OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mai mult decît atît, sensul şi rolul diafanului se joacă tocmai în interval, într-un interval care, chiar dacă poate fi străbătut cu privirea, totuşi, nu poate fi niciodată suprimat, deoarece el este condiţia însăşi a privirii: este vorba despre această depărtare necesară faţă de obiect, care îl pune în perspectivă, îl arată, îl expune şi, în acelaşi timp, îl sustrage, îl păstrează la distanţă.

Există mai multe feluri de a înţelege diafanul. Dacă în plan strict fizic se deschid mai multe maniere de a explica procesul vederii (iar diafanul este înţeles fie ca particule, fie ca un corp ce se interpune şi mediază), în schimb, vom vedea că relevanţa şi mai adîncă a diafanului este aceea de la nivelul gîndirii. Gîndirea însăşi păstrează în esenţa sa această structură a privirii, care ţinteşte spre un obiect şi se întoarce înapoi cu imaginea obiectului.

Totuşi, în cazul gîndirii putem vorbi despre un nivel secund al diafanului, sau despre un dublu joc al diafanului despre o dublă funcţionalitate. Pe de o parte, avem de a face cu raportarea directă la obiectul vizibil. Totuşi, pentru ca acest obiect să devină cu adevărat vizibil şi prezent pentru gîndire, adică pentru ca lucrul însuşi să aibă sens, se produce o a doua raportare, un al doilea salt în diafan, dar de data aceasta înspre lumea inteligibilă, a ideilor neschimbătoare. În această dublă raportare, care are structura unui chiasm, gîndirea (sau imaginea mentală a lucrului) va avea locul central, depărtat în egală măsură de sensibil şi de inteligibil, dar unindu-le în acelaşi timp, jucînd cumva rolul unei inimi ce uneşte şi desparte două circuite sanguine.

Această problematică a gîndirii ca interval este ocazia unei reluări foarte originale a lecturii lui Platon. Doamna Anca Vasiliu reuşeşte să unească în acest concept de diafan temele fundamentale ale gîndirii platonice, centrate pe ideea unei interacţiuni între sensibil şi inteligibil. Conducîndu-ne ca un ghid experimentat de-a lungul dialogului Timaios, doamna Vasiliu propune o interpretare foarte surprinzătoare a unei probleme despre care Platon însuşi spune că este neclară şi greu de înţeles, anume problemachorei, cel de-al treilea gen, locul în care se întîmplă întîlnirea propriu-zisă dintre modelul inteligibil al realităţii şi lucrurile supuse devenirii. În viziunea doamnei Vasiliu, chora ar fi tocmai acest diafan, care în sine însuşi rămîne invizibil, sustras oricărei forme, dar care este receptacul al tuturor reprezentărilor, al tuturor formelor. Tot pe această structură a diafanului este înţeleasă problema participaţiei din dialogul Parmenide: dacă forma este prin excelenţă, lucrurile ce participă la formă au ceva de ordinul formei, fără a fi însă forma însăşi; ele primesc şi deţin ceea ce le depăşeşte. Totul se petrece, din nou, într-un spaţiu care reduce opoziţia dintre sensibil şi inteligibil, dar şi garantează, într-un fel, distincţia dintre cele două naturi. Imaginea joacă, de data aceasta, rolul unui receptacul care, chiar dacă nu are o fiinţă proprie, primeşte asemănarea ca urmă a modelului, a fiinţei. Ea primeşte fiinţă, rămînînd totuşi altceva decît fiinţa, unind astfel apropierea şi depărtarea, identitatea şi diferenţa.

De asemenea, aşa cum diafanul este infinit, inepuizabil, imaginea însăşi îşi descoperă această virtute de a pune în evidenţă spaţiul infinit dintre sensibil şi inteligibil. Este vorba despre un spaţiu infinit prin bogăţia lui de sugestie, ceea ce deschide spre un spaţiu abia anunţat aici, anume cel al iconografiei.

Un aspect foarte important al acestei cărţi este stilul ei poetic, foarte vizual. Altfel spus, este o carte scrisă frumos, chiar dacă abordează teme filozofice, reputate pentru austeritatea lor. Astfel, pentru a invoca un singur exmplu, într-o imagine de la începutul cărţii, diafanul este comparat cu distanţa dintre două ţărmuri opuse, unite (dar şi despărţite, deopotrivă) de privirea celui care ar sta pe un ţărm şi s-ar uita spre celălalt. Analiza doamnei Vasiliu se desfăşoară aici ca o încercare de a opri în loc, de a suspenda saltul acesta al privirii, pentru a surprinde traiectoria ei, altfel invizibilă.

Sau imaginea imediat următoare, a celui, sau a celei care ar privi un copac prin sticla groasă a unui geam. Sticla desparte privitorul de copac, dar, în acelaşi timp, concentrează privirea şi face posibilă imaginea copacului, face posibil acest al doilea copac, plantat de data aceasta în cel care priveşte. Cartea despre diafan anunţă, într-o manieră subtilă, volumul apărut în anul 2008 la Editura Vrin, intitulat Dire et voir, la parole visible du Sophiste, care a primit Premiul Zografos al Asociaţiei de Studii Greceşti. În acest volum este reluată tema mediului, a intervalului, care se inserează de data aceasta între văzut şi spus. Este vorba de relaţia între vizibil şi imaginea mentală şi a lucrurilor, respectiv de jocul care se naşte în acest interval şi de limitele lui.

––––––––––––––

Marilena Vlad este absolventă a Facultăţii de Filozofie, Universitatea din Bucureşti, cu un doctorat în filozofie despre neoplatonism, susţinut la aceeaşi universitate. În 2002, doctorat în sciences religieuses la École Pratique des Hautes Études, Paris