OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Reactii la final de stagiune

Doru MARES:
Bine ati venit in redactia Observatorului cultural, va multumim ca ati ajuns pe aceasta caldura teribila, care cred ca nu este neaparat un efect al incalzirii circuitelor stagiunii recent incheiate, desi as fi sperat ca de-asta sa fi fost canicula. Asta inseamna insa ca deja v-am manipulat si-atunci puteti sa credeti ca e canicula si din cauza extraordinarelor semne pe care le-a dat teatrul romanesc in ultimul an de zile. Cu memoria mesei rotunde la care, intr-un fel sau altul, aproape toti cei de aici am participat acum un an si care a fost, probabil, cea mai coerenta, incheiem inca un an de bucurii, de dureri, de stupefactie. As zice ca merita sa folosim modelul anului trecut si sa incepem cu o prima reactie, la cald, daca vreti, la final de stagiune, dupa care sa vedem ce spectacole reprezentative au fost, daca au fost, ce festivaluri, si daca, eventual, s-au petrecut chiar noutati, desi eu cred ca m-am cam vindecat sa caut noul cu orice pret.

Magdalena BOIANGIU:
N-as fi vrut sa incep eu, pentru ca am un oarecare complex de inferioritate, vazind putine dintre spectacolele altor teatre decit ale celor din Bucuresti, si am senzatia, din ce aud despre spectacolele pe care nu le-am vazut, ca acolo s-au petrecut lucrurile importante si minunile pe care le tot asteptam. Stagiunea bucuresteana – asa cum ma uitam de dimineata pe putinele notite pe care mi le-am luat – mi s-a parut a fi o stagiune foarte marcata, in grosul ei, de o mediocritate lipsita de creativitate si de orice fel de ambitie. Au fost multe spectacole la care te duceai, stateai acolo in scaun si iti doreai tot timpul sa fii in alta parte, bucurindu-te ca se termina.

Vreau sa spun ca nu ma refer in mod special la spectacolele facute pentru gustul public, cele la care merge lumea, cum sint, sa zicem, spectacolele de la Teatrul Mic, Alex si Morris, de exemplu, care sint spectacole cinstite, profesioniste, jucate bine, onorabile pentru un week-end, cind te simti obosit. Vorbesc de spectacolele care induc o stare proasta, cum este, sa zicem – primul exemplu care imi vine in minte –, Anna Karenina de la Teatrul National. Si nu e numai acesta, am vazut si in provincie asemenea spectacole unde se apasa foarte mult pe urlet, pe o etalare a unor sentimente inexistente. Este un teatru foarte obositor si, de fapt, fara teatru. Cred ca pe acest fond, care poate ca e numai o senzatie a mea, aerul proaspat pe care il aduc unii tineri in unele spectacole chiar a fost un vint bun. Fac aceste precizari despre unii tineri si unele spectacole pentru ca n-as vrea deloc sa cadem in demagogia de tipul „ah, tinerii!“. Tinerii fac tot atitea prostii cite fac si adultii, uneori opteaza pentru texte la fel de marginale cum o fac si adultii, dar unii dintre ei, intr-adevar, ne invita la un fel de dimensionare a realitatii si a teatrului extrem de incitanta.


Montari reprezentative in provincie

Mihaela MICHAILOV:
Completind-o pe doamna Boiangiu, as vrea sa spun ca ii dau dreptate pentru ca, dupa parerea mea, cele mai importante montari ale acestei stagiuni nu au fost in Bucuresti – si asta spune foarte multe si despre climatul plat, din ce in ce mai puternic instalat aici, despre, intr-un fel, lipsa de directii coerente ale managerilor teatrelor bucurestene si despre o inadecvata gindire de ansamblu a unui repertoriu cu directie. Faptul nu poate fi motivat de dorinta varierii productiilor, ci de o evidenta lipsa de strategie. Sint multe teatre care continua sa se situeze in aceeasi zona de spectacole, invitind acelasi regizor, desi e clar ca nu ajung nicaieri cu asta.

Montarile reprezentative ale acestei stagiuni au fost in provincie – si m-as opri la Plaja lui Radu Afrim de la Braila, la spectacolul lui Silviu Purcarete de la Craiova, Cum doriti sau Noaptea de la spartul tirgului, la A saptea kafana a lui Alexandru Berceanu de la Galati, spectacole care reusesc sa se impuna printr-o viziune articulata, chiar daca, sigur, au si ele lipsurile sau fisurile lor. Pe de alta parte, ce mi se pare semnificativ in aceasta stagiune este directionarea mai pregnanta a unor regizori catre teatrul cu impact social, motivata estetic. M-as referi la spectacolul Geaninei Carbunariu – Stop the tempo – de la Teatrul LUNI, un spectacol cu un impact puternic tocmai pentru ca pune in ecuatie probleme de fond ale unei lumi abulice. De asemenea, spectacolul lui Berceanu, A saptea kafana, porneste de la un text realizat de trei dramaturgi dupa marturiile unor fete obligate sa se prostitueze, si e important pentru zona teatrului testimonial, ignorata la noi. Coordonata aceasta incepe sa se structureze din ce in ce mai evident si sa ridice semnale de alarma legate de un anumit tip de abordare directa si incisiva. Pe de alta parte, e semnificativ ca din ce in ce mai multi regizori migreaza spre teatre din provincie, unde isi pot impune mai usor optiunile si unde pot crea ceva viu si autentic.

Oana BORS:
Spectacolele cu impact social au fost continuate ca directie de regizorii care si-au propus asta de la inceput: Alexandru Berceanu, Gianina Carbunariu, Radu Apostol. Sigur ca in stagiunea trecuta au aderat mai multi la aceasta zona. In ceea ce priveste stagiunea recent incheiata, cred ca toata lumea stie ca in Bucuresti a fost o stagiune mai slaba. In general, spectacolele bune sau reprezentative au fost cele ale unor anumiti regizori care nu au montat in Bucuresti. Si, apropo de strategii si directii, sint citeva teatre care au urmarit sa-si atraga regizori importanti, existind, prezumtiv cel putin, posibilitatea ca montarile lor sa fie foarte bune.

Teatrul din Oradea i-a adus pe Mihai Maniutiu, pe Alexandru Dabija, pe Hausvater. Teatrul din Braila, la rindul lui, a chemat nume importante de tineri sau un regizor foarte bun de la Chisinau, Petru Vutcarau, fiecare propunind stilul sau. Cred ca, oarecum, este o migratie a regizorilor importanti care, din pacate sau din fericire, ramin aceiasi, catre alte teatre, nu catre centru, catre Bucuresti. Si de aceea unele dintre spectacolele lor sint foarte bune, iar altele, mai putin reusite. Este un an Maniutiu, zic eu, referindu-ma la numarul mare de spectacole pe care le-a montat. Ca unele productii sint reusite sau nu, asta este firesc. As aminti de Electra de la Oradea, un spectacol foarte bun. In acelasi timp, Purcarete nu a venit in Bucuresti, ci s-a dus la Craiova, unde a facut un spectacol excelent. As incerca sa motivez lipsa de spectacole importante din Bucuresti prin aceasta migratie a regizorilor importanti catre teatrele din provincie.

Magdalena BOIANGIU:
Nu cred ca ai dreptate, pentru ca ei pot fi si in provincie, pot fi si in Bucuresti. Una nu o exclude pe cealalta.

Alice GEORGESCU:
Nu ca as face eu acum pe savanta, dar lucrurile pe care le voi spune le-a spus inaintea mea o personalitate importanta a teatrului romanesc, careia eu ii simt din ce in ce mai tare lipsa. E vorba de Vlad Mugur. Dupa cum probabil stiti, dupa ce a montat la Teatrul „Nottara“ Doi gemeni venetieni, Vlad Mugur a declarat, mai mult sau mai putin public si oficial, ca nu va mai monta in Bucuresti. De ce? Pentru ca, spunea el, cu actorii din Bucuresti este extrem de greu de lucrat. Se risipesc intr-o mie de activitati colaterale, care fac parte, sigur, intr-un fel, din meseria lor, din viata lor. Asta pentru ca, neputindu-se descurca in exclusivitate cu salariul de la teatru, sint obligati sa alerge dupa filmari, dupa reclame etc. Dar nu e mai putin adevarat ca, in Bucuresti, climatul de creativitate – sa-i zic asa, putin pretentios – din teatre s-a diluat.

In momentul de fata, Bucurestiul este un loc neprielnic pentru teatru, cu unele oaze, daca putem zice asa, si este vorba, dupa parerea mea, nu numai de micile spatii alternative – Teatrul ACT si Teatrul LUNI de la Green Hours, care au facut lucruri interesante si intr-un fel importante –, ci si de teatre de stat, de repertoriu, cum e Teatrul Odeon, care, dupa parerea mea, continua seria buna in care se afla inca din stagiunea trecuta, cu mai putina stralucire de asta data, dar, sa speram, intr-un mod poate mai temeinic. Dar si Teatrul de Comedie, care si-a revenit dupa o lunga perioada de tristete maxima sau, mai degraba, de comédie, din cauza tuturor schimbarilor de directori, de directii, de climate etc. Acesta a ajuns acum intr-un moment in care se poate discuta despre o revenire, despre o posibila indreptare a situatiei – si lucrurile par sa mearga bine, sa speram ca asa se va si intimpla. Insa este foarte adevarat ca lucrurile cu adevarat importante s-au petrecut in afara Bucurestiului si explicatia pe care o dadea Oana Bors, a regizorilor care pleaca in alte orase sa lucreze, sta in picioare si e motivata de aceasta diluare a climatului creativ din Bucuresti.

Doru MARES:
Dar oare pentru ce mai este prielnic Bucurestiul, caci am inteles ca pentru teatru nu e...

Alice GEORGESCU:
Bine, Bucurestiul tinde sa devina – mai are mult pina acolo, dar tinde sa devina – o capitala mare, europeana, in care, intr-adevar, energiile, ca sa folosesc un cuvint la moda si avind si substrat real, se risipesc. E mult mai greu sa ai o privire de ansamblu asupra Bucurestiului si e mult mai greu de obtinut un climat favorabil din punctul acesta de vedere. O asemenea stare de bine exista – din cit am putut eu sa vad, si chiar am umblat foarte mult prin acea zona, caci asa s-a intimplat – in teatrele de limba maghiara, care sint straniu percepute in Romania. Se spune despre ei ca sint aia, cum ar veni. Cind am adus vorba despre acest subiect, chiar mi s-a spus de catre unele persoane: „mai lasa-ma, draga, cu ungurii tai“, oamenii pierzind din vedere, am impresia, faptul ca acesti unguri sint cetateni romani. De asemenea, nu se ia in considerare ca in momentul in care un critic strain sau un spectator din strainatate vine in Romania si vede un spectacol al lui Tompa Gábor, sa spunem, si il lauda, el nu va scrie despre el ca este spectacolul foarte bun al regizorului maghiar Tompa Gábor, ci al regizorului roman Tompa Gábor.

Ca pe el il cheama altfel, ca i se scrie numele altfel, ca noua ne este mai greu sa il pronuntam, asta e cu totul alta discutie, dar cita vreme noi vom continua sa privim teatrele de limba maghiara ca pe o parte separata a miscarii teatrale romanesti, cred ca vom pierde foarte mult. Am avut sansa sa vad mai multe dintre creatiile lor atit la Festivalul de teatru interetnic de la Timisoara, cit si la Festivalul teatrelor maghiare din afara granitelor Ungariei, de la Kisvarda. Vreau sa va spun ca nu exista numai regizorii de care stim noi, adica Tompa Gábor si Bócsárdi László, ci mai sint o multime de oameni care lucreaza bine acolo. Sint trupe – si nu e vorba numai de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj sau de Teatrul „Tamasi Aron“ din Sfintu Gheorghe, mai cunoscute de obicei – care au reusit sa se impuna. Este vorba de Teatrul „Tomcsa Sandor“ din Odorheiu Secuiesc, de teatrul din Miercurea Ciuc, locuri de care aproape ca nu s-a auzit, nu se stie nimic si unde exista oameni care chiar fac teatru. In cele patru zile cit am stat la Kisvarda am aflat destul de putine despre cine cu cine este, cine pe cine sustine ori cine cui umbla sa-i dea la cap. In schimb, am aflat foarte multe despre teatru, pentru ca acei oameni stau si vorbesc despre cum fac spectacole, despre cum vad ei teatrul, incotro merge teatrul, ceea ce, imi pare rau, dar in limba romana se discuta destul de putin.

Victor SCORADET:
Pentru mine, stagiunea trecuta a fost mai putin neplacuta decit cele care au precedat-o si asta datorita faptului ca a crescut numarul teatrelor care m-au taiat de pe lista de invitati. Intre timp, nu mai sint scutit doar de premierele de la Teatrul „Bulandra“, ci si de cele de la „Nottara“ si Teatrul Mic, si, din cite am avut prilejul sa constat citind cronicile colegilor, se pare ca nu am pierdut nimic, dimpotriva, am cistigat niste seri.

Oana BORS:
Va contrazic spunind ca, in ce priveste Teatrul „Nottara“, nu este adevarat, dar noi nu am mai avut premiere, acestea urmind sa aiba loc in toamna.


Impactul zonei independente

Victor SCORADET:
Nici nu stiu daca asta e o veste buna. In fine, sa zicem ca nu mai este un singur teatru in Bucuresti care ma ignora, ci sint cel putin doua in momentul de fata si, cum spuneam, din acest punct de vedere, stagiunea a fost, pentru mine, mai putin nereusita, fiindca am putut sa vad, cel putin in Bucuresti, aproape numai spectacole care realmente au reusit sa ma intereseze dintr-un punct de vedere sau altul.

Din pacate, am ajuns mult mai putin si mult mai greu in provincie si constat din discutiile de pina acum ca am avut chiar ce pierde; sper sa am ocazia sa recuperez la un moment dat spectacolele pomenite aici. Cert este ca se simte, chiar fara sa fi fost acolo, o prezenta mult mai intensa a acestor teatre in viata noastra culturala. Sigur, asta se datoreaza migratiei multor sau aproape tuturor regizorilor care mai au ceva de spus nu atit catre provincie, cit catre periferie. Dar, intr-un fel, e o evolutie fireasca. In orice sistem, la centru exista un grad maxim de inertie si la periferie gasim mobilitatea cea mai mare. In plus, cred ca nu este lipsit de semnificatie sa constatam ca la noi, in aria centrului, a fost ultima stagiune inaintea unor noi alegeri. Se stie ca, o data cu alegerile, se schimba si directorii si ca multi dintre acestia nu au ajuns sa le conduca din vocatie, nici macar manageriala, darmite artistica sau, cu atit mai putin, din constiinta unui program cultural care ar trebui neaparat pus in practica, ci din motive de cele mai multe ori extra-teatrale, fiind, macar pentru unii dintre ei, ultimul an in care au prilejul sa conduca asa cum vor ei un teatru. Am senzatia ca aceasta complicitate a mediocritatii – nu o data lucrativa – a avut si ea un rol in felul in care a aratat stagiunea din urma.

Daca ne uitam un pic la relatiile dintre teatre prin prisma cui unde monteaza, a reciprocitatilor de genul asta – las’ ca intr-un sistem normal am avea acces si la onorariile platite –, s-ar putea ca si aici sa existe o explicatie pentru felul in care a aratat stagiunea asta. In schimb, cu atit mai interesanta mi s-a parut evolutia care a continuat sa se manifeste la periferie, la acea bucata de periferie la care am avut eu acces, si anume in zona independenta. In anii din urma, aceasta a preluat, de fapt, cu autoritate, sarcinile prioritare ale teatrului de repertoriu. Vrem, nu vrem, nu putem sa ignoram un fapt important. Cultivarea noii dramaturgii romanesti se produce aproape exclusiv pe scena independenta. Las la o parte faptul ca multi dintre regizorii care au montat in stagiunea asta in alte teatre decit in cele din Bucuresti au facut-o si pentru ca nu au mai fost doriti, cel putin, in unele teatre din Bucuresti. Cunosc cazuri de regizori care au facut propuneri de spectacole intr-unul, doua sau mai multe teatre din Bucuresti, propuneri care nu au fost acceptate.

Fireste ca ei s-au dus sa monteze acolo unde nu numai ca nu au trebuit sa se ciocneasca de inertiile, de suficienta artistica si de toate celelalte rele despre care s-a vorbit aici si care caracterizeaza trupele din Bucuresti, dar au fost si doriti. Si din nou periferia – sistemul ei fiind mai putin supus presiunilor de tot felul si mai ales extra-artistice la care e supus centrul – si-a permis sa-i primeasca, si-a permis sa riste, si-a permis sa reactioneze mai firesc, mai natural la relatia chiar cu publicul local pe care imi place sa cred ca, in sfirsit, l-au simtit ca doreste un teatru mai viu si ca acest teatru mai viu, mai adevarat, le poate fi oferit prin angajarea acestor oameni tineri care n-au mai avut loc la centru. O alta directie care mi se pare, de paisprezece ani incoace, prioritara pentru teatrul romanesc este cultivarea dramaturgiei contemporane straine. Si in acest domeniu, lucrurile cele mai spectaculoase s-au petrecut tot pe scena independenta. Respectiv, Neil La Bute, care este cel mai important dramaturg produs de America de la Tony Kushner incoace, a venit nu pe scena Nationalului sau a Teatrului „Bulandra“, cum ar fi fost de asteptat intr-o tara ceva mai normala, ci pe scena independenta.

Doru MARES:
Concluzia primei runde se refera la cautarea periferiei intr-un context, dupa parerea mea, anormal, adica periferie versus centru, cind periferia si centrul, in mod normal, ar trebui sa se completeze, nu sa aiba o reactie de opozitie. Asta mi-aduce aminte, mai degraba, de niste ani destul de tristi, sa zicem anii ’70-’80, cind cautai revistele culturale din provincie, unde se mai strecura cite ceva, pentru ca revistele de la centru erau toate grevate de factorul politic. Stau si ma intreb daca nu cumva, printre altele, si asta ar putea sa fie o explicatie a, sa zicem, oboselii sau a procentului prea mare de mediocritate a centrului.

Pe de alta parte, eu ma declar multumit de ideea ca „Bucurestiul nu mai este capitala Romaniei“, pentru ca eu cred ca, intr-o dezvoltare culturala normala, diseminarea multi-centru este mult mai benefica decit atunci cind totul se petrece intr-un singur loc. Altfel, este rau, fiind inadmisibil ca la cele noua-zece teatre publice din Bucuresti sa poti cu greu sa numesti o serie pozitiva de evenimente si sa le cauti in alta parte, acolo unde se afla un teatru de judet sau de regiune. Totusi, este un fapt anormal, care ajunge in acest context sa tina de un anumit tip de normalitate. Acest lucru cred ca se leaga foarte bine de trimiterea pe care vreau sa o fac la o carte formidabila, o carte despre Bucuresti a lui Adrian Majuru. Am senzatia ca, de sase-sapte sute de ani incoace, in Bucuresti se petrece acelasi lucru si exista, dupa cum spunea Adrian Majuru, acea mica fereastra de normalitate de dupa Cuza si pina la venirea la putere a guvernului Horia Sima. Acolo a fost o fereastra care era cit pe-aci sa se deschida. De ce repetam noi partea proasta si nu partea buna a istoriei acestor sapte sute de ani ramine o discutie deschisa pentru alta masa rotunda.

Victor SCORADET:
Interesant ar fi sa vedem un spectacol de teatru pe tema asta...

Doru MARES:
De ce nu? Dar vedem, nu-i asa, Apus de soare pe scena Nationalului bucurestean si ne lamureste, nu prin Delavrancea, desigur. Si eu cred ca periferia devine salvatoare, fara a uita si evenimentele notabile ale centrului – cite sint: unu, doua, trei – si ca un anumit tip de formulare a trupelor si a directiilor, in sensul de constiinta artistica direct aplicata la finante si legislatie, din periferie (ma refer aici si la provincie, nu numai la periferia independenta) ar fi o explicatie. Pentru ca deja amintitul „Tamasi Aron“ este un teatru in care un regizor, Bócsárdi László, a impus o trupa care este absolut de acord sa se construiasca in acest fel, poate nu suta la suta, dar in orice caz manifestarile de opozitie nu sint cele care sa distruga fenomenul.

Ma bucur sa spun, si dintr-un patriotism local – facindu-mi mea culpa, imi pare bine sa-mi fac mea culpa cind am ocazia –, ca am descoperit teatrul din Tirgoviste, in care nu am crezut nici un moment si pe care il observ la sfirsitul acestei stagiuni (nu vorbesc acum neaparat de calitatea spectacolelor) cu un pariu cu totul deosebit: doua spectacole ale lui Maniutiu si unul al lui Victor Frunza, un Turandot care va avea premiera in toamna si care, pot sa va spun dupa o repetitie generala, are toate atuurile unui eveniment si este extrem de rafinat. Este si cazul Teatrului din Oradea, si iarasi trebuie sa-mi fac o mea culpa fata de directorul institutiei oradene, Silaghi. Nu am crezut ca un om complet din afara sistemului va avea, in definitiv, bunul-simt si intuitia de a asculta sfaturile celor avizati din sistem, reusind sa scoata teatrul din Oradea dintr-o stare, zic eu, mediocra, si sa inceapa sa construiasca ceva viabil. Deocamdata nu am trait evenimente notabile la Oradea, dar, la nivelul intentionalitatii, nu pot decit sa-mi scot palaria. As vrea si eu sa amintesc, apropo de teatrul din Odorheiu Secuiesc, de regizorul Szabo István, care conduce teatrul de acolo cu o nebunie tinereasca foarte frumoasa, neapucind sa se blazeze, si este foarte bine, desi nici el nu se simte foarte bine, managerial, acolo. Cred ca este de notat ca, daca bietul om, fie el si sub vremuri, se scutura putin si incearca macar sa fie egalul vremurilor, lucrurile incep sa sune bine. Prea putin pentru gustul meu, prea rar, dar ma pastrez optimist, in ciuda scepticismului si motivelor care sint evidente. Haideti sa ne jucam putin de-a topul spectacolelor.


Regizori itineranti

Magdalena BOIANGIU:
Inainte de asta, as vrea totusi sa incercam sa discutam putin mai in profunzime despre fenomenul acesta, bun in principiu, al regizorilor itineranti. Cred ca inteleg propensiunea directorilor de teatru de a chema nume de marca, pentru ca asta ridica nivelul trupei. Aici se si pune problema. Ridica intr-adevar nivelul trupei? Pentru ca Maniutiu, de exemplu, fata de care am toata stima, respectul si bucuria cind ii vad unele spectacole, si plictiseala cind i le vad pe altele, poarta o formula dintr-un teatru in altul, aplicata pe diferite texte, care e, probabil, interesanta pentru devenirea lui, pentru ceea ce a fost el pina acum si pentru ce va fi el de-acum incolo. Dar aceasta formula ramine interesanta si pentru trupa in care a lucrat? Uneori da, de cele mai multe ori nu. Spuneti ca Purcarete a facut la Craiova un spectacol foarte bun, nu l-am vazut. Am vazut insa, la Craiova, Azilul de noapte, facut de Claudiu Goga, care nu e un fitecine si care era un spectacol foarte prost, cu niste forte actoricesti bune – te uiti pe afis si poti spune ca au ce face in Azilul de noapte. Exista in trupele de la periferie, ca si in trupele de la centru, niste decalaje, nu numai calitative. Mi se pare firesc ca intr-un teatru sa existe spectacole bune si spectacole asa si asa, iar altele direct ratate. Dar unele parca sint din alta lume, adica nu par a tine de acelasi teatru, de aceiasi oameni. Nu-i mai recunosti cind ii vezi pe scena. Ceea ce cred ca lipseste in unele locuri din acestea este artistul care sa se ocupe de trupa, care sa educe trupa, care sa aiba grija ca oamenii ei sa fie pusi la locul potrivit, sa arate cine sint. In acest fel, bucuria pe care o avem la un spectacol poate avea continuitate de la o stagiune la alta. Altfel, sint niste insulite pe care le vedem, de care ne bucuram si care pe urma dispar. Am fost si eu la Galati si am vazut A saptea kafana, un spectacol foarte bun, dar, ajungind cu o zi inainte, am vazut si o bucatica dintr-un cu totul alt spectacol, nu spun de cine, nu l-am vazut integral, dar era ceva facut ca la amatori. Cu aceiasi oameni, lucruri inexplicabile...

Victor SCORADET:
Acea persoana ar trebui sa fie probabil regizorul angajat al teatrului, care sa se ocupe de trupa, care sa aiba un cuvint de spus in alegerea regizorilor si a repertoriului. Pentru ca e realmente o mare problema. Trece o data Maniutiu pe-acolo, face un tip de teatru, ca mai apoi toata lumea sa plonjeze in teatrul acela anost, prafuit si mort pe care l-au facut pina atunci. Sigur, ideal ar fi sa existe undeva o zona constant vie, nu zic acum foarte buna, evenimentiala, ci zona unui teatru foarte viu, care nu e facut neaparat ca sa ia ochii, ca sa prilejuiasca un turneu, ceea ce iarasi e o arma cu doua taisuri. Intr-un fel, sigur ca satisface orgolii, curiozitati, dar da si senzatia falsa a unei valori care nu prea mai e acoperita la nici un alt nivel. Or, problema e ca intre acest nivel maxim pe care il stabileste la un moment dat Maniutiu sau Purcarete si nivelul minim e un hau imens.

Magdalena BOIANGIU:
Pe care noi il traim ca spectatori, iar ei il traiesc ca artisti, nu fara urmari in destinul lor – si vorbesc aici de trupe.

Mihaela MICHAILOV:
Cine ar putea, pina la urma, sa-si asume responsabilitatea de a forma si cultiva o trupa?

Alice GEORGESCU:
Eu iar intervin cu obsesiile mele, incercind sa ofer o explicatie pentru acest fenomen. Este vorba de scoala de teatru. In momentul in care din scoala de teatru ies oameni insuficient pregatiti, ei nu pot, prin forta lucrurilor, sa faca, in locul in care se duc, o miscare vie, o viata teatrala vie. Pentru ca, pur si simplu, nu se poate si pentru ca un regizor nu are timp si, la urma urmei, intr-un fel, poate nici nu e neaparat menirea lui sa faca scoala si de fiecare data sa o ia cu trupa de la zero. In momentul in care vin sa lucreze, acesti regizori se ocupa pe moment de unii din trupa – nota bene, s-a intimplat sa vad de-aproape lucrul acesta, motivat tocmai de faptul ca nu au timp si-si zic ca, la urma urmei, nici nu e treaba lor –, folosind, in rest, defectele trupei. Pentru ca ei trebuie sa scoata spectacolul si pentru ca aceia sint oamenii si cu ei trebuie sa lucreze. Si-atunci se taie textul, si am in minte un exemplu concret cind spun asta, se schimba distributia, apar oameni care nu scot nici un cuvint pe scena pentru ca, daca ar deschide gura, ar vorbi prost, si pentru ca regizorul nu are timp sa se ocupe de asta. Si atunci, in momentul in care intr-un teatru ai, practic, trei sau patru, hai cinci actori cu care poti sa faci teatru adevarat, nu scoala de teatru, sigur ca devine foarte complicat pentru orice regizor invitat. Poate ca ideal ar fi sa existe cite un mentor, un om care sa coaguleze fortele, cite exista acolo, si sa lucreze cu acei oameni, sa-i duca din an in an spre performanta. In momentul de fata si in conditiile vietii moderne, mai este acest lucru cu putinta? Si ma intreb daca e si normal pina la urma.

Doru MARES:
Si daca si oamenii se lasa. Eu cred ca ideea asta – ca fiecare teatru sa aiba un guru, un mentor, in definitiv un profesionist care sa-i tina in priza, macar pe cei din jumatatea superioara a top-ului valoric – este foarte functionala. Realitatea, de fapt, spune ca – si aici Victor Scoradet are dreptate spunind ca, atunci cind iese rau, de vina e regizorul angajat –, din pacate, in general, regizorii angajati ai teatrelor nu sint neaparat cele mai interesante persoane in meserie, ci oameni care au acceptat normativul legal bugetar, neavind, in principiu, alta solutie.

Victor SCORADET:
Sau sint angajati pe o stagiune intreaga pentru ca nu li se poate plati altfel onorariul pentru un spectacol.

Doru MARES:
Asta deja e altceva. Cind spun regizor angajat vorbesc in termeni reali.

Victor SCORADET:
Nici intr-un caz, nici in celalalt, ei nu functioneaza in felul in care ar trebui sa functioneze.

Magdalena BOIANGIU:
Eu am in minte un exemplu: cum a functionat Liviu Ciulei la Teatrul „Bulandra“. A fost un regizor important care, la vremea cind era directorul Teatrului „Bulandra“, n-a circulat cine stie ce, dar s-a ingrijit extraordinar si de reputatia teatrului, si de oamenii care au alcatuit aceasta reputatie. Cind mergeti acum la spectacolul Casatoria, de pilda, veti vedea ca multi dintre ei l-au apucat pe Ciulei.

Doru MARES:
Asa cum eu cred ca pot gasi un alt exemplu si ma intorc la Teatrul „Tamasi Aron“ din Sfintu Gheorghe si la Bócsárdi László, nu neaparat pentru ca am avut ocazia sa stau mai mult acolo si sa-i vad la lucru, dar pentru ca imi este familiara situatia celorlalte teatre. El este regizorul angajat al teatrului, dar este, in acelasi timp, si initiatorul teatrului, pe stil nou, ca sa zic asa, referindu-ma la ultimii opt ani. Bócsárdi chiar face scoala cu ei, ii cunoaste si ii duce spre performanta cu fiecare montare, chiar daca este el regizorul spectacolului sau nu. Altfel, dupa stiinta mea, regizorii angajati sint persoane de statura a doua sau a treia in top, in nici un caz de statura intii. Cind sint de statura intii, avem de-a face cu doua situatii: fie este vorba despre ceea ce spunea foarte argumentat Victor Scoradet, adica un teatru nu-l poate plati pe regizor si atunci, intr-un an de zile, isi achita datoria in maniera salariala, fie, chiar daca sta mai multa vreme, nu apuca sa isi faca toata treaba. Asta pentru ca sta o luna, monteaza un spectacol, mai vine apoi o saptamina-doua sa aiba grija de spectacol, dar in rest, daca este din fruntea top-ului, are alte angajamente care il pun chiar in imposibilitatea de a fi mentorul trupei. Lasa ca – si aici cred ca doamna Alice Georgescu are mare dreptate – buba pleaca din scoala. Cita vreme omul de teatru, actor sau de alta meserie teatrala, considera ca si-a incheiat tot ceea ce putea afla despre meserie o data cu obtinerea diplomei de facultate, atunci nu mai vad solutia.
Dar v-as ruga sa ne intoarcem putin la ceea ce a reprezentat in aceasta stagiune partea plina a paharului si sa numim citeva spectacole demne de remarcat.


Spectacole in top

Mihaela MICHAILOV:
In configurarea unui top, mi s-ar parea poate important de mentionat spectacole care, intr-un fel, schimba registrul stilistic al unor regizori sau merg putin in alta directie. Aici s-ar inscrie Plaja lui Radu Afrim, de la Braila, care se indreapta, intr-un fel, spre alta zona estetica decit ne-am obisnuit sa-l incadram pe regizor. Este un spectacol rafinat, cu o atmosfera fin creata si un tip de umor atent incadrat in dramatismul situatiilor. Nu cred ca Afrim renunta la abordarea transanta a substantei dramaturgice, ci, dimpotriva, textul il duce spre acest tip de montare. Apoi, mi se pare relevant si spectacolul lui Purcarete – Cum doriti... –, tocmai pentru ca e altfel decit Pilafuri... si decit Cumnata lui Pantagruel, renuntind la imagismul supradimensionat. Continui sa spun ca spectacolul lui Berceanu de la Galati e unul foarte important in aceasta stagiune, si ca propunere regizorala, si ca interes pentru un anumit tip de text. N-am vazut Electra, dar celelalte spectacole ale lui Maniutiu mi s-au parut destul de manieriste.
Oana BORS: As mentiona Plaja lui Radu Afrim, un spectacol foarte important, ilustrind un nou mod al regizorului de a aborda si de a se apleca asupra textului. Afrim chiar spunea undeva ca simte nevoia sa se intoarca spre „clasic“. Ramine de discutat in ce masura e clasic sau nu. Apoi, spectacolul lui Purcarete, Antigona a lui Bócsárdi László si, dintre toate spectacolele lui Maniutiu din aceasta stagiune, Electra de la Oradea.

Alice GEORGESCU:
Am sa vorbesc despre spectacolele pe care le tin minte fara sa ma gindesc prea mult. N-am vazut Electra lui Maniutiu, despre care vorbeste toata lumea, asa ca, in privinta lui Maniutiu, eu zic deocamdata, cum s-ar spune, pas. Dar il astept pentru ca, dupa parerea mea, in spectacolele mai noi – atit cit am vazut – incep sa se observe unele semne de oboseala. A lucrat un pic cam prea mult in ultima vreme. As spune asa, la repezeala, Jacques sau supunerea al lui Tompa Gábor, de la Cluj, Cum doriti sau Noaptea de la spartul tirgului al lui Purcarete, de la Craiova, care si pe mine m-a surprins printr-o intoarcere a regizorului la un tip de teatru in care mi-ar fi placut sa-l vad manifestindu-se mai des si care, apropo de ce vorbeam mai devreme, poate sa fie foarte prielnic si trupei, daca va mai lucra acolo. Apoi as numi doua spectacole ale Teatrului „Tamasi Aron“, Antigona lui Bócsárdi László si Scoala femeilor, un spectacol foarte bun in care, inca o data, se vede nivelul excelent al trupei de acolo. As mai pomeni alte doua montari ale lui Bócsárdi pe care le-am vazut la Cluj, Sa imbracam pe cei goi si Omul cel bun din Siciuan. Apoi, un foarte interesant Pescarusul al lui Sorin Militaru, la Teatrul din Odorheiu Secuiesc, si Auditia de la Teatrul de Comedie, spectacol al lui Mircea Cornisteanu, care m-a facut sa sper mai multe atit de la regizor, cit si de la Teatrul de Comedie. Mai sint spectacolele lui Vlad Massaci de la Teatrul ACT, dupa cele doua texte ale lui Neil La Butte, foarte bune amindoua, si Stop the Tempo al Geaninei Carbunariu. N-am vazut Plaja lui Radu Afrim, care s-a tot pomenit aici.