ramine scop in sine. Nici pomeneala de altruismul generos al scriitorului militant – in urma lui ramine doar rinjetul in cautare de alibiuri“. Idealist ireductibil, Alexandru Laszlo crede in datoria civica a intelectualului, educativa in plan social. Uneori, polemistul isi face mea culpa surprinzindu-se in flagrant delict de candoare. Tonul articolului-colaj in care elogiaza, retrospectiv, volumul antitotalitar de exil al lui Ion Caraion, Insectele tovarasului Hitler, ar fi meritat, de aceea, el insusi amendat, fie si prin prisma amplelor volume de note informative ale poetului – altminteri, unul dintre cele mai complicate si mai dramatice cazuri psihologice ale intelectualilor romani din perioada comunista.

- De la Dante – via Marian Papahagi – la Paul Goma and beyond
O tema importanta a cartii este deceptia intelectuala: de la dezacordul admirativ cu opiniile din Dante mio ale idolului sau cultural, Giovanni Papini (Trei nedreptati ale lui Giovanni Papini), trecind prin amarele pagini din Marian Papahagi: un portret neretusat in care pune bemoli elogiilor mitizante din jurul activitatii de ambasador cultural si italienist a regretatului filolog clujean (cindva modelul sau intelectual, responsabil ulterior de blocarea activitatii universitare a tinarului si incomodului polemist L.A.) si pina la dosarul „despartirii de Goma“.

Vechea pasiune pentru Dante a italienistului Alexandru Laszlo este explicata (si) prin admiratia fata de polemismul inalt legitimat moral al marelui florentin. Pe aceasta linie isi exprima fata de profesorul Papahagi „o admiratie intretaiata de imensa deceptie. Admiratie pentru mintea stralucitoare pe care o avea, pentru limba italiana desavirsita si uluitoare pe care o stapinea, pentru pasiunea extraordinara fata de Dante Aligheri, pe care mi-a transmis-o. Toate acestea le voi admira in continuare. Pe de alta parte, am o serie de deceptii majore in ce priveste anumite optiuni pe care le-a avut, in repetate rinduri, in privinta mea si a unor realitati de dupa 1989“. Printre „deceptiile“ motivate politic sau personal se numara nume precum Nicolae Manolescu, Vladimir Tismaneanu (pentru reverentele din diverse momente fata de Ion Iliescu) sau Ion Bogdan Lefter (care l-a debutat la Contrapunct), fara a mai vorbi de „gazde“ precum Nicolae Florescu de la Jurnalul literar (abandonat odata cu deriva fundamentalista a publicatiei). Pe acest fundal – o imagine stenica: Liviu Petrescu, profesorul care si-a asumat coordonarea tezei de doctorat a autorului dupa ce tema fusese initial respinsa de catre Mircea Zaciu. Sustinerea ei „a fost... spectacolul triumfal de adio al stimatului meu profesor, fiindca atunci ne-a anuntat (dind o turnura ironica declaratiei sale) ca e ultima data cind il mai vedem printre noi. s…t Amintirea daruirii sale generoase ma intareste in momentele mele de dificultate si ma impinge inainte. Ma indeamna sa nu renunt“.

- Purgatoriul etic
O evocare teribila (Ai fost cenzurat? Ce-a insemnat asta pentru tine?) rememoreaza, cu ironie continuta, debutul ratat al autorului – in 1992, la revista Steaua a hiperacomodantului Aurel Rau, cind virstnicul poet ii cenzurase pina si citatele despre C.V. Tudor ale lui Nicolae Manolescu... Côté-ul confesiv este, neindoielnic, unul dintre punctele forte ale volumului. Nici arta polemicii nu e mai prejos, argumentatia casanta explodind in tiruri sarcastice. Elementele „compromitatoare“ sint decupate cu o eficienta economie de mijloace si executate fara mila.

Polemistul este in largul lui cind il taxeaza nemilos pe Alex Stefanescu („frinarul literaturii romane“, apud Cornel Nistorescu) si cind denunta servilismele si sofismele din pamfletele de dreapta ale lui Cristian Badilita (cu al sau „zigzag intre minciuna flagranta si linguseala flatanta“) sau din articolele „relaxate“ ale mai junelui poet Claudiu Komartin. Titlul volumului de fata reia indemnurile adresate ironic acestor tineri carora le prevede „un succes fulminant in cariera“... Autorul nu ramine niciodata dator; mereu in alerta, monitorizeaza prompt obstructiile intimpinate si reactioneaza transant, fara compromisuri, pe chestiuni de principiu. Atitudinea culanta, concesiva fata de intelectualii care au cautionat regimurile totalitare (de la G. Calinescu si C. Noica) il face pur si simplu sa explodeze.
Masura competentei de italienist – si de critic in genere – si-o da Alexandru Laszlo in analizele taioase, strins argumentate, decomplexate din Trei nedreptati ale lui Giovanni Papini sau Lumea lui Dante, inchipuita de Patapievici sau in zecile de pagini privind „cazul Goma“. il regasim aici pe criticul universitar informat si avizat din volumul despre Criticul literar Nicolae Manolescu. Analiza taioasa aplicata eseului Ochii Beatricei. Cum arata cu adevarat lumea lui Dante este pusa in pagina cu siguranta experta.
Nu stiu in ce masura Alexandru Laszlo are dreptate in toate polemicile din acest volum (chiar daca argumentele sale ma conving in multe privinte) si, de altfel, nici nu are importanta.

Pentru ca, inca o data, nu persoanele conteaza aici. Autorul poate fi nedrept fata de multi dintre cei luati drept tinte, dar chestiunile de principiu si de atitudine pe care le denunta la fiecare dintre acestia sint, din pacate, valabile pentru mediul nostru cultural: o lume in care critica radicala a figurilor consacrate sau influente e luata drept insulta si duce, inevitabil, la excomunicarea eventualului eretic. intr-o cultura a compromisului, a ipocriziei culante si a servilismului profitabil, Laszlo face figura de inadaptat; nu s-ar putea spune insa ca se descurca prea rau. Oricum, in conditiile in care intelectualii „de dreapta“ vitupereaza cvasiexclusiv stinga totalitara, in vreme ce intelectualii „de stinga“ denunta exclusiv cvasiextrema dreapta, este reconfortant sa-l vezi reactionind cu egala radicalitate impotriva „mostenirii“ comunismului si a extremismului de dreapta, mergind pina la a apara – de pe pozitii independente – legitimitatea etica a demonizatei „corectitudini politice“ (vezi luarile de pozitie din Vorbind). Nu cred ca polemistul are dreptate cind condamna in bloc opera unor scriitori „colaborationisti“; ea trebuie recitita nuantat, separind cu calm griul de neghina. Pina atunci insa, terapia de soc propusa de el reprezinta o etapa de neevitat, un Purgatoriu necesar. intreaga carte a acestui cavaler neopasoptist al eticului pare a spune – subtextual – ca „nu a venit inca vremea“ reconsiderarilor estetice relaxate ale literaturii cita vreme „mostenirea“ totalitara continua sa actioneze, insidios, asupra lumii noastre culturale.

E, intr-adevar, nevoie de „radicalismele“ sanitare ale lui Alexandru Laszlo, chiar atunci cind devin excesive.
Anticomunist fervent, autorul a fost, dupa cum se stie, principalul sustinator de dupa 1990 al lui Paul Goma, corespondenta cu acesta – purtata pe parcursul unui deceniu – numarind citeva sute de pagini; alte 20 de comentarii si prefete ar putea alcatui, ele singure, un volum exegetic si militant. Deopotriva ostil nationalismului xenofob, s-a despartit violent de autorul Gherlei, a carui deriva resentimentara din ultimii ani, oricind catalogabila drept antisemita (texte precum Basarabia si „problema“ sau Saptamina rosie constituie in acest sens doar virfurile aisbergului) l-a transformat pe fostul aparator intr-un apostat, contestatar redutabil prin duritatea si claritatea argumentelor; „Dosarul despartirii de Goma“ (in jurul lui Paul Goma) publicat in Toate pinzele sus! formeaza de fapt miezul cartii de fata, cu cele aproape 90 de pagini ale sale.

Dialogul epistolar pe internet cu Ion Solacolu in chestiunea antisemitismului si a „problemei evreiesti“ il continua pe cel reprodus in volumul Orient Expres; se adauga polemici virulente cu istoricul Mircea Stanescu in aceeasi chestiune, texte „clarificatoare“, confesiuni, delimitari, excursuri istorice strins documentate in problema antisemitismului autohton, demontari metodice ale argumentelor si pseudoargumentelor preopinentilor. Nu insist; spun doar ca avem de-a face cu una dintre cele mai consistente dezbateri privind „cazul Goma“; si, totodata, cu un model de polemica libera, urbana, animata de pasiunea cautarii adevarului.
Sectiunea finala, cuprinzind interviuri cu Virgil Lazar, Mircea Petean si reputatul lingvist si italienist bulgar Katerin Katerinov (in ultimul, L.A. aparind in ipostaza de intervievator), rezuma, la modul confesiv-colocvial, „ideile principale“ ale volumului. Rezulta un (auto)portret „dialogic“, emotionant, al unui intelectual inca tinar, scindat intre nostalgia „universalista“ a criticii universitare si urgenta angajamentului polemic.