OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- Dialog filozofic si literar despre marxism
Editura Universitatii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iasi tipareste din aceasta vara o noua serie a revistei Dialog. Sumarul cuprinde in special teme „filozofice“, desi ar fi nedrept sa nu remarcam eseul lui Doris Mironescu, unul din cronicarii Suplimentului de cultura, Cit de noua e „literatura noua“?. Pentru rezumatul nostru, insa, am ales ancheta „Filozofia si ideologia comunista“, initiata de Gerard Stan care intreaba profesori ai Facultatii de Filozofie din Iasi daca, in perioada comunista, cadrele didactice din cadrul acestei facultati legitimau regimul, de ce interesul pentru filozofia marxista era scazut in ciuda presupozitiilor ideologice ale celor care o predau si daca s-a pierdut ceva odata cu disparitia „adevarurilor certe“ furnizate de materialismul dialectic sau de socialismul stiintific.

Stefan Afloroaei vorbeste in numele breslei, laudindu-i rezistenta, atunci cind aceasta s-a manifestat. Pe de alta parte, cauta explicatia insuccesului filozofiei marxiste in violenta ei si se indoieste de „certitudinea“ adevarurilor furnizate de disciplinele filozofice impuse pe vremuri. Cu toate ca raspunsurile sale sint nimerite si mai atragatoare decit cele oferite de colegii sai George Bondor, Anton Carpinschi si Constantin Marin (care sint previzibili in condamnarea si declasarea filozofiei marxiste si a oportunistilor care s-au catarat, cu ajutorul ei, in pozitii comode), ar fi mai interesant sa vedem de ce marxismul reinvie astazi, chiar daca ocolit, de ce tocmai violenta discursului filozofic reprezinta o garantie a succesului la public – cum s-a intimplat atit cu Marx, de-a lungul secolului al XX-lea, cit si cu Hitler, candidat, in 1938, la premiul Nobel pentru Pace. Punem toate aceste intrebari gindindu-ne ca prin venele „literaturii noi“ despre care vorbeste Doris Mironescu curge, diluat, un pic de „manifest comunist“ marxist.

- Umbrele lui Adi de Vito, ale vilelor de la Pipera, ale adidasilor chinezesti si a lui Alex.
Leo Serban. In Omagiu.
De cind Vaucaunson isi expune ratusca defecatoare, cindva in secolul al XVIII-lea, lumea incepe sa creada in artefact mai mult decit in original; sau poate nu atit sa creada, cit sa se lase fascinat de el. Pentru un motiv simplu: daca natura „combina“ in numar limitat, geniul tehnic omenesc a depasit repede produsele carteziene „de baza“ si reuseste sa creeze mereu ceva nou. Noul este de cele mai multe ori o fata nevazuta a vechiului. Pentru a vedea pe Acelasi Altfel nu mai trebuie sa-ti dereglezi simturile: exista camere de luat vederi. De unde vine, in postmodernitatea cea suspicioasa fata de origine, adevar si ierarhii in general, im-punerea temei falsului.

Primul numar al revistei Omagiu (redactor-sef Stefan Cosma) are ca tema „Fals/Fake“ si desfasoara, pe un suport tipografic variat si spectaculos, intr-o prezentare grafica aidoma, texte la fel. In cele peste 200 de pagini, cartonate, veline, cu textura rugoasa sau lucioasa, ceea ce sare in ochi – totul e facut aici sa sara in ochi ca efect dezalienant, de-familiarizant – sint in primul rind imaginile. De la femeile body-painted care au in loc de calus cite un simbol falic – o banana, un morcov, un castravete (in tipla!) si un hot-dog, pina la vilele de la Pipera – trecind prin penisul contrafacut al unui Alex. Leo Serban adevarat (pe dracu: e o poza!), sau prin radiografii ori fotografii facute cu mobilul si marite, Omagiu rasfata ochiul intelectual al cititorului cu tot ceea ce-i scapa ochiului fizic (si inca: ce-i aia un ochi intelectual? Nu cumva ceva ce contrazice atit fraza lockeana „nu exista nimic in intelect care sa nu fi trecut prin simturi“ cit si replica leibniziana „cu exceptia intelectului insusi“?). Pe de alta parte, daca trecem la texte, e limpede un lucru: neexistind aparate care sa scrie in locul oamenilor – asa cum exista aparate care vad in locul lor si abia apoi le livreaza si lor ceea ce singuri le e imposibil sa vada – gradul lor de spectaculozitate, coeficientul lor depeizant, nivelul lor de insolitare e dezamagitor in raport cu acela al imaginilor. Cele mai interesante se refera, evident, tot la lucruri/imagini.

De pilda, interviul cu designerul Maarten Baas, un tinar designer initiator al trendului Smoke – reciclarea obiectelor vechi prin „arderea“ lor controlata: un model de „citationalitate“ postmoderna. Intr-o lume care gindeste inca dualist, platonician, in termeni de fals versus original (gindire ontologica), dialogul artistului cu Mihai Gurei e o lectie de atitudine (estetica): „Consideri ca falsurile sint bune la ceva? Fac parte din viata noastra? Putem trai fara ele? Bineinteles ca pot fi bune. Daca te poti bucura de un fals ca si de un original nu e nimic rau in asta. Numai ca intervine problema pe care am mentionat-o anterior: calitatea falsurilor (produse in masa) e foarte proasta. [...] Ar fi o provocare interesanta sa falsifici ceva si sa devina mai reusit decit originalul!“ Ni se pare ca problema falsurilor materiale – e vorba astazi exclusiv despre obiecte – o reia pe cea a falsurilor scriptice de odinioara: mitul spus si rescris de zeci de ori, reluat de alti autori (cum s-a intimplat de pilda cu Romanul Rozei) se sleieste, dar in acelasi timp se circula liber, facind imposibila ierarhizarea intre original si fals. Evul Mediu este de aceea o lume de texte mediatice in spatele carora stau, cum se intimpla astazi in cazul imaginilor – anonimi.

Intentia „pedagogica“ a textelor revistei e una simpla: exista fals, sa ne bucuram de el! George Durbalau scrie un eseu despre manele presarat, in épingle, cu versuri din albumul Chef de chef al lui Adi de Vito. O analiza pertinenta, ironica si civilizata face Irina Fulicea ansamblurilor arhitectonice din noile cartiere de „bastani“ din nordul Capitalei. „Ibiza“ de pe strada Drumul Potcoavei arata eclectic, si bine, pe alocuri, ciudat pe altele (pacat ca a fost omisa noua vila in forma de manusa de box a lui Gica Popescu) si rau de cele mai multe ori. Cladiri „nobiliare“ reusesc sa duca cu gindul fie la biserici neoprotestante, fie la ferme americane din anii ’70. Cel mai jalnic este un sir de vile neoclasice de la capatul comunei Pipera – unicitate clonata. Ne-a placut si textul despre obiecte contrafacute care imita – cu decalajul obligatoriu pentru ca producatorii sa nu fie actionati in judecata – produse de marca. Daca ar fi trait, Walter Benjamin ar fi observat ca, in epoca reproducerii tehnice, serializarea nu desfiinteaza ierarhia ontologica. Platon nu moare cu una-cu doua: adidasilor Nike si logo-ului corespunzator le raspund adidasii Mike cu un logo usor modificat. Paradoxul economiei globalizate nu e ca originalul poate fi simulat si, deci, dispare, ci ca simulacrul a fost atit de bine metabolizat social incit a facut loc in cadrul lui atit originalului (adidasii Nike facuti de „firma“) cit si simulacrului (adidasii Mike facuti in China). Si se mai vorbeste de schimbarea mentalitatilor – Baudrillard ar trebui sa fabuleze mai putin!

- Dilema veche: pe bune sau nu?
In ultimul numar al Dilemei vechi (82), Marius Chivu are ideea unei anchete cu tema sportiva printre scriitorii romani: ce sporturi au practicat, care sint sportivii preferati, etc. Cum se stie cit de mult se feresc scriitorii de clisee, la ultima intrebare nici unul nu a raspuns „Gica Hagi“ si, de altfel, printre sportivii lor preferati nu apar prea multi fotbalisti. Constatam ca nu putini scriitori au avut grija nu numai de sufletul lor, ci si de trup. Observam, de asemenea, rolul acestui chestionar de a-i umaniza pe scriitori, dezvaluind vip (viata invizibila a personalitatilor) lor. Marius Chivu a reusit sa obtina semnaturile unor jurnalisti sportivi de prima mina: Traian Ungureanu, Radu Naum, Radu Banciu, Cristian Geambasu dar si pe cea a prozatorului Cristian Teodorescu.

E tot o initiativa de rebranduire a imaginii unor oameni pe care o tara-ntreaga ii cunoaste numai din paginile roz ale Gazetei Sporturilor sau din cele albe ale Pro Sport-ului. Dilema e o revista din ce in ce mai cool, vremurile cind aici se darimau mituri par apuse. In aceeasi cheie „umanizanta“ poate fi citit si editorialul lui Andrei Plesu Sfirsitul lumii ca telenovela. Constatind voga tematizarilor cinematografice ale apocalipsei, Plesu zaboveste un pic asupra cliseelor SF: dihotomia pamintean bun versus alogen rau (in „glorioase epopei ale patriotismului pamintesc“) dar si „demonizarea“ inteligentei tehnice. Acest ultim motiv – nu e nevoie sa atragem atentia cit de „reactionar“ – il determina pe fondatorul Dilemei sa conchida cu umor: „Punerea in criza a facultatilor noastre intelectuale, respectiv presentimentul difuz al unui faliment al ratiunii combinatorii sint preocupari vechi si nobile ale pamintenilor. Am, asadar, unele indreptatiri (si scuze) pentru placerea cu care ma uit la telenovele eschatologice. Cred ca nici de-alde Spengler sau Heidegger nu s-ar fi putut abtine.“ OK, intelegem ca Andrei Plesu vrea sa iasa din conacul in care l-au instalat unii.
Ca sa ai dileme, trebuie sa te mai si indoiesti – nu, nu neaparat metodic. Simona Sora este indignata de „cenusa in cap“ turnata nu se stie de cine redactorului nostru A.M. in urma cu doua saptamini: „N-am mai vazut de mult o lectie de dirigentie intr-o revista culturala“ scrie taios vecina noastra de sediu, constatind intransigenta executiei la care a fost supus redactorul. O asiguram ca ceea ce condamna nu este altceva decit un „lucru manual“ la care s-a inhamat redactorul cu pricina, conform definitiei „ce-ti faci cu mina ta se numeste lucru manual“. De singuratate, mai conversezi si cu tine insuti, ce sa faci?

- Studentul Marin Sorescu si limba rusa
Numarul 70 al revistei clujene conduse de I. Maxim-Danciu, care-i are in caseta redactionala pe excelentul poet Stefan Manasia si pe Oana Pughineanu, pune la dispozitie un sumar variat – poate putin prea eclectic pentru gustul nostru. Marius Jucan promite un eseu interesant sub titlul Studiile culturale, cognitivismul si portretul intelectualului in schimbare, dar ne lasa sur notre faim. Autorul se axeaza pe un capitol din Ati spus cumva totalitarism? de Slavoj Ziz¡ek, scotind in evidenta critica pe care filozoful sloven o adreseaza studiilor culturale, prea ideologizate si ideologizante. Dar, daca ne spune ce sint acestea din urma, Marius Jucan trece cu vederea definitiile metodologice ale cognitivismului (doar exista si psihoterapie cognitivista, nu?). De aceea, in aceasta disputa anuntata dintre culturalisti si cognitivisti, nu prea stim cine sint ultimii. Sokal si Bricmont versus Debray, Derrida si Kristeva? Sunati un prieten! Letitia Ilea scrie despre o aparitie editoriala franceza recenta: Le Genre littéraire, o antologie de Marielle Macé (Flammarion, 2004).

Ajunsa la virsta bilantului, teoria literara franceza ruleaza in mare aceeasi bibliografie (pe un traseu scandat de Aristotel-Boileau-Genette), dar autoarea franceza reuseste sa aduca in atentia cititorului texte inedite (Jean Paulhan, Marthe Robert, etc.). Marielle Macé gaseste patru criterii de clasificare a genurilor: ontologic, taxinomic, retoric si pragmatic. Nepotii lui Linné nu se lasa cu una-cu doua: literatura, ca si natura, trebuie pusa-n ordine. Merita? Ion Pop semneaza un eseu despre „Neomodernismul“ poetic romanesc, oprindu-se asupra momentului Nicolae Labis si ilustrindu-l, printre altele, cu citate de Radu Cosasu, preluate din volumul comemorativ al lui Gheorghe Tomozei Moartea unui poet, Cartea Romaneasca, 1972. In interviul pe care i-l ia Ioan-Pavel Azap, noul presedinte al Televiziunii Romane, Tudor Giurgiu, declara ca TVR trebuie sa fie „cel mai important sustinator al valorilor autohtone“ si nu considera cultura nelucrativa financiar. Tinarul regizor constata o crestere a audientei canalului de nisa TVR Cultural si a unor emisiuni culturale cum ar fi Garantat 100%, Profesionistii sau Travelling circular. Daca vreti sa va amuzati citind Tribuna, duceti-va direct la pagina 16. In „Arhiva“ numarului aveti inserate scrisorile prin care tinarul student Marin Sorescu il roaga pe decanul Gheorghe Istrati al Facultatii de Filologie-Istorie de la Iasi sa-i aprobe mutarea de la sectia rusa la sectia romana. Obtine acordul abia la a patra incercare, in anul III, cind incheie ironic cu un „Traiasca lupta pentru pace!“. Desi Sorescu intrase cu note maxime la facultate, pretindea ca, din cauza sanatatii subrede, nu mai face fata in invatarea unui limbi straine. Dar, constata Lucian Nastasa, autorul rubricii, tot el solicitase sa fie inscris la cursurile facultative de franceza si engleza. Il intelegem pe poet: cui putea sa-i placa rusa in anii ’50? (A.M.)