OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

1989, anul cind s-a ridicat capacul de pe cazanul in care fierbeau ranile, secretele si dejectiile alchimiei socialiste de producere a „omului nou“, m-a gasit departe de tara natala, in Lumea cu adevarat Noua de peste ocean.
Trecusera doar trei ani de la plecarea mea din Romania. Entuziasmul si deprimarea ritmau o dificila descatusare de trecut. Himera scrisului, de care continuam sa ma inlantui cu disperare, trimitea, insa, neasteptate semne generoase. Necunoscutul scriitor roman ajuns in 1987 in Berlinul occidental se afla, la finele ravasitor al anului 1989, „protejat“ de patru volume aparute, intre timp, in Occident si in asteptarea altora, aflate sub tipar. Miracol!... trebuia sa admit.

Sceptic, cum ma obisnuisem sa fiu fata de trofeele sociale, energetizat, mai curind, de pesimism si, uneori, de panica, suspectam succesul, refuzam euforia, desi stiam ca fara aceste incurajari ale destinului nu as fi supravietuit, la o virsta nu prea juvenila, socului derutant al libertatii, adica exilului. Contorsionatul metabolism al dubiilor, specific unei structuri „agorafobe si introvertite“, cum ma descria recent un prieten... Surpriza nu fusese doar a mea. Contrarirea Patriei s-a dovedit mai spectaculoasa. Discretul ei fost locuitor, devenit, in mod bizar, „mesager“ al literelor romanesti?!... Reactia de amutire a fost urmata de grimase de dezgust si revolta. Voci autorizate ale agorei incepusera, inevitabil, sa atace subiectul, decodind, treptat, opiniei publice CONSPIRATIA care transformase, peste noapte, un dubitativ anonim intr-o vedeta dubitativa.

Ma tot intrebasem, in anii de cind ajunsesem in Vest, care dintre defectele mele si care dintre defectele culturii occidentale se aliasera in constelatia brusc favorabila. Acum, intrebarile pareau nu doar ridicole, cum fusesera mereu, ci si ipocrite. Trebuia sa recunosc, in sfirsit, public, ca fusese, de fapt, o actiune premeditata, persistenta, din start pina la podiumul festiv. Atmosfera era, totusi, inca prea incinsa, pamfletele injurioase din presa libera a Patriei eliberate se succedau cu viteza ametitoare a schimbarilor ametitoare datorate Democratiei.
In plin asediu, nu indrazneam sa apar gol in fata multimii. Asteptam o ambianta mai calma.
Intre timp, au mai trecut citiva ani. Cerul nu s-a inseninat cu totul, dar aminarea nu se mai justifica. Nu mai sint prea tinar, aminarile devin riscante.
Mi-as ingadui, totusi, un ultim ocol. Nu o aminare, doar un ocol. Cititorul va intelege ca este, de fapt, parte a confesiunii.

*

In extraordinara nuvela Cartea Regilor si Zevzecilor din Enciclopedia Mortilor, Danilo Kis¡ focalizeaza asupra faimoaselor Protocoale ale Inteleptilor Sionului, ca sursa a unei interminabile diversiuni mondiale, stimulata de ura, lasitate, coruptie, demagogie. Nuvela este, dupa opinia mea, una dintre cele mai profunde scrieri despre Holocaust, desi termenul si tema nu sint numite.
Tema si personajul central ale naratiunii: CONSPIRATIA.

Merita, cred, citata explicatia oferita de autor.
„Cartea Regilor si Zevzecilor a fost conceputa initial sub forma unui eseu, ale carui urme sint inca vizibile. Intentia mea a fost sa rezum povestea adevarata si fantastica – «incredibil de fantastica» – a felului in care s-au nascut Protocoalele Inteleptilor Sionului si sa urmaresc impactul lor dement asupra a generatii de cititori, tragicele consecinte. Eseul despre Protocoale… s-a impotmolit in clipa cind am incercat sa-l intregesc, imaginind acele parti ale istoriei volumului care ramin obscure pina astazi si nu vor fi, probabil, niciodata clarificate. Abia atunci am schimbat, perfect constient, in text, PROTOCOALELE in CONSPIRATIA. Inceputa pe marginea faptelor – si netradindu-le niciodata cu totul –, povestirea si-a urmat propria directie. Cititorul informat nu va avea dificultati, sint convins, sa recunoasca celebrele PROTOCOALE in CONSPIRATIA si va identifica lesne figurile ascunse sub denumirea de «conspiratori», ca si secta satanica.“

Crima care, cum spune Danilo Kis¡, „nu avea sa fie comisa decit vreo 40 de ani mai tirziu“ (adica Holocaustul), fusese prefigurata intr-un ziar petersburghez din august 1906, text caruia un traducator anonim ii daduse titlul Conspiratia – Radacinile desintegrarii societatii europene. Ziarul pretindea ca extraordinarul document despre conspiratia contra crestinatatii, a Tarului si a societatii insesi fusese produs „undeva in Franta“ si descoperit in conditii, fireste, misterioase.
Dupa un an, „documentul“ (de fapt, un fals fabricat de Ohrana tarista) aparea, sub patronajul Garzii Imperiale, intr-o versiune extinsa, sub forma de volum. Difuzat cu mare zgomot, pus la dispozitia curiosilor ca un soi de obligatoriu avertisment in „plic negru“, volumul, aflat la inceputul unei inegalabile cariere, avea ca editor... Societatea Surdo-Mutilor.

Nu este singura justificare a acestei lungi introduceri. Nici faptul ca, asa cum mentioneaza Danilo Kis¡, „CONSPIRATIA a produs o adinca impresie asupra pictorului amator care a scris infamul Mein Kampf si a influentat, de asemeni, un anonim seminarist georgian despre care urma abia sa se auda in viitor“. Nici chiar stirea ca, dupa nazisti, fascisti, comunisti si anticomunisti, „fundamentalistii“ islamici isi ghideaza azi fanatismul invocind tot CONSPIRATIA. Nu a fost hotaritoare nici contrarierea reiterata de influenta pe care grandilocventa unor pasaje din falsul intitulat PROTOCOALE (= CONSPIRATIA) a avut-o, cum aminteste Danilo Kis¡, asupra „doctorului numit Detouches, autorul pamfletului intitulat Bagatelle pour un massacre“, care este si un mare scriitor. N-ar fi singurul, din pacate.
Nu m-a decis nici chiar faptul ca PROTOCOALELE au fost grabnic tiparite si difuzate in Romania democrata de dupa 1989 sau ca, la editura care a avut aceasta initiativa, publicasera, si au continuat (!) sa publice si dupa aceea, scriitori si democrati de prestigiu ai tarii.

Desi aceste motive nu sint chiar straine unul de celalalt si de acest ocol preliminar, principala ratiune pentru care am invocat textul lui Danilo Kis¡ este, totusi, alta.
Autorul Cartii Regilor si Zevzecilor decodeaza, in precizarile care insotesc nuvela, numele unui personaj: Kurt Gerstein, care apare la finele naratiunii.
Acest „tragic erou al Rezistentei germane“ se alaturase SS-ului pentru a sabota dinauntru politica de exterminare. „Ca rezultat al expertizei sale tehnice, este numit la sectia de igiena a serviciului sanatatii din Waffen-SS; adica, la serviciul insarcinat cu perfectionarea gazelor otravitoare sub aparenta de dezinfectante. In vara lui 1942, face o vizita profesionala la cimpul de concentrare Belzec… Ulterior, incearca sa galvanizeze opinia publica, izbuteste chiar sa contacteze un diplomat suedez, baronul von Otter... A incercat si o audienta la nuntiul papal din Berlin, dar cererea fusese respinsa...“.
Sfirsitul lui Gerstein a fost sa fie tragic si absurd: luat prizonier de trupele franceze in mai 1945, inchis in inchisoarea Cherche-Midi, se sinucide in iulie acelasi an. Marturia lui a fost scrisa in franceza, cum spune Danilo Kis¡, ca o masura de precautie, „dar si, cu siguranta, pentru ca limba natala ii devenise, datorita capitanului sau Wirth, respingatoare“.

*

Poate fi, cumva, Kurt Gerstein un agent infiltrat al CONSPIRATIEI? L-am invocat deoarece „conspiratorul“ caruia ii datorez lansarea pe orbita „celebritatii mondiale“ ar putea sa para unora un dublu al sau, dotat, ca si Gerstein, cu o masca (deloc masca) oportuna: germanitatea.
Sa se fi slujit, oare, CONSPIRATIA, pentru a ma incorona literar, din nou, de filiera germana? Mai exact, de agentii ei travestiti in nemti? Cert, OPERATIA MANEA se desfasurase sub travestire germana. Dublul lui Gerstein nu era, totusi, deloc un dublu. Protejati, amindoi, de etnicitatea care actiona ca o masca, fara sa fie, cei doi nu aveau in comun decit germanitatea si antifascismul, nicidecum subversivitatea. Promotorul meu berlinez era un individ direct si deschis, deloc inclinat spre coalitii obscure, nici chiar daca ar fi fost vorba de puerile conspiratii culturale. Sa fi profitat CONSPIRATIA pina si de aceasta drastica deosebire? Sa fi devenit operatiile ei atit de subtile, incit sa foloseasca pina si un conspirator deloc conspirativ, care – cine stie – poate nici habar n-avea de fantoma care tragea invizibilele fire electrice ale magiei? Actiunea debuteaza la inceputul anilor ’80, cind volumul meu Octombrie, ora opt, aparut la Editura Dacia din Cluj, ajuns pe cai misterioase in Germania, printr-un transfug balcanic cu nume de cod Dieter Schlesak (acelasi cu numele sau real), trece la legatura sa conspirativa, alt transfug, din aceeasi dubioasa zona geopolitica, sub numele (real si fictiv) Paul Schuster, locuind in Berlinul occidental, enclava de-atunci a spionilor si artistilor de peste tot.

Nu ii cunosteam, marturisesc, pe nici unul dintre cei doi membri ai retelei, nici firma Orient-Occident, prezidata de Heinrich Böll si Lev Kopelev, care servea drept acoperire legala misiunii. Nu eram constient decit de riscurile corespondentei cu strainatatea de care Securitatea romana proteja cetatenii Patriei socialiste.
Scrisorile primite, pe neasteptate, de la Dieter Schlesak si Paul Schuster revelau doi prieteni, asa credeam, in naivitatea mea apolitica si anticonspirativa. Neobisnuitul dar, venit, surprinzator, tocmai din Germania, nu-l banuiam o travestire. Nici faptul ca aceasta inavutire biografica era dublata de o promisiune bibliografica, translarea in limba lui Goethe si Schiller, nu mi se parea suspect.
Literatura se confirma, credeam, nu doar ca refugiu spiritual in vremuri grele, ci si ca punte spre semeni de oriunde, deschidere spre lumea larga. Mi-era greu sa refuz infantila iluzie.

*

Primii pasi ai filierei germane se dovedira norocosi. Referatul entuziast al lui Paul Schuster catre Societatea Orient-Occident provocase un raspuns la fel de entuziast de la Heinrich Böll. Atunci mi-a parvenit si primul semnal de la „conspirator“... „Draga Dle Norman Manea, daca nu plecam din Romania, va cautam prietenia“, asa isi incepea primul mesaj, in 23 noiembrie 1983, agentul berlinez.
Apelul era motivat, formal, printr-o analiza a volumului Octombrie, ora opt, cu focalizare pe citeva povestiri emblematice. „Stinga si dreapta, umar la umar, ar plesni de dispret fata de marele personaj al Marei!“, scria referentul despre fetita crestina care moare in lagarul de exterminare al evreilor descris in povestirea Puloverul. Mesajul adauga: „Eu o iubesc pe Mara – si din aceasta cauza il iubesc pe Manea“.

Inca mai intens parea atasamentul sau literar, si nu numai literar, fata de nuvela Lipova, din care cita un pasaj pe care il invoca drept premiza a relatiei noastre. Era vorba de secventa cind pionierul intors din tabara internationala in care descoperise ipocrizia Utopiei cu secera si ciocan arunca, in clipa intoarcerii acasa, obiectele de cult religios, strecurate de mama sa in valiza, la plecare. Renuntase, adica, atit la steaua in cinci, cit si la cea in sase colturi. „S-a trezit la gara. I-a vazut prin fereastra, agitati, nerabdatori, asteptindu-l. A mai avut timp sa deschida valiza, sa traga gentuta de matase. A simtit sub degete cubul, curelele, fosnetul salului lucios. Atingere speriata, primejdioasa. Furios, aruncase pachetul sub banca.“
Corespondentul meu afirma ca descoperise, in aceste rinduri, o afinitate de profunzime cu autorul, ceea ce va numi peste 20 de ani, la citirea noului meu manuscris (Intoarcerea huliganului) „emanciparea de matca“. Refuzul, adica, al etichetei-simbol: evreu, german, victima, militant, dizident.

Refuzul „identitatii“ limitative, constringatoare, fie ea religioasa, etnica, ideologica (de la o vreme, chiar si sexuala). Ceea ce avea sa-mi precizeze recent Paul Schuster, in legatura cu tema noastra veche, este ca refuza emanciparii orice accent „eroic“ i s-ar putea atribui. Ar prefera, de fapt, alt termen, daca s-ar gasi vreunul potrivit, care sa nu implice un risc constient. „Aussteigen“, de pilda. A cobori, a descinde, a iesi dintr-un loc. O coborire „voluntara, nesilita, neconditionata nici macar de alegerea momentului si locului si, mai ales, fara intentie de misionar“, asa imi scrie, in 2002, de la Berlin la New York, vechiul meu corespondent. Am aflat si eu, intre timp, destule, in context american, despre eroismul voluntar sau involuntar in distantarea de mitologia „identitatii“, vazuta azi ca un soi de cheie miraculoasa pentru toate ambiguitatile, contradictiile si nedreptatile istoriei si ale cotidianului. Atunci insa, la inceputul anilor ’80, ne refeream amindoi, fara atitea conotatii suplimentare, la respingerea cliseului literar, ca si a celui social-politic.
Episodul (Lipova, sa-i zicem) avusese o consecinta dramatica: o lunga si extraordinara relatare autobiografica, care imi era destinata.

*

Din paginile mari, de registru aritmetic, ale scrisorii venite de la Berlin la Bucuresti aflam ca „eliberarea de matca“ avusese, de fapt, in cazul corespondentului meu, o mai tenebroasa valenta decit a mea.
„Doar cu Bach, cu Schiller si Goethe eram prea slabi, aveam nevoie si de un Hitler.“ Asa suna propaganda nazista si acestea devenisera convingerile marii majoritati a populatiei in mijlocul careia crescuse adolescentul Paul Schuster. „Admitind ca nu nazistii, ci comunistii ar fi ajuns la putere, noi, sasii, am fi devenit – in virtutea acelei nevoi de ocrotire politica – comunisti inflacarati. Daca Romania ar fi fost ocupata ca tara inamica (cum s-a intimplat cu Olanda, Belgia, Iugoslavia, Grecia, Franta), atunci am fi avut de infruntat si suportat ostilitatea poporului roman; cum insa Romania devenise «frate de arme», cel putin oficial nu ni se putea reprosa felul in care am colaborat cu Hitler.“

Facind o paralela la „pelicula“ comunista la care se facea referire in Lipova, corespondentul meu recunostea, cu socanta onestitate: „Pentru mine, pina la 15 ani, Hitler, Germania, Razboiul erau cunoscute doar prin pelicula. Hitler era un fel de semizeu mintuitor, rasa germana o rasa aleasa, singura capabila sa conduca, construiasca, inventeze, organizeze. De aici, invidia si ura celorlalti“.
Identificarea cu cliseele furnizate, in acea perioada, de familia si comunitatea germana avusese, totusi, doua fisuri, datorate contradictiei dintre trup si minte.
In ciuda „evlaviei germanofile“, mama tinarului Paul Schuster nu accepta sa se desparta de ginecologul evreu dr. Antal, singurul in care avea absoluta incredere. „Ea micuta si slaba, el depasind-o cu un cap si jumatate. Dispareau in camera de dormit, dupa care ea revenea usurata, consolata, optimista. Daca nu exista antisemitismul feroce al nazismului, dr. Antal n-ar fi dobindit niciodata acea importanta iritanta: ori mama era tradatoare, ori antisemitismul era o eroare.“

Apoi, mai era si sanatatea subreda a tinarului nazist. Pustiul „plapind, anemic“, scutit de durele eforturi ale pregatirii paramilitare, devenise un exclus, un contemplativ. Adica, „rusinea“ clasei. Tratat ca infirm, batjocorit, chiar batut de „camarazi“. Scrisoarea ajungea, apoi, la sfirsitul razboiului si descoperirea ororilor naziste. „Consideram documentele o diabolica minciuna confectionata de invingator, pentru defaimarea poporului german.“ Intervenea aici o figura tutelara „eliberarii de matca“: preotul protestant si profesor de religie. Un pedagog temerar, care condamnase deschis, in clasa, „trufia nemtilor“. Hulit, sicanat, batjocorit de elevi, „cu tot sadismul de care era in stare o haita de mici monstri. Orele de clasa trebuiau sa fi fost pentru el un adevarat iad – cum erau si pentru mine, caci il iubeam, sufeream cu el si eram las – nu indrazneam sa-l apar deschis“.
Elevul il zareste, dupa razboi, pe fostul profesor, acum pensionat, in fata vitrinelor cu fotografii ale camerelor de gazare. Il viziteaza, cere explicatii. „Mi-a dat sa vad un text din secolul trecut, scris de un episcop sas!, din care reiesea o sinistra traditie rasista, o uriasa ingimfare sovina. Ca si atrocitatile comise de stramosii nostri din sec. XV, in sate romanesti. E adevarat, baiete, ce ai vazut in vitrina aia! Daca un episcop poate scrie asemenea lucruri, ce poti astepta de la un soldat prostit? Din ucigasi ne tragem... Ce iti ramine este sa nu devii si tu unul.“ Drept care, urmeaza... fervoarea comunista postbelica.

Contrar asteptarilor, in familia Schuster, ca si in familia Manea, comunismul nu fusese adus de evrei sau rusi sau unguri, ci de... romani! In cazul lui Paul, prin mijlocirea contactului cu incendiarul Manifest Comunist al lui Marx si Engels.
„Ion (Puiu) Preda era primul roman care a calcat pe covorul din sufragerie“, imi scria Paul Schuster. „Cu trei ani mai in virsta, corifeul Liceului Gheorghe Lazar vorbea latina! La bacalaureat uluise comisia, facind conversatie in latineste cu profesorul de latina. Era din familie saraca, isi cistiga existenta dind meditatii la matematica si franceza, dar si din «bacsisul» obtinut zilnic de la musteriii localului Venetia de membrii orchestrei de jazz Disonante in ritm – Puiu fiind la baterie. El mi-a adus Manifestul Partidului Comunist, versiunea originala, certindu-ma ca eu, neamt, nu citisem inca cel mai grandios text scris vreodata in limba germana. Ne aflam un an inainte de reforma invatamintului. Liceul Bruckenthal, liceul de elita al sasilor din Transilvania, era cel mai vechi liceu din tara (560 de ani!), un centru al conservatorismului si ingimfarii nationale – la cea mai usoara adiere politica reactionam ca broasca testoasa, retragindu-ma in carapace.“
Consecinta: „Cu inima arzind si bilbiind marxist, m-am insirat in 1948 in brigazile de munca voluntara. In liceul confesional Bruckenthal, timp de 560 de ani nu calcase picior de roman! In mai 1948, o delegatie de trei sau patru UTC-isti vizitase cu dezinvoltura clasa dupa clasa facind propaganda pentru munca de reconstructie la santierul Predeal-Tunele, in brigazile voluntare de pe santierul tineretului“.

*

Paginile pe care le citeam in 1983 despre viata de santier a anului 1948 isi pastrau fervoarea, in ciuda realitatii din jurul meu si a realitatii in care traia, acum, departe, cel care imi scrisese. Concluzia avea sa vina, insa, abia intr-o scrisoare primita la New York in 1992: „Cum de nu l-am mirosit deja in vara aceea la Predeal pe Ceausescu?... Sa te casatoresti de trei ori, asta se mai intelege, se mai iarta. Barbati, femei, oameni sintem! Dar sa ajungi la 62 de ani calcind orbeste dintr-o groapa in alta, dintr-o iluzie in alta?“.
Dincolo de gropi si iluzii, pierdute cu virstele pierdute, raminea insa patosul angajarii, al interogatiei, oroarea juvenila fata de minciuna si oportunism, pastrata dincolo de virste. Exacta evaluare a inevitabilului schimb de acomodari cu realitatea era mai ales un proces al maturitatii, desigur, cind trecutul poate fi evaluat fara iluzii si narcisism, dar fraternizarea spontana cu umilitii si obiditii de oriunde Paul a mentinut-o, la toate virstele si in toate imprejurarile.
Citind si recitind in colivia mea bucuresteana, in anii ’80, relatarea autobiografica venita de la Berlin, deloc nu ma gindeam la CONSPIRATIE, mai curind la „emanciparea“ de ea. Nu altfel avea sa se intimple, in deceniile urmatoare, cu alte scrisori de la Paul, in colivia mea new-yorkeza.
Lunga epistola-confesiune din 1983, caligrafiata marunt, cu cerneala neagra si sublinieri rosii, raminea insa printre cele mai extraordinare surprize pe care mi le-a furnizat posta planetei. Nu fusese, de fapt, doar o scrisoare. Marele plic din 1983 continea si un bizar obiect infantil.

*

„Noi, sasii, n-avem talles“, explica domnul Paul Schuster. „In schimb, avem (sau aveam) un «cravatel» de catifea neagra, brodat in fir de aur, cu monograma, piesa de podoaba a portului national sasesc, purtat doar de sarbatorile noastre traditionale – un fel de marca de identificare cu micul si straniul nostru cosmos sasesc. Mama mea putea si ea foarte bine sa mi-l vire pe furis in valiza, cind am plecat la brigada. Daca o facea, procedam ca D-voastra (sau ca «eroul» din Lipova). Nu stiu precis cind l-am purtat pentru ultima oara, in orice caz inainte de 1939. De atunci, il uitasem cu desavirsire. Anul trecut, parintii mei (tatal 80, mama 77 de ani) au emigrat si ei – cu acte in regula, din tara. Bagajul: cite 50 de kg de om. E putin, pentru cit aduna omul in opt decenii. Si totusi: printre putinele lucruri adunate din lumea si viata parasite, se afla si cravatelul meu. Pina la sfirsitul zilelor mele nu mi-ar fi trecut prin cap sa pun vreo intrebare in legatura cu el, dar cit de induiosat am fost cind mama – la prima reintilnire dupa 12 ani! – mi l-a inminat. Il purtasem pina la virsta de opt ani, de sarbatori... Sasi, aici la Berlin, slava Domnului, nu exista – sau cel putin nu intilnesc vreunul, in nici un caz in clasele unde imi tin cursurile. Podoaba incognito am aratat-o cursantilor incintati. Nu vazusera in viata lor asemenea piesa de garderoba! In afara tuturor modelor... In gind i-am propus lui Norman Manea un schimb: cravatelul meu, pentru talles-ul D-voastra (daca il mai aveti)“.

Nu mai aveam talles-ul purtat la „Bar Mitzva“, la 13 ani, nici vreunul nou. Singurul fel in care puteam rasplati fantasticul „cravatel“ sas era sa-l iau cu mine, impreuna cu ardentele pagini care il insotisera, ca amintire inestimabila si incognito a lumii din care si eu, si Paul plecasem in exilul aflat „in afara tuturor modelor“.
Nu doar aceasta duioasa legatura m-a tinut insa, in anii urmatori, in legatura cu „conspiratorul“ berlinez.
Dupa ce aflasem despre initiativa Societatii Orient-Occident, despre referatul de lectura al agentului P.S., si magulitoarele cuvinte ale lui Heinrich Böll, caruia acesta ii tradusese fragmente din Octombrie, ora opt, prietenii din Bucuresti ma sfatuiau insistent sa incerc sa ajung in Germania. Sa-l cunosc pe Böll, sa-i intilnesc pe Schlesak si Schuster, sa impulsionez, cumva, publicarea volumului in germana. Ezitam. In izolarea mea est-europeana, „filiera germana“ imi parea atotputernica, deci minorele mele stimulari nu puteau fi decit plicticoase si inutile. Vizita in Germania, deloc usor de realizat in conditiile socialismului romanesc, mi se parea potrivita abia dupa aparitia cartii.

Cind am ajuns, pina la urma, la Berlin, traducerea nu era inceputa, Böll era mort, Societatea 0.-0. lenta, birocratica, nu prea prospera. Intilnirea cu autorul zapacitoarelor mesaje a insemnat insa autentificarea vie, acuta, in cotidian, a patosului epistolar. Mi-ar fi greu sa uit figura stinjenita si disperata a prietenului care asista, la Check Point Charlie, de cealalta parte a Zidului, cum granicerii est-germani imi verificau, din nou si din nou, pasaportul si bagajele si ma trimiteau, in cele din urma, inapoi, sa aduc, de la Ambasada romana din Berlinul de Est, nu stiu ce aprobare suplimentara. Nu s-a sters din memorie, nici dupa aproape 20 de ani, imaginea noastra „infratita“, peste o saptamina, cind trecusem, in sfirsit, Zidul: caram impreuna, extenuati, pe scara nesfirsita spre mansarda, uriasa mea valiza chinezeasca („hipopotamul“, cum o numise Paul), plina de conserve si vodca, pentru nevoile calatoriei in care pornisem, fireste, fara nici un ban. Ajunsi sus-sus, la destinatie, cu hipopotamul chinezesc sfisiat si cu inimile duduind in pragul infarctului, gazda a scos, dintr-o delicata cutie lunguiata, flautul si mi-a cintat, in semn de bun-venit, fragmente dintr-o sonata de Telemann. Abia apoi am scos si eu din obeza valiza decedata cele doua „atentii“ aduse de la Bucuresti: un gratios toporas de lemn pentru tocatul salatei de vinete si Istoria Literaturii Romane de George Calinescu.

*

In deceniul urmator, cind am devenit eu insumi exilat, aveam sa evoc adesea momentul cind, a doua zi dimineata dupa sosirea mea, Paul m-a anuntat, inainte de-a porni sa vizitam impreuna Berlinul occidental: „Intii, la Templu! Te duc, inainte de toate, la sinagoga“.
La coltul strazii, am intrat, mai intii, intr-o banca, unde trebuia sa scoata niste bani. Vedeam intiia data operatia de manipulare a cecurilor si conturilor capitaliste. Citiva clienti, aliniati cuminte in fata ghiseurilor, dialog in surdina, miscarile de o timida gratie mecanica. Cind am iesit, Paul m-a intrebat: „Ei, ai vazut Templul? Asta-i templul modern. Un sanctuar! Liniste, concentrare, transcendenta! Enoriasii tacuti, preocupati de esential. Preotii afabili, concentrati. Capitalismul modern“.

Si-apoi, dupa citiva pasi: „Banul guverneaza. Nu trebuie sa-ti cladesti «peretele despartitor», ca in povestirea ta. Societatea are grija de asta. Impotriva indiscretiei te mai poti apara, nu si impotriva indiferentei“.
Si dupa alti citiva pasi: „Industria cea mai importanta este cea a ambalajelor. Ambalajul, mai important decit continutul. Reclama, ambalajul, prezentarea, cosmetica guverneaza trocul. Cerere-oferta! Atent manipulate. Competitie, eficienta, simplificare, profit. Si inainte de toate: ambalajul!“.
Aveam sa invat in deceniile urmatoare mult mai multe despre complexitatea societatii moderne de astazi decit din acest sumar ghid sarcastic, pe care nu l-am uitat insa.
Nici vizita noastra la marele cimitir evreiesc din Berlinul de Est nu am uitat-o. Paul imi arata impozante pietre funerare de generali, procurori, medici, scriitori, bancheri, ministri. „Intreaga istorie berlineza este aici, sa stii! Cine vede acest cimitir, fie el filosemit, antisemit, oricine-ar fi, intelege ca Berlinul nu ar fi devenit ce a fost fara acesti evrei.“
Nici paginile pe care am avut emotia de a le citi din Paul Schuster nu se uita usor. Nu doar in corespondenta, ci in orice recenzie, povestire, eseu se regasesc avida curiozitate fata de omenesc, acuta scrutare a realului, vigoarea expresiva.

*

„Conspiratorul“ care intermediase, deloc conspirativ, tranzitia mea literara in Occident a contemplat cu afectiune, in anii urmatori, stagiul meu ca bursier DAAD, apoi saltul transatlantic, pentru care eram inca mai putin pregatit decit fusesem pentru saltul peste Zidul Plingerilor dintre Estul si Vestul Europei.
In primavara lui 1989, inainte, deci, de ravasirea care avea sa rastoarne mascaradele comuniste ale Estului, Paul Schuster traducea, pentru revista Akzente, eseul meu Romania in 3 fraze, care avea sa-l entuziasmeze pe Cioran.
Traducatorul mi-a trimis la New York versiunea germana, insotita nu doar de o evaluare „istorica“ a Patriei noastre departate, ci, surprinzator, si cu o premonitie. „Vad o relatie intre muntele de putoare al anilor 1941-44 si muntele de putoare al erei Ceausescu. Si cunosc personal martorul care ar putea sa analizeze aceasta relatie, fara a ceda din exigentele sale estetice. Ce pacat ca nu-s evreu! Mie, sasului care a umblat trufas in camasa Hitler-Jugendului pe strazile Sibiului – in timp ce «mama» croseta in Lipova ta puloverul pentru Mara –, imi este interzis sa abordez acest amalgam. Ar trebui sa te debarasezi de sfiiciunea pe care, totusi, o inteleg.“
Un sfat de la un „minoritar“ la alt „minoritar“ pe care, recunosc, l-am urmat doar partial, cu timiditate.

*

In aprilie 1990, sasul se afla la Bucuresti, incarcat de ajutoare vest-germane pentru Romania, exaltat de prabusirea dictaturii, dar ingrozit de resentimentele nationaliste si sovine scandate liber, ca si de frivolitatea, fariseismul si fripturismul unor colegi de breasla.
Solidarizindu-se spontan cu scriitorul Süto Andras, ranit in timpul conflictelor interetnice din Tirgu-Mures, Paul Schuster avea sa formuleze, intr-o scrisoare catre noul Presedinte al Uniunii Scriitorilor, o doleanta plina de tilc: „Vreau sa vad pe minoritarul meu de suferinta, tovarasul meu de exil Ion Luca Caragiale, intr-o piata publica! In centrul Bucurestiului, nu ascuns in gradina paraginita din str. Nuferilor!“.

In anii urmatori, dupa ce textul meu Felix Culpa fusese receptat ca ultragiu national in Romania postcomunista, „conspiratorul“ imi scria, intr-un limbaj mai direct decit cel din hulitul meu text: „Etericul si sublimul, graiul stramosilor si spatiul mioritic... si undeva Legiunea calare pe arhangheli, toate voalate intr-un cumulus de tamiie? In domiciliile mele bucurestene, in bratele tuturor romancelor, la toate sticlele de vin si tuica pe care le-am impartit cu prietenii romani (romani, nu din «nationalitatile conlocuitoare»), n-am intilnit nimic din amalgamul de vraji si vrajeli pe care o gasca de pontifi uzurpind si monopolizind reprezentarea culturii si spiritualitatii romane le propaga drept specifice. In schimb, cita tristete si autoironie, rabdare si blindete, zeflemea, mindrie si cultura adevarata, fara tricolor si cruce“.

Si adauga: „Apropo de «specificul romanesc»: ce mult am iubit amestecul de zeflemea, autoironie si franchete, cu ambele picioare pe pamint! Si ce mult imi lipseste aici, printre nemti, filozofi morocanosi! Ce dor permanent si veninos! Dorul nu m-a parasit. N-o sa ma paraseasca pina la exitul final“.
Nu este de mirare ca, intr-o alta scrisoare, mesajul berlinez se incheia astfel: „Mai am un singur dor. Asa cum stau lucrurile, voi muri la Berlin, ca nea Iancu. Doamne, daca sta-n puterea ta, fa sa mi se duca lesul, hoitul, cadavrul in Romania. Indiferent unde – dar nu printre sasi si svabi. Fara flamuri. In oricare cimitir din Oltenia, Maramures, Hateg, Vrancea, Arges, deal sau ses. Nu cruce. Am fugit de pe cruce, ca Arghezi in Duhovniceasca.* Ajunge o piatra de riu si o tablita cu o inscriptie modesta: AICI ZACE VLAHONEAMTU“. Asa il poreclise pe Paul, in tinerete, amicul sau Cornel Todea.

*

Emanciparea de matca actioneaza diferit pentru introvertit si agorafob decit pentru cel care, in pofida iluziilor risipite, continua sa se considere „angajat“ de partea cauzelor nobile si pierdute.
Nu multa vreme dupa uciderea fiului sau Gad, reporter fotograf in razboiul din Golf, de care era despartit de multa vreme, Paul imi scria: „Durerile ramin dureri. Fiul impuscat anul trecut, in vinerea mare, de ostasii lui Saddam Hussein, n-a inviat“. Dar adauga, in chiar rindul urmator: „Ma apasa atrocitatile din Iugoslavia, din Caucaz, din Sri Lanka. Ma apasa soarta tiganilor. Si mi-e groaza de skinheads. Cartierul nostru nu l-au cercetat inca, dar dincolo de Zidul darimat n-as mai avea curaj sa ma plimb pe-nserate“.
Suferinta personala are, cum se vede, alta portanta decit la introvertit, la fel si cea colectiva sau globala. Unul se retrage, resemnat si solitar, in „casa melcului“ ratacitor, solidaritatea sa cu semenii este mai curind implicita si transcendenta. Celalalt persevereaza in dialogul direct, nu o data dramatic, cu „imperfectiunea“ lumii.
Mesajul de la Paul Schuster aduce, in exaltare si minie, in sperante si disperare, o intensitate greu de gasit in jur. Nu este vorba doar de sentimente si idei regasibile in viata si epistolele sale, ci si in proza sau eseu. Anodinul domesticitatii atipite pe care ne-o rezerva cotidianul se trezeste, readus, prin accelerari de vitalitate intelectuala, la faste intrebari esentiale.

*

Desi avea mult mai multe de impartit si impartasit cu exilatul emancipat peste Ocean decit presupunea relatia traducator-autor si chiar relatia scriitor-scriitor, „complicele“ berlinez se tinuse de cuvint si in privinta traducerilor.
Paul Schuster a adaugat celor peste cinci mii de pagini excelent traduse din literatura romana parti din Roboterbiographie, volumul de eseuri Clowns, dificilul roman Der schwarze Briefumschlag. Nu putin, desi mai putin decit am fi dorit fiecare, prieteni siliti sa se resemneze nu o data cu capriciile editorilor.

Lucrind, in 1983, la traducerea Puloverului, povestirea cu care aveam sa debutez in Occident, Paul imi scria: „M-am scufundat cu toata firea intr-o dulce durere, uitata de mai bine de 12 ani: dragostea mea pentru limba romana“.
O dragoste pasionata, ca indragostitul insusi. Iat-o, exprimata in 1992: „Din cind in cind ma paste (intraductibila mea draga Limba Romana! – ori de cite ori dau de o expresie fara echivalente in «materna» mea germana, imi vine sa-i fac iarasi o declaratie de dragoste Limbii Romane: te iubesc, nu mai putin decit Noica, dar cu totul altfel). Ma paste, zic, o inclinatie perversa, vizionara: invazia, as zice, ca de lacuste, a saraciei! Toti pirlitii si riiosii lumii, infometatii in zdrente, navalind peste si in luxosul spatiu locativ al Berlinului. Si ma paste des, tocmai acum, pentru ca lucrez zilnic la traducerea Mediteranei lui Panait Istrati si imi dau tircoale (te pup, draguta mea Limba Romana!) personajele din anturajul lui Adrian Zograffi“.
Nu sint lipsite de semnificatie nici observatiile traducatorului asupra limbii germane insesi, cea adusa de sasi inapoi in tara lor veche sau cea pastrata, in Romania, pentru traducerile de export. „Germana vorbita si scrisa in Romania este corecta, dar statuta, imbatrinita. Procesul de sclerozare este vechi, din 1867! Abia mutindu-ma aici, in limba vie germana, mi-am dat seama cit de mic si sarac este fondul lexical pasiv al germanei din Romania, comparat cu cel de aici. Or, sursa oricarei literaturi, realiste sau surrealiste, experimentale, avangardiste, este si ramine acest fond.“

*

Inevitabil, gindul la Paul Schuster se intensificase cind insinuarile publice mi-au revelat, brusc, adevarul despre mine insumi.
Scandalul vechi-nou al CONSPIRATIEI ma ajunsese, iata, si pe mine, somindu-ma sa nu ma mai ascund sub false indoieli, sub ipocrite ingrijorari si incertitudini. Sa-mi recunosc, adica, succesele, dar sa-mi si dezvalui public... apartenenta.
Venise momentul sa smulg mastile Sectei Secrete lucrind pentru Suprematie. Chiar si mastile germane!
Un travesti etnic socant doar pentru cei insensibili la ironiile Istoriei.

New York, august 2002
________

* Indragostit de Arghezi, Paul invoca, din nou si din nou, ca un fel de autodefinire, versul: „Ce-i dulce, sug si scuip ce-mi face greata,/ Atit in batatura mea se-nvata“.