OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cazul – particular – al Festivalului de poezie de la Sighisoara indreptateste citeva concluzii – generale – si verificarea/testarea cu succes a citorva ipoteze mai vechi despre fenomenul optzecist. (Dat fiind ca si la editia 2000 initiatori si majoritari au fost, ca si in alte dati, scriitorii optzecisti.) De asemeni, dintr-un alt unghi, acest festival ofera si ocazia deconstruirii eficiente a citorva prejudecati vehiculate cu obstinatie, parind uneori de neclintit, referitoare la numita generatie. O generatie, se vede bine, excesiv de restrictiv delimitata in timp si de conexata cu anii ceausisti care i-au imprimat si numele-eticheta. De fapt, devine din ce in ce mai evident – iar intilnirea de la Sighisoara si scurtele impresii ale participantilor o confirma din plin – ca e vorba nu doar de spiritul si de ambitiile unei anumite virste culturale sau grupari literare, ci de un fenomen viu, divers (si nu numai necesarmente literar, dupa cum o cer cu tenacitate unii puristi depasiti de epoca pe care o traiesc), aflat in plina desfasurare si apt, iata, sa dezvaluie chiar si prelungiri extrem de interesante.

Drept argument sta faptul – cel dintii notabil, in subiectivele mele impresii de la Sighisoara, si care ar merita neindoielnic o discutie mai larga – ca, asa cum o arata si alte semnale recente, optzecismul si optzecistii nu le incita nicidecum celor care le urmeaza vreun paricid, vreo ruptura sau macar vreo scurta rebeliune reintemeietoare (altminteri atit de fireasca, in ordinea si logica istoriei literare). Lucru straniu (si nu prea), in putina literatura si critica scrisa in ultimii ani, aceea buna si venind de la cei si mai tineri decit „tinerii“ care continua sa fie luati optzecisti ajunsi la 50 de ani, este vizibila o continuitate implicita (si care, din varii motive, rareori ajunge si explicita). Anul acesta, curajul organizatorilor a dictat, pe linga temele de discutie in care freamata actualitatea atent observata, ca la Sighisoara sa fie invitati si cei mai tineri si recenti cenaclisti si semnatari din revistele culturale, multi inca studenti sau masteranzi, putini deja doctoranzi. Vocile acestora, atit in interventiile din dezbateri, cit si in cadrul recitalului de poezie, afirma o atare atitudine de solidarizare si continuitate cu asa-zisul optzecism si imperativele sale; o atitudine avantajata si deci mai bine relevata de asezarea fata in fata. (In paranteza fie spus, empatia si generozitatea firesc declansate au facut ca pina si unele observatii facile sau cel putin lesne ignorabile, insa – avantajul tineretii – dezinvolt si ferm sustinute de „cei mici“ sa treaca nu doar neamendate, ci, dimpotriva, sa fie chiar intimpinate cu excedentara bunavointa…)

Un alt „simptom“ al optzecistilor – dar benefic cronicizat si asimilat, prin natura lucrurilor, si de catre cei care vin dupa ei – il reprezinta constanta tendinta teoretizanta si problematizatoare. Desi atribute si conditii sine qua non pentru orice practicant din cimpul literaturii, aceste trasaturi au generat si polarizat, inca de la inceputurile manifestarii lor, doua viziuni diferite, fie ca – in general din interior – au fost percepute drept calitati majore ale optzecismului si, prin contrast cu restul atitudinilor din spatiul nostru literar, compensatorii, fie ca – mai des din exterior, din unghiul impresionismului conservator – au parut drept slabiciuni cosmopolite si tabieturi nesarate. Contrar celei din urma viziuni, din cind in cind, la Sighisoara, bunaoara, e de remarcat ca incet, incet, profesionalizarea scriitorului (un cuvint-cheie al discutiilor sighisorene) iese din statutul sau prea mult timp pur dezirabil, spre a deveni, uneori, chiar realizabil.