Cum s-a format Alain Paruit, în
Franţa şi în România?
Mama, Micheline-Christiane, era din
nord-estul Franţei, mai precis din Ardennes (nu din Ardeal, cum s-a
publicat în Apostrof, în nr. 121, printre alte
inexactităţi ce mi-au fost atribuite). Tata, Endre Herskovits, era
din Braşov. A plecat în Franţa, după bacalaureat, ca să
facă studii de medicină, foarte tînăr fiind, la nouăsprezece
ani, în 1927. Tot tînăr a intrat în Partidul
Comunist Francez, în 1931. În 1936 a vrut să înveţe
engleza. S-a dus la o profesoară despre care auzise, crezînd
că e profesoară de engleză. Era maică-mea, profesoară de
franceză, iar taică-meu, cînd a văzut-o...
A vrut să înveţe franceza mai
bine.
Nu tocmai, dar a insistat ca să-i dea,
totuşi, lecţii de engleză, căci ea apucase să-i explice că ştie
engleza, că trăise în Anglia şi în Canada. Mama mi-a
povestit mult mai tîrziu că şi ea, la rîndul ei, s-a
gîndit: „O să mai văd ochii ăştia frumoşi?“. Aşa
încît, pînă la urmă, a acceptat şi i-a dat
lecţii de engleză, în prezenţa mamei ei, bineînţeles,
care croşeta într-un colţ al camerei (aşa era pe-atunci).
Dar tata îi făcea curte mamei în scris, pe marginea
caietelor de exerciţii. S-au căsătorit în acelaşi an, în
1936, şi s-au născut copiii, printre care şi eu, la începutul
lui ’39. Apoi a izbucnit războiul. Taică-meu, care era cetăţean
român (nu a fost niciodată cetăţean francez), s-a angajat
imediat voluntar în Legiunea Străină, contrar, de altfel,
indicaţiilor Partidului Comunist. A făcut războiul, a reuşit să
treacă în Anglia şi pe urmă a continuat războiul în
Rezistenţă. La sfîrşitul războiului, a participat la
debarcările franco-engleze din Norvegia, apoi la deruta armatei
franceze (fiecare om n-avea decît cîteva cartuşe) şi la
bătălia de la Dunkerque, unde a reuşit să se îmbarce pe o
barcă de pescari şi să treacă Canalul Mînecii. Din Anglia,
s-a dus ca şi alţi militari francezi în Africa de Nord, de
unde a reuşit să se întoarcă clandestin în Franţa,
unde a făcut tot restul războiului în Rezistenţă. A fost
citat de două sau trei ori pe „Ordinea diviziei pentru curaj sub
focul inamicului“, a fost decorat cu Crucea de Război şi cu
Medalia Rezistenţei. Avea acte false, de basc, din cauza tipului său
– dar de basc din Franţa.
Era negricios?
Da, negricios, cu nasul foarte fin,
coroiat, acvilin, cu părul ondulat, şi deci putea foarte bine să
treacă drept un iberic. Însă nu trebuia să fie basc din
Spania (nu ştia spaniola sau, în orice caz, prea puţin), dar
trebuia să fie basc pentru că avea un pic de accent străin în
franceză. De aceea i-au făcut, în Rezistenţă, acte de basc
francez. De altfel, n-a fost arestat niciodată, scăpînd
uneori ca prin urechile acului. Din fericire.
Dacă era arestat, ajungea la
Auschwitz?
Nu. Rezistent şi, în plus,
evreu, ar fi fost torturat şi ucis de Gestapo. (O replică de-a
mamei, care o defineşte şi care i-a frapat mult pe Cioran şi pe
Simone Boué cînd le-am povestit-o – întrebată
dacă nu îi era frică pentru tata, ea a răspuns: „Nu. Îl
iubeam prea mult ca să poată păţi ceva.“) La sfîrşitul
războiului a reluat — de fapt, cred că încă din timpul
războiului — legăturile cu Partidul Comunist. Prin 1945-46, era
responsabil cu organizaţia de bază (în franceză, se spune
cellule de parti) a românilor ce trăiau la Paris. A încercat
să-l înroleze şi pe Eugen Ionescu. Se cunoşteau, se duceau
la cafenele, iar tata încerca să-l convingă să intre în
partid, însă Eugen Ionescu nu s-a lăsat convins. Interesant
în faptul ăsta e că Partidul Comunist îl considera
suficient om de stînga, antifascist, ca să încerce să-l
coopteze pe Ionescu, care, în Franţa, pe vremea aceea, era un
necunoscut. Un total necunoscut. Am vorbit despre asta cu Eugen
Ionescu, care păstra o amintire foarte plăcut amuzantă. Între
timp, tata îşi terminase studiile, era medic, cancerolog (a
primit Medalia pentru Merit Ştiinţific). Dar, după război, a avut
legături strînse cu spionii comunişti români care
veneau în Franţa.
Expulzat în România
De ce spui spionii?
Pentru că aşa am înţeles,
pentru că aşa a fost. Unui comunist i se părea normal, moral, căci
era vorba de „victoria revoluţiei“. Din România veneau
agenţi, deşi era la început de tot, în ’47-’48;
existau deja agenţi ai ceea ce nu ştiu dacă se numea Securitate în
perioada aia de tranziţie (au mai fost deci, şi alte perioade de
tranziţie!), oricum erau agenţi ai Moscovei. Şi pentru aceste
activităţi, a fost arestat la spitalul unde lucra, L’Institut du
Radium, de pe rue d’Ulm. Poliţiştii au arestat-o şi pe mama,
care, săraca, n-avea habar de nimic. Au dat năvală în casă,
cu pistoalele în mînă, şi au răvăşit totul. Au
luat-o pe mama fără să le pese că lăsau singuri patru copii,
dintre care cel mai mare (eu) avea abia nouă ani şi ceva. Convins
că e vorba de gangsteri, am coborît în casă după ei,
cînd au plecat cu mama, şi am înregistrat numărul
maşinii lor, un Citroën traction avant, negru, după care am
telefonat la „tante Simone“. La Poliţie, cînd au aflat,
fără a fi puşi faţă în faţă, că celălalt este arestat,
şi mama, şi tata au declarat greva vorbei şi a foamei. Mamei i s-a
dat drumul repede, în vreo douăzeci şi patru de ore (Simone
dădea telefoane la Poliţie, unde i se răspundea că acest număr
de maşină e necunoscut). Tata a fost expulzat (pe drept) în
iunie 1948. Pînă prin 1950-51, cînd a fost dat afară, a
fost unul dintre responsabilii spionajului. La sfîrşitul lui
octombrie ’48, maică-mea şi noi, cei patru copii, am plecat în
România. Nu ştiam pe atunci nici un cuvînt în
româneşte, în afară de cuvîntul „da“…
Ca şi fiul tău!
Ca şi fiul meu cel mic, Tristan. În
schimb, fiica mea Catherine, de nouă ani, e trilingvă: germana,
franceza şi româna.
Cîţi ani aveai atunci?
Încă n-aveam zece ani. La vîrsta
asta, înveţi extraordinar de uşor o limbă. M-am dus la
şcoală abia după două-trei luni de la sosire. Între timp
învăţasem ceva cuvinte şi stăteam în fundul clasei,
fiind coleg de bancă cu un băiat care vorbea bine franţuzeşte,
din familie, cu Ion Gerotta. Îmi traducea şi, foarte-foarte
repede, am devenit bun la română, într-adevăr bun.
Erai la Bucureşti?
În Bucureşti, da. Prima şcoală
la care am fost se numea Clemenţa, în apropiere de Parcul
Ioanid, dacă nu mă înşel. Îl aveam ca profesor de
religie pe tatăl lui Andrei şi al lui Matei Cazacu. Andrei, cu care
eram coleg de clasă, mi-a povestit acum vreo zece ani – cînd
ne bătea un vînt aprig la Montparnasse, pe noi şi pe Mariana
Marin, de zburau de pe trotuar în copaci umbrelele mari şi
grele ale cafenelei – că tatăl lui, preotul Cazacu, spunea că
sînt foarte bun la religie. Nu-i de mirare că se mira: n-avea
de unde să ştie că învăţasem catehism în Franţa. În
România, orele de franceză pe care le-aş fi făcut în
Franţa, la şcoală, le făceam acasă cu maică-mea, în
fiecare zi, cu multă plăcere, căci mama avea un adevărat dar al
pedagogiei. Aveam deci o profesoară numai pentru mine. Mi-a folosit,
evident, enorm. Iar gramatica franceză mi se pare totuşi ceva mai
grea decît gramatica română, deşi poate mă înşel.
Dar în orice caz, şi pentru română m-a ajutat baza asta
de acasă. Deci, foarte repede, de fapt, cred că în doi ani,
vorbeam româneşte ca un copil român.
Fără accent.
Da. Foarte rar, foarte rar, mi s-a
întîmplat mai tîrziu, în România fiind,
ca cineva să mă întrebe: „Dumneata eşti român?“.
N-ai nici un pic de accent în
limba română.
Literatura mă pasiona. La matematică,
la fizică, eram o nulitate absolută, în schimb eram bun la
română, istorie, geografie. Cu chiu, cu vai, am reuşit să-mi
dau ceea ce se numea pe vremea aceea „maturitatea“ – din cauza
matematicii, bineînţeles. A fost aproape miraculos c-am
luat-o, dar în toamnă, desigur, cu corigenţii. În plus,
eram şi un pic golan, bătăuş, chiulangiu. Aş fi vrut să fac
Agronomia, ca să fiu veterinar, să mă ocup de animale. Dar, pe de
o parte, dădusem maturitatea în toamnă, pe de altă parte, la
Agronomie se dădea la concursul de admitere examen de matematică.
Ce să fac, repede? Am ales soluţia mai uşoară şi am dat la
Franceză, unde n-am avut, într-adevăr, nici o problemă să
intru, şi nu numai graţie francezei, dar şi pentru că eram,
într-adevăr, printre cei mai buni la română. Mă
gîndesc la fostele mele colege, printre care Ştefania Stoian,
Sanda Moucha, Anca Georgescu-Fuerea...
Ce liceu ai făcut?
La „Caragiale“, fost „Titu
Maiorescu“. Printre colegii mei de clasă: Dorel Hagiu, cel mai bun
prieten din adolescenţă (eram îndrăgostit – prima oară
îndrăgostit – de sora lui, Nina), Dorel, care s-a sinucis la
15 ani. Între noi discutam cum e mai bine să te sinucizi:
„c-un glonte în inimă“, îi spuneam eu. Aşa a făcut,
după o palmă primită de la tatăl lui, om de altfel blajin (unul
dintre muncitorii deveniţi directori — ar fi multe de spus despre
ei, fără maniheism), dar Dorel făcuse ceva considerat de adulţi,
de ocrotitorii părinţi, drept o nebunie: încercase să plece
clandestin pe mare, pentru aventură... Apoi, Petre Bugod – azi,
unul dintre cei mai mari arhitecţi din Israel, căruia i-am dat,
imbecil de romantic, o palmă neiertată pentru că făcuse o glumă
despre Nina... Sorin Buşe-Epure, cel mai vechi prieten al meu, un
băiat subţire, de peste douăzeci şi cinci de ani medic în
nordul Germaniei, la originea campaniei internaţionale din anii ’80
pentru salvarea lui Radu Filipescu (fotografia pe care mi-a dat-o
Sorin, în care Radu Filipescu amintea de Che Guevara şi pe
care Mihnea Berindei a difuzat-o, a contribuit enorm la această
campanie)... Nicolae Anastasiu, zis Pipo, iubit de toată lumea
pentru excepţionala lui gentileţe şi înţelepciune,
strălucit, modest şi pasionat, totodată (pasiunea pentru
experienţele de chimie l-a costat un ochi)... Valentin Hossu-Longin,
zis Nivea (era mort-copt după o anume Eva), băiat frumos, simpatic,
cu papagal şi cu succes la fete... Virgil Nemoianu, zis Pilu, coleg
exemplar. Numit şef de clasă pentru că avea note maxime la toate
materiile, a pătimit căci a refuzat totdeauna să toarne. (Pilu mă
obligă la o digresiune – scurtă, deşi ar merita, poate, să fie
aprofundată. În nişte amintiri din liceu, scrie despre mine
că aveam „rude comuniste bogate în Franţa“. Or, eu nu-i
aveam decît pe Yvone Doucet, un văr aproape clochard, şi pe
Paul şi Simone Paruit, două mătuşi foarte sărace, bătrîne
– născute în 1898 şi, respectiv, în 1902 –, care
n-aveau nici cea mai mică idee despre politică. Ar fi interesant de
ştiut de unde vine această falsă memorie sinceră. Era, probabil,
obligatorie. Alain fiind comunistul clasei, hotărît lucru că
nu putea fi altfel. Fapt este că, după patruzeci de ani, Pilu nu
s-a întrebat de unde, de cînd, de la cine „ştie“...
Zău, ar merita să scotocim împreună.) După „examenul de
maturitate“, Virgil voia să facă Medicina, a dat la Medicină şi
n-a intrat, îi lipsea o fracţiune de punct, din cauza... notei
la română, la scris! De neînchipuit. El era strălucit
la română, dar avea un scris aşa de neciteţ, cum e greu de
imaginat. Eu sînt sigur pînă şi astăzi că profesorul
care trebuia să-i corecteze lucrarea pur şi simplu n-a citit-o,
cînd a văzut scrisul ăla imposibil, şi i-a dat o notă mai
mică decît merita. Dar, fiindcă avusese totuşi un rezultat
foarte bun, în ciuda acestei nedreptăţi la română, li
s-a dat voie să aleagă celor de la Medicină şi Arhitectură o
altă facultate. Şi atunci, s-a gîndit „ei, un an, pînă
pregătesc din nou medicina, intru la Engleză, învăţ engleza
mai bine“. Şi a intrat la Engleză. Am păţit amîndoi
acelaşi lucru – am rămas. El n-a mai încercat să dea la
Medicină, eu n-am încercat să dau la Agronomie. El a făcut
Engleza, iar eu, leneş, Franceza. Repede, eram încă în
anul întîi, am început să lucrez ca traducător
simultan la diverse colocvii şi congrese şi ca speaker-colaborator
la emisiunile în limba franceză de la Radio Bucureşti. Cînd
eram la Bucureşti, lucram la emisiunile pentru străinătate în
franceză. Şi la Paris am lucrat, la un moment dat…
La emisiunile în română.
Mai întîi, cînd am
sosit în Franţa, am lucrat într-o librărie.
La ce vîrstă ai plecat?
Am plecat la treizeci de ani şi
jumătate. Cu exact două zile diferenţă, am stat douăzeci şi unu
de ani în România.
- Despărţirea de idealul comunist
Şi, cînd ai plecat, ştiai de ce
ai plecat?
A, de ce am plecat? Eu am fost crescut
de tata într-o atmosferă de comunism care era cea a idealului
comunist, în care am crezut multă vreme. Şi, încetul cu
încetul, am început să-mi pun întrebări cînd
vedeam lucruri care mi se părea că n-au nici o legătură cu
idealul pe care îl găseam foarte frumos, şi mi se răspundea
că e vorba doar de greşeli.
Ce puteai vedea?
N-aveam rude în România. De
aceea, iniţial, nu am înţeles mare lucru, dar am putut vedea.
De pildă, aveam un foarte bun prieten, Costi Riga, ai cărui părinţi
făcuseră multă puşcărie şi ieşiseră, şi tatăl lui, şi mama
lui. Mai bine zis, a două soţie a tatălui său.
Ieşiseră? În ce an era?
El fusese, ca ofiţer, prizonier în
URSS şi făcuse propagandă împotriva Diviziei „Tudor
Vladimirescu“, şi deci ruşii îl ţinuseră mult. Ea fusese
secretara unui mare om politic, cred că a lui Iuliu Maniu. Fusese
arestată, făcuse nişte puşcărie – nu ştiu, doi-trei ani. Iar
el, cînd în sfîrşit venise înapoi în
România, fusese şi el închis vreun an, aşa, mai mult ca
să fie anchetat. Tatăl lui Costi, domnul Riga, vorbea foarte liber
şi, la un moment dat, au fost arestaţi. Şi Costi Riga, la
optsprezece ani (asta era vîrsta pe care o aveam noi atunci),
s-a trezit singur cu surioara lui de doi ani, dat afară din Şcoala
de Geologie. A căutat de lucru, nu era primit nicăieri. A reuşit
să găsească de lucru ca salahor nu mai ştiu în ce gară de
mărfuri, apoi ca ajutor de gropar la Bellu. Eu îl ajutam cît
puteam, eram la facultate, mă duceam, cînd nu putea veni
bunica lui, să mă ocup de fetiţă, un bebeluş. Găseam că e o
nedreptate totală că părinţii lui vorbiseră un pic liber,
spuseseră nişte bancuri politice şi fuseseră arestaţi şi
condamnaţi la nişte ani de închisoare. Eu nu eram de acord cu
părerile lor, dar în mintea mea trebuia să îi convingi
pe oameni – eram stupid, dar asta era. Iată un exemplu. Mi-aduc
aminte ce mi-a povestit recent Sorin Buşe-Epure. La un moment dat,
se propunea liceenilor să devină utemişti — că nu erau toţi
atunci, nici pe departe, eu eram secretar de UTM — şi veneam la
fiecare şi întrebam: „Vrei să fii utemist?“. Eu uitasem
complet această istorie. Să fie asta oare o refulare voită? Nu
ştiu, dar mi-a povestit-o Sorin. Sorin mi-a spus: „Măi, Alain,
n-aş vrea să intru în UTM“. „Păi, dacă nu vrei, nu
intra“, i-am spus eu. Comentariul lui de acum e că eu nu eram
intolerant. Şi pe urmă îmi spune: „Dar după aia ştii că
am avut necazuri, că atunci cînd am dat la Medicină mă
întrebau: de ce nu eşti utemist?“. Apoi, un băiat care
locuia pe aceeaşi stradă cu mine, Dinu Creţulescu, a fost arestat
şi condamnat la doi ani de puşcărie pentru că, împreună cu
alţi puşti, spusese lucruri care nu erau de spus – bancuri
politice. În asemenea momente, chit că eu credeam în
comunism – sau poate tocmai pentru că eu credeam în comunism
–, eram indignat. Cum, pentru nişte prostii din astea, să fie
arestat băiatul ăsta, să fie condamnat la doi ani? Nu atît
că era arestat, mi se părea grav în mintea mea de atunci,
ci...
Întîlnirea cu traducerile
Condamnarea?
Condamnarea. Aş fi înţeles
foarte bine să fie arestat, ca să îl sperie! Ce ciudat mi se
pare astăzi... Apoi, am cunoscut o fată, fosta mea soţie, şi
părinţii ei fuseseră arestaţi. Mama ei a înnebunit în
puşcărie, astfel că, după un an jumătate, chiar securiştii i-au
dat drumul, au văzut că nu simulează – e şi acum bolnavă.
Soţul ei, fost comunist din ilegalitate şi care era
ministru-adjunct de Finanţe, a fost arestat, a făcut doisprezece
ani de puşcărie, dintre care zece la secret absolut. Şi cînd
a ieşit, l-am întrebat cum de n-a înnebunit. Mi-a zis că
nu ştie nici el. Izolare totală. Nu ştia nimic, nu vorbea cu
nimeni. Cu o mînă îi dădeau blidul cu mîncare...
sau, în fine, schimba poate cu gardienii cîteva cuvinte.
Cum poţi rezista la aşa ceva zece ani? Toate astea m-au îndepărtat
din ce în ce mai mult de comunism. Aş spune: aproape inclusiv
de idealul comunist. Şi ultima mică iluzie a fost cu Primăvara de
la Praga, cînd ţin minte că i-am spus şi lui taică-meu:
„măi, dar poate că totuşi se poate“. Am înţeles că nu
se poate, că este absolut imposibil, că nu e absolut nimic de
făcut. Şi cînd mi s-a născut primul băiat, André, în
1965, am zis „acum trebuie să plec, n-am voie să-l las să
crească într-o ţară comunistă“. Şi am reuşit să
plecăm, cu dificultate, dar am reuşit, cu acte de emigrare, în
Franţa, pentru că soacra mea era în Israel, într-o
clinică, din cauza puşcăriei, iar soţul ei ieşise şi fusese
reabilitat. Deci, am putut pleca. La Paris, am lucrat într-o
librărie, după ce am căutat şase luni de muncă fără să găsesc
nimic. Am înţeles repede că nu trebuie să spun că am o
licenţă, că trebuia să spun că am numai bacalaureat ca să pot
găsi de lucru. Am lucrat un an la librărie şi apoi Gallimard a
vrut să publice cartea lui Paul Goma Ostinato şi căuta un
traducător. Gallimard avea un traducător de română,
profesorul Alain Guillermou, dar acesta n-a putut sau n-a vrut să
traducă această carte. Unii spun că, în poziţia lui de
titular al catedrei de română la Sorbona, îl deranja să
traducă o carte a unui disident. Nu ştiu dacă ăsta e motivul,
dar, în orice caz, Gallimard căuta un traducător... Însă,
ca să nu fiu prea confuz, trebuie să mă întorc în
trecut. Eu, în România, citisem tot ce publicase
Ţepeneag. Şi, într-o zi, cine mă sună la Paris? Ţepe.
Cineva îi dăduse numele şi adresa mea, spunînd că pot
să-i traduc nuvelele.
Nu vă cunoscuserăţi în
România?
Nu.
Erai doar un cititor al lui?
Da, dar un cititor pasionat. Şi atunci
a venit la mine şi i-am spus că da, o să traduc, dar că o să
meargă încet, căci lucram la librărie, şi că o să mai
vorbim. De fapt, a sosit la mine cînd eu a doua zi plecam în
România ca să încerc să-l scot clandestin pe viitorul
meu cumnat şi nu ştiam dacă n-o să mă prindă şi dacă n-o să
fac puşcărie acolo. Ceea ce a fost cît p-aci să se-ntîmple,
nu m-au prins, dar nici n-am reuşit să-l scot.
Ai ajuns în România?
Am ajuns în România, am
stat vreo două-trei zile. La aeroport sau în alte părţi nu
vorbeam decît franţuzeşte. Directorului de la librărie îi
explicasem de ce mă duc în România, pentru că îi
cerusem cîteva zile de concediu. Era o librărie foarte, foarte
mare, tehnică, care importa cărţi din lumea întreagă,
inclusiv din România, şi atunci mi-au dat tot dosarul cu
chestiunile în litigiu cu Cartimex-ul. Noi comandam cărţi la
Cartimex, plăteam şi apoi cărţile nu veneau sau veneau rar sau
veneau altele decît cele cerute. M-am dus acolo fără să
vorbesc o vorbă româneşte, ca şi cum nu ştiam. Peste tot,
de altfel. Dar, în tranzit, cînd am încercat să
schimbăm boarding-cardurile cu viitorul meu cumnat, operaţiunea n-a
mers. A fost cît p-aci să ne prindă. Cumnatul meu a mers în
Ungaria şi, deşi eu îi spusesem că la Budapesta n-o să
meargă, el a încercat totuşi, din disperare, a fost prins şi
a făcut puşcărie în Ungaria. Eu m-am întors, am luat
legătura cu Ţepeneag şi am început să-i traduc nuvele.
Între timp, Gallimard a vrut să traduc…
Deci primul autor pe care ai început
să-l traduci a fost Ţepeneag.
Eu tradusesem în România
autori români – Sorescu, Ilie Constantin, Băieşu. În
România, eram prieten cu Sorescu, coleg de facultate cu Ilie
Constantin, prieten cu Vintilă Ivănceanu. Dar eram prieten mai mult
cu pictori şi cu sculptori, cu Val Chende şi fratele său Emil
Chendea, cu Horia Bernea, Letiţia şi Şerban Epure... Revin,
Gallimard căuta traducători. Or, Ţepeneag îi dăduse lui
Cioran să se uite pe traducerile pe care apucasem să le fac şi
atunci la Gallimard l-au întrebat pe Cioran, fiind de origine
român, dacă nu cunoaşte cumva un traducător. Şi Cioran a
zis „da, cunosc un traducător bun“ şi i-a cerut lui Ţepeneag
telefonul meu, iar Gallimard a luat legătura cu mine. Ţepeneag,
căruia îi traduceam nuvelele, pentru că avea nevoie ca să
încerce o publicare, a zis: „Opreşte imediat traducerea
nuvelelor mele, ca să traduci Ostinato, e foarte important, trebuie
tradus Paul Goma“ ş.a.m.d.
A făcut asta?
Da, da, da. Ei, multe care s-au făcut
s-au uitat. Deci am întrerupt complet traducerea nuvelelor.
M-am apucat de Ostinato, dîndu-mi însă cu mare uşurare
demisia de la librărie, unde era o atmosferă foarte neplăcută.
Atmosfera? De ce?
Hai să dau un exemplu. Fetele n-aveau
voie să vină în pantaloni la librărie.
Dar tu nu eşti fată! Tu ce n-aveai
voie?
Doar în pauza de prînz
aveai voie să dai un telefon particular, dar trebuia să plăteşti
de două ori cît plătea librăria convorbirea telefonică.
Dacă-ţi terminai creionul, nu puteai avea un alt creion decît
dacă dădeai bucăţica rămasă. Şi multe altele. Erai aproape
cronometrat cînd te duceai la closet. Lucruri de genul ăsta.
Şi eram plătit foarte prost. Deci mi-am dat demisia şi am tradus
cartea lui Paul Goma, care a avut o presă formidabilă. Din momentul
ăla, trebuia să încerc să-mi cîştig existenţa cu
traduceri, ceea ce era foarte-foarte greu.
Greu pentru că erau puţine cărţi
româneşti care se traduceau?
Da. Erau foarte puţine.
Ceauşescu – rol-cheie înainte
de a ajunge la putere
Să ne întoarcem puţin la
perioada trăită în ţară. În calitatea ta de
traducător, ai avut şi ocazia să-l cunoşti pe Ceauşescu. Cînd
şi cum s-a petrecut acest lucru?
La un moment dat, cred că în
1961, toţi demnitarii comunişti mergeau vara în Crimeea.
Mergea şi Maurice Thorez şi făcea o escală de nici 48 de ore la
Marea Neagră, în România, cred că la Eforie. Şi am
fost trimis ca interpret. Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica – ei erau
şefi, ca să zic aşa, pe vremea aceea – erau deja în
Crimeea. Maurice Thorez a fost primit pe chei de Ceauşescu, împreună
cu soţia lui. Ceauşescu, pentru imensa majoritate a populaţiei,
era aproape un necunoscut pe vremea aceea. Mult mai puţin cunoscut
decît alţii din Biroul Politic. Ţin minte atunci, cînd
am fost prezentat de un activist drept „interpretul de franceză“
şi a făcut activistul o temenea, aşa, de parcă era în două
aplecat, Ceauşescu îmi zice „parlé fransé?“,
şi eu, automat, am răspuns „oui“, n-am spus „da“, şi a
izbucnit Ceauşescu într-un hohot de rîs – rîdea,
rîdea, eu cred că rîdea că „vorbise în
franţuzeşte“ şi i se răspunsese franţuzeşte. După aceea am
fost interpret între ei doi. Ceauşescu era tot pe gînduri.
Uneori îmi spunea, cînd eram în maşină, „ţine-l
de vorbă, trebuie să mă gîndesc“.
Era spontan? Îşi făcea
răspunsurile el singur?
Da, da. Avea idei foarte sigure. Şi e
foarte ciudat că în momentul acela… Înainte de a se
opri în România, Maurice Thorez se oprise în
Albania şi le luase apărarea albanezilor, care abia începeau
disidenţa faţă de Moscova. Maurice Thorez le lua apărarea cu
argumente de genul „este un partid tînăr, fără experienţă,
mai face greşeli, aşa, de mic stîngism“, şi Ceauşescu îi
critica mai abitir. Cîteva luni sau un an mai tîrziu,
Partidul Comunist Francez se aliniase după Moscova, iar Dej şi
Partidul Comunist Român se îndepărtau de Moscova şi se
apropiau de Albania! Dar nu asta mi s-a părut cel mai interesant.
Deci, situîndu-ne în anii aceia, cînd, repet, nu se
ştia cine este Ceauşescu, nici cum este: la o masă, seara –
singura masă de seară, că Thorez a sosit dimineaţă şi a plecat
a doua zi, după-amiaza –, la un mare restaurant care era plin de
activişti, eu stăteam aşezat lîngă Thorez şi Ceauşescu,
traduceam. Şi ce-am constatat? De pildă, Leontin Sălăjan,
ministrul Apărării, care era un personaj mult mai cunoscut decît
Ceauşescu, începea să spună ceva lui Thorez, dar Ceauşescu
îl întrerupea şi spunea: „Nu. Despre asta vorbesc eu“.
Şi Sălăjan tăcea din gură. Toţi ăştia, Coliu, care era un
personaj temut, că era şeful Comisiei de Control a Partidului, deci
foarte temut, şi el, Coliu, toţi se temeau de puştiul ăsta, de
Ceauşescu. M-a frapat foarte tare.
Asta înseamnă că avea deja un
rol în interiorul Partidului?
Era responsabil cu organizaţia. Ceea
ce însemna un rol-cheie. De altfel, cineva (Alexandru Iacob,
socrul meu, cel care a făcut mai tîrziu 12 ani la tovarăşii
lui comunişti), cineva care a făcut puşcărie cu Ceauşescu, la
Doftana sau în altă parte, cînd Ceauşescu era un foarte
tînăr utecist, îmi povestea că Ceauşescu avea un
caracter absolut insuportabil. Îşi făceau piese de şah din
pîine şi, dacă pierdea, răsturna tot. Sau obţinuse, fiind
mai tînăr, cînd se primeau pachete (se primeau destul de
multe şi se împărţeau), ca el, ca tînăr, să aibă
voie la porţie dublă.
Episodul „Europa Liberă“
Episodul „Europa Liberă“, care
face ca vocea ta să ne pară tuturor atît de apropiată, de
familiară, cînd a început?
Episodul „Europa Liberă“ – dacă
poate fi numit episod, căci a durat ş16 sau ş17 ani – a început
ceva mai tîrziu. Dar îi cunoşteam deja pe Monica
Lovinescu şi pe Virgil Ierunca, prin Dumitru Ţepeneag. Exista între
ei, pe atunci, o adevărată prietenie şi o încredere
desăvîrşită. Situaţia complexă din lumea literară
românească le-o explica el. Cînd s-a întors din
Paris în România, în decembrie 1971, Ţepe i-a
încredinţat lui Virgil Ierunca jurnalul său (eram chiar
gelos!). Să-ţi povestesc o întîmplare: atunci, cînd
să plece Ţepe, ne întrebam amîndoi dacă să folosim un
cod secret în scrisori. I-am spus: „N-are nici un rost. Noi
nu ne pricepem, securiştii sînt mult mai tari decît noi,
dacă încercăm să folosim un cod, ei îl vor decripta
imediat. O să găsim noi o soluţie cînd o fi nevoie, de la
caz la caz“. Şi aşa a şi fost. În februarie 1972,
traduceam Zadarnică e arta fugii şi Ţepe mi-a transmis printr-o
scrisoare de la Bucureşti trei modificări pe care le făcuse în
text. Şi „o a patra“: „Eram să uit: pe rîndul al
treizecelea, de pe aceeaşi pagină, se adaugă: Ilarie e în
pericol. Ce-am putea face pentru el?“. Rîndul 33 nu exista,
iar Ilarie era personajul principal din Ostinato. Deci Paul Goma se
temea să nu fie exclus din Partid. Apoi, ca să înţeleg că
trebuie să vorbesc cu Monica Lovinescu, Ţepe îmi scria mai
departe: „Salutări colaboratoarei (editorului), cucoana aceea mică
şi negricioasă (colegă de serviciu – şefă! – a lui Gaby),
care trebuie să stilizeze foarte atent pentru că e o pagină
decisivă. Să accentueze foarte tare acolo unde trebuie. Înţelegi?
Ea ar putea să te ajute cel mai bine la această traducere“. M-am
dus la studiourile Europei libere, pe vremea aceea pe Champs-Elysées,
şi Monica a declanşat imediat campania de apărare a lui Paul
cerută de Ţepe. Era între ei, dacă nu o simbioză, în
orice caz o complicitate, în sensul bun al cuvîntului,
evident. Puteau să aibă discuţii foarte aprinse, dar…
În contradictoriu?
Şi în contradictoriu, dar în
mod îmbogăţitor. El îi aşezase pe un fel de piedestal.
Asta a dus, de fapt, la ruptura lor. După ce a revenit în
Franţa, cînd i s-a retras cetăţenia, a fost, să zic aşa,
în aer. (Ţepeneag este singurul scriitor căruia Ceauşescu
i-a retras cetăţenia. Securitatea îşi dăduse seama cît
e de activ. El a întemeiat revista Cahiers de l’Est şi,
împreună cu Mihnea Berindei, Comitetul pentru Apărarea
Drepturilor Omului în România.) El nu voise iniţial să
ceară azil politic, ceea ce mulţi exilaţi români de la Paris
nu i-au iertat. Dar ideea lui, în conformitate cu ceea ce numea
el „pedagogia curajului“, era în rezumat următoarea: „Eu
sînt cetăţean român. Constituţia română spune
că ai voie să călătoreşti cînd şi unde vrei. Eu îmi
cer dreptul“. Era o naivitate, dar să nu uităm că ne aflăm la
începutul anilor ’70, cînd se spera că perioada de
relativă liberalizare va continua. Intenţia era, după părerea
mea, foarte bună, chit că nu a reuşit. Însă, la un moment
dat, Ţepe a avut nevoie de o cetăţenie şi a cerut cetăţenia
franceză. I s-a refuzat. Am aflat mai tîrziu că avea la
Poliţia franceză un dosar negativ, de stîngist, din cauza
rapoartelor unor informatori, exilaţi români; unii erau agenţi
dubli, după cum s-a dovedit ulterior, alţii erau manipulaţi de
Securitate sau pur şi simplu nu înţelegeau că poţi ataca
comunismul de pe poziţii anarhiste. În urma acestui refuz,
le-a sugerat celor mai buni prieteni ai lui din Paris, şi anume
Monicăi şi lui Virgil, să-i dea o scrisoare de referinţe morale,
unde să spună aproximativ că-l cunosc şi că se poate avea
încredere în el. Or, ei nu i-au dat-o. Nici acum nu ştiu
de ce. După o ceartă, fiecare prezintă lucrurile în felul
lui. Fapt este că nu i-au dat. Repet, nu înţeleg nici astăzi
de ce. Însă lui Ţepeneag i s-a prăbuşit tavanul în
cap. Mi-aduc aminte de un prieten din România care-şi adora
soţia. Într-o zi s-a întors el mai devreme acasă, a
stat pe balcon şi a văzut-o întorcîndu-se cu un bărbat
pe nevastă-sa şi sărutîndu-se de zor cu el. Şi a căzut pe
balcon paralizat. Paralizat la vreo treizeci de ani. Ţepeneag n-a
paralizat, dar, repet, s-a prăbuşit… Unii dintre oamenii care
însemnau cel mai mult pentru el, Dimov, Mazilescu, erau
departe, pe urmă au murit. Ţepeneag a intrat într-o perioadă
extrem de dificilă, nu mai voia să vadă nici un român. Ca să
închei povestirea, precizez că a primit în cele din urmă
cetăţenia franceză, datorită, între altele, petiţiei unor
intelectuali francezi de frunte, printre care Eugen Ionescu.
Relaţia ta mai departe cu Europa
Liberă?
Mai tîrziu, la Europa Liberă
exista o speakeriţă, o fată minunată, Gabriela Ionescu (Gaby, pe
care o pomenea Ţepe în scrisoarea lui), care a plecat în
Statele Unite, şi Monica şi Virgil nu mai aveau crainic şi m-au
întrebat dacă pot să fiu eu. Eu am zis „da“, bineînţeles
că pînă la întoarcerea lui Gabi. Ea a stat mai mult,
cîţiva ani de zile, în Statele Unite, iar cînd s-a
întors n-a vrut să mai lucreze la Europa Liberă. Aşa deci am
început să lucrez ca speaker şi să mai fac bineînţeles
şi unele cronici, reportaje, articole. Dar esenţialmente citeam
textele Monicăi şi pe ale lui Virgil. Or, nu e nevoie să-ţi spun
ţie ce însemnau emisiunile lor în România, pe
atunci, şi rolul extraordinar pe care l-au avut.
Se simţea asta? Simţeai asta?
Noi ne dădeam seama, da. Dar eu n-am
nici un merit în afară de acela că ştiam să vorbesc cum
trebuie la microfon... Şi, pe urmă, după 1990, cînd a
început să poată ieşi lumea, mulţi veneau la mine ca la un
fel de vedetă, cînd, de fapt, nu eram decît un glas care
transmitea ceea ce scriseseră Monica şi Virgil. Bineînţeles,
eu îmi continuam ceea ce era esenţialul pentru mine, adică
traducerea.
Paris, februarie 2002
Interviu publicat în revista 22
(iunie 2002)
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters