Benjamin Fondane revine în atenţia noastră datorită
diverselor studii şi conferinţe dedicate operei poetice fondaniene şi
experienţei Holocaustului. Cele mai multe lucrări – de la Mircea Martin, odată
cu Introducere în poezia lui B. Fundoianu (1984), pînă la Radu I. Petrescu,
Privirea Medusei – poezia lui B. Fundoianu/B. Fondane (2003) – vizează, cu
precădere, opera poetică. Altele se interesează de aspectele sociologice sau de
receptare: Ana-Marina Tomescu, B. Fundoianu/Benjamin Fondane, un scriitor între
două literaturi (2007), Mariana Boca, Criza europeană şi modernismul românesc:
Camil Petrescu şi Benjamin Fundoianu (2008). Conferinţele recente despre opera
fondaniană de la Facultatea de Litere şi de la Teatrul Naţional relevă
interesul sporit nu doar pentru opera literară şi filozofică a lui
Fundoianu/Fondane, ci şi pentru viaţa şi preocupările sale sociale.
Un astfel de studiu este cel al Nedeei Burcă, Strigăt şi
fum. Trei eseuri despre Benjamin Fondane. Diverse alte articole pun sub lupă nu
atît opera lui Fundoianu/Fondane, cît biografia lui. Studiul monografic al
Nedeei Burcă este atent scris şi foarte dens. Triptic de voci, cu o mare fineţe
în analiză, lucrarea înlătură orice tentaţie a grafomaniei. Minuţiozitatea şi
acribia referinţelor sînt umbrite, poate, doar de numărul mic de pagini.
Lucrarea nu apucă să plictisească, pentru că este foarte concentrată, lansează
numeroase piste de cercetare şi încearcă să rezolve cîteva dintre nebuloasele
poeticii lui Fundoianu. Distanţa critică şi acurateţea informaţiei sînt mărcile
unui studiu serios, a cărui valoare constă în necesitatea de a pune faţă în
faţă poetul şi filozoful, înstrăinatul şi exilatul.
B. Fundoianu şi Benjamin Fondane sînt pseudonimele literare
ale lui Benjamin Wexler, născut la 15 noiembrie 1898 şi mort gazat la 3
octombrie 1944, exact de Yom Kippur, „cea mai sfîntă zi a anului iudaic“, în
lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau, în Polonia.
În căutarea esenţialului
În primă instanţă, căutările livreşti iniţiale ale tînărului
rebel se împletesc cu stilul autodidact şi cu rigoarea lecturilor. Ambiţios şi
nerăbdător să plece din provincia ieşeană în Bucureştiul mirajelor culturale,
Fondane pune în joc propria sa existenţă şi demnitate. Dorinţa de a scrie cît
mai bine îi dă un aer de superioritate, care impune inevitabil distanţa.
Prieteniile lui sînt puţine. Treptat, frustrarea de a fi tratat marginal, chiar
evitat de personalităţile literare marcante din Bucureşti – Lovinescu, Arghezi
– va deveni o zonă reziduală în scrierile imediat următoare: „Fundoianu era
prea rebel pentru cercul – să recunoaştem – cam snob al sburătoriştilor. Prea
puţin sensibil la protocoale, el n-a făcut altceva decît să repete experienţa
de odinioară, de la «Toynbeehall». [...] Nu pentru că la întrunirile din strada
Cîmpineanu n-ar fi participat şi scriitori evrei. De-ar fi să-i amintim numai
pe Felix Aderca şi Camil Balthazar, cel dintîi beneficiind chiar de o «poziţie»
privilegiată în preajma lui Lovinescu“. Nedeea Burcă surprinde diverse ipostaze
ale unei existenţe tulburătoare: „Intelectualul autodidact, mai cu seamă atunci
cînd e şi tînăr, trăieşte mai mult printre cărţi decît printre oameni. Tentaţia
lui de a-şi idealiza autorii iubiţi e irepresibilă. El nu poate pricepe că
valoarea unei cărţi – fie aceasta chiar o capodoperă – nu mărturiseşte nimic
despre calitatea umană a creatorului [...]. Pe scurt, confundă lumea cărţilor
cu lumea reală. Despre cea din urmă nu ştie nimic. Nu i-a spus nimeni“.
Naivitatea tînărului Fondane este acut amendată de cei cu care intră în
relaţie: „în ciuda celor cîţiva tineri (Călugăru, Voronca, Mihail Cosma, Claude
Sernet, Roll, Brunea-Fox), care chiar acum, la sfîrşit, îl înconjurau, seduşi
de atît de strania strălucire a personalităţii sale, rotindu-se în juru-i, după
cum îşi amintea Saşa Pană, întocmai ca nişte fluturi în preajma flăcării,
Fundoianu se simţea respins“. Ajuns la Paris, Fondane se înverşunează împotriva
greutăţilor materiale, împotriva unei lumi incapabile să existe decît
arătîndu-i cu degetul pe ceilalţi, care devin, la rîndul lor, proscrişi.
Izgonit din „cetatea“ literelor bucureştene, Fondane se refugiază la Paris.
Poezia lui este tributară unei ranchiuni atavice. Iar
filozofia se scaldă în spaimele înstrăinatului. Exilul şi autocenzura se
răsucesc în jurul grumazului şi-l sufocă ori de cîte ori încearcă să respire
alt aer, alte idei decît cele dictate de raţiune şi de conştiinţă. De multe
ori, în exil se confruntă cu penuria, iar singura demnitate este cea a conştiinţei.
Mereu dat la o parte, Fondane uită care îi este locul. Chiar admis în
„societatea“ culturii, el trăieşte cu stigmatul exclusului: „e punctul de
tragedie al omului dezrădăcinat, şi Fundoianu îşi pierduse rădăcina de două
ori, fiind, din nefericire pentru complexitatea lui sufletească inoportunistă,
necomercială şi de o demnitate dureroasă, evreu. [...] Moartea lui a fost
fioroasă, asasinat într-o carceră cu gaze. «Îmi vine să cred că în momentul
morţii prin asfixie şi-a adus aminte şi de mine, fiind una din înverşunatele
lui preferinţe literare» (sublinierea Nedeei Burcă)“, mărturiseşte Tudor
Arghezi în A fost odată, ca în poveste..., Revista Fundaţiilor Regale,
decembrie 1945, reprodus în Strigăt întru eternitate, Bucureşti, 1998. Fondane
trăieşte calvarul plecării de acasă, fără posibilitatea revenirii sau a
recuperării demnităţii. Dezrădăcinatul devine personaj în propria dramă, martor
al calvarului exilului, apostol al retragerii din lume.
Pînă în 1938, cînd devine cetăţean francez, B. Fondane scrie
Trois scénarios – Cinépoèmes (1928), Ulysse şi Rimbaud le Voyou (1933), La
Conscience malheureuse (1936), Titanic (1937), Faux traité d’esthétique (1938).
Străbătuse deja de două ori drumul pînă în Argentina, invitat de Victoria
Ocampo şi de Societatea Amigos del Arte: în 1929, pentru a susţine un ciclu de
conferinţe pe teme literare şi filozofice şi în 1936, pentru a realiza filmul
Tararira, cu Orestes Caviglia, Joaquín García León, Miguel Gómez Bao, Iris
Marga. Între 1938 şi 1940 „începe lucrul la Baudelaire, continuă să colaboreze
la diferite publicaţii, scrie poezie şi chiar revine asupra unor texte deja
tipărite“.
Sosirea la Paris în primele decenii ale anilor 1900 poate
părea exotică pentru unii, dar pentru alţii, firească. Pînă în 1920, Franţa
înghite un flux continuu de numeroşi pictori şi sculptori, printre care
Modigliani, venit în 1906, Lipchitz şi Zadkine, în 1909, Kisling şi Chagall, în
1910, Soutine în 1912, iar mai tîrziu, Ianco, Segal, Mane Katz şi mulţi alţii,
venind dinspre Italia, Polonia, Lituania, Rusia, Bulgaria, România şi Africa de
Nord. Pecetea de rătăcitor, de „dezrădăcinat“ îi este anexată lui Fondane chiar
înainte să plece din ţară. E, cu alte cuvinte, o etichetă dată de alţii şi nu
un atribut intrinsec. Astfel, obţinerea unei slujbe şi a unei locuinţe,
exersarea şi rafinarea limbii franceze, integrarea într-un mediu social nou
impun familiarizarea cu însemne culturale noi şi confruntarea cu un alt tip de
civilizaţie: „puternic atraşi de capitala Franţei, ei considerau Parisul nu doar
ca fiind centrul mondial al culturii şi al artelor, ci şi miraculosul teritoriu
(poate unicul), unde, aşa cum se dovedise cu prilejul afacerii Dreyfus,
adevărul şi dreptatea căpătaseră drept de cetăţenie“. Legăturile cu familia
sînt posibile prin schimbul de corespondenţă: „legăturile cu ţara vor fi
menţinute, de bine de rău, prin diversele colaborări la cîteva reviste
româneşti (în special Contemporanul, Unu, Integral) şi, de asemenea, prin
dialogul epistolar cu familia şi amicii rămaşi în România“.
O existenţă asfixiată
Două întîlniri fundamentale, „ce vor marca definitiv
personalitatea în formare a poetului şi a filozofului Benjamin Fondane vor avea
loc chiar în perioada imediat următoare stabilirii sale definitive în «oraşul
luminilor»“: în 1924, cu Lev Şestov şi cu viitoarea sa soţie, Geneviève
Tissier. De credinţă catolică, Geneviève afirmă ulterior: „il (Fondane)
comprenait et partageait (et avec quelle violence) mon besoin de Dieu, mais ne
comprenait pas pourquoi il me fallait adhérer à une Église. Il y voyait une
faiblesse, l’impossibilité de rester suspendue à l’arbitraire de Dieu comme à
un fil invisible“ (vezi Fondane-Maritain, Correspondance de Benjamin et
Geneviève Fondane avec Jacques et Raisa Maritain, Paris, 1997, apud Nedeea
Burcă, op. cit.).
Zonele de fractură poetică şi existenţială coincid adesea.
„Le fruit réel d’une idée“ capătă materialitate, este chiar viaţa trudită,
structurată în abstracţii pure, dublată de contiguitatea prieteniilor şi a
adevărurilor netranşante. Eradicarea atîtor evrei din întreaga lume este
sistematică şi programatică: ordonanţa din 9 iulie 1942 interzice „frecventarea
spectacolelor şi a altor locuri publice, amară ironie pentru nişte oameni
obligaţi oricum să nu-şi părăsească locuinţele după ora opt seara“. Acelaşi act
impune restricţia de a-şi face cumpărăturile numai într-o singură oră, în care
magazinele sînt fie închise, fie nu au nimic în rafturi. Moartea lui Lev
Şestov, cu care întreţine o corespondenţă şi o prietenie livrescă în 1944 şi
neînţelegerile cu soţia sa, Genèvieve, cască falii de negîndit în ultimii ani
de viaţă. Existenţa lui Fundoianu este ritmată de cărţi, de vizitele în
anticariatele pariziene, de absurdul propriei vieţi, care nu întîrzie să se
instaleze treptat, dar eficient. Emaciat, Fondane rătăceşte în Paris, aşa cum
rătăceşte în propria viaţă. Citeşte de dimineaţă pînă seara ca un ascet. Viaţa
hăituită, de cîine, descrie imposibilitatea revoltării în faţa răului şi
durerea supremă că duşmanul îţi este chiar aproapele: „în mai puţin de doi ani,
o puzderie de interdicţii umilitoare vor avea ca efect nu numai marginalizarea
totală a evreilor din Franţa, ci chiar scoaterea lor în afara speciei umane.
Daţi afară din slujbe, din locurile publice, chiar şi din magazine, siliţi să
poarte, în timpul zilei, steaua galbenă şi reţinuţi forţat la domiciliu
nopţile, spoliaţi şi trăind spaima permanentă «de a nu fi în regulă», ei vor
intra curînd sub incidenţa teribilă a «soluţiei finale»“. Discriminarea
evreilor şi anularea lor ca oameni sînt crime ale umanităţii. Numai împăcarea
în faţa morţii face din viaţa lui Fundoianu o existenţă de personaj, de erou.
Cartea Nedeei Burcă are avantajul de a surprinde esenţialul
operei şi vieţii lui Fondane. Dincolo de aparenţa scrierilor autobiografice, o
mare parte din proza şi filozofia fondaniană este salvată de necesitatea de a
exorciza realul, denunţîndu-l. Poezia, mai puţin resentimentară, cît nostalgică
şi evocatoare, este unul dintre nucleele tari ale creaţiei lui Fondane. În
lucrările prozastice şi în cele de critică, găsim mereu apetenţa pentru
obiectivitate, pentru adevărul per se şi pentru mărturisirea temerilor, pentru
ceremonialul gesturilor şi al trăirii poetice.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters