Vineri, 16 aprilie, la invitaţia Universităţii „Petre
Andrei“ din Iaşi, Marius Oprea, Carmen Muşat, Ovidiu Şimonca, Liviu Antonesei,
Caius Dobrescu şi Doina Ioanid au participat la dezbaterea pe tema Mai este
oare cultura o formă de libertate? Despre valori, memorie, identitate în
România de azi, dezbatere moderată de Antonio Patraş. În aceeaşi zi, o altă
invitaţie, venind din partea Casei de Cultură„Mihai Ursachi“, ne-a adunat împreună cu Antonio Patraş în Parcul Copou,
la dezbaterea Receptarea literaturii române contemporane în presa actuală,
moderată de Nichita Danilov. Ieşenii au venit, au asistat, au pus întrebări,
răspunzînd în acest fel, în mod indirect, întrebării pe care jurnaliştii nu
obosesc să o formuleze de ceva timp încoace: „Mai este nevoie de cultură?“. Rîndurile
de mai jos reproduc în mare măsură, esenţializat, dialogul pe cele două teme
propuse de Observator cultural.
O cultură a viului
În prima parte a dezbaterii, Marius Oprea a susţinut o
conferinţă pe tema „Cultura şi libertatea“, pe care a prefaţat-o cu o poveste
personală şi tragică a oamenilor trecuţi prin comunism. Este povestea unei
fetiţe care şi-a trădat fără să vrea tatăl.
Marius Oprea: Fetiţa a fost trezită în miezul nopţii şi
întrebată: „Ce-ai mîncat aseară cu tata?“. „Tocăniţă“. În spatele lanternei, se
afla un securist, care aşa a aflat că tatăl ei se ascunde în casă. L-au căutat
şi l-au găsit. Acea fetiţă, acum femeie în vîrstă, n-a mai putut mînca tocăniţă
toată viaţa, iar cînd aude cuvîntul „tocăniţă“, plînge. Aşa că vă întreb: „Mai
avem nevoie de tocăniţă?“. Nu trebuie să politizăm actul de cultură. Dacă se
întîmplă asta vom ajunge la ceea ce s-a întîmplat în epoca de aur, pe care noi
am trăit-o, dar pe care cei tineri nu o cunosc decît din poveştile părinţilor,
care uneori deformează, pentru că în mintea oamenilor există un sistem pe care
psihologii îl numesc inhibiţie de protecţie: din ceea ce ţi s-a întîmplat rău
nu-ţi aduci aminte, în general, decît lucrurile bune, cele rele se şterg
încetul cu încetul. Această inhibiţie de protecţie îi face pe cei din
generaţiile mai vechi să-şi aducă aminte partea bună a comunismului. Auzim
destul de des replica „Înainte era mai bine“, dar nimeni n-a stat să socotească
cîte ore din viaţa unui om matur au fost pierdute la cozile la lapte, la pîine
sau la carne, atunci cînd exista. N-aş vrea să ne întoarcem acolo doar din
dragoste pentru un unic conducător. Trebuie să lăsăm cultura să funcţioneze aşa
cum trebuie ea să funcţioneze, fără ingerinţe din partea politicului. Există un
fel de continuitate între ceea ce se întîmpla în anii comunismului în actul de
cultură şi ceea ce se întîmplă acum, chiar dacă a dispărut cenzura. Dar actul
cultural în România continuă să fie condiţionat, uneori evident, alteori
subliminal, de o opţiune sau apartenenţă politică, ceea ce ne menţine în
acelaşi cerc vicios şi creează o continuitate măcar la nivel de mentalitate. Nu
e vorba de o continuitate instituţională, ci de o altfel de continuitate.
Securitatea a dispărut, dar n-au dispărut securiştii, a dispărut Partidul
Comunist, dar n-au dispărut comuniştii. Nu e vorba de dispariţia lor fizică. Nu
vrem să reinventăm Doftana şi să-i băgăm acolo, dar oameni din eşalonul doi al
Securităţii şi ai partidului continuă să fie destul de prezenţi în viaţa
noastră. Mai avem nevoie de o Lege a lustraţiei, de o lege care să opereze o
curăţenie în cîmpul politic şi în cultură? E tîrziu, dar trebuie măcar să avem
decenţa şi forţa să recunoaştem ceea ce s-a întîmplat. Pe cîţi dintre
dumneavoastră v-aţi auzit rostind: „Asta este vina mea“.
Problema asumării este
cea care creează un cîmp de presiune care-l face inclusiv pe omul de cultură
permisiv faţă de ingerinţa politicului în viaţa culturală. Problema spinoasă a
relaţiei noastre cu memoria. Am ajuns într-un fel cu totul fascinant să
politizăm şi memoria. Comisia prezidenţială pentru condamnarea crimelor
comunismului, numită de către presă Comisia Tismăneanu, a condamnat comunismul.
Ceea ce s-a întîmplat în mod paradoxal după această condamnare a regimului
comunist a fost mai mult rău decît bine. Deşi regimul comunist a fost socotit
criminal şi ilegitim, prin vocea preşedintelui României, nu s-a tras nici o
concluzie. Eu am luat de bun ce s-a spus acolo şi am început să trimit tot
felul de sesizări la Parchetul General, cu privire la ofiţeri de Securitate
care au comis abuzuri sau chiar crime. Am primit rezoluţii după rezoluţii de
neîncepere a urmăririi penale, pe motiv că sînt simple omoruri care s-au
prescris, pentru că s-au întîmplat demult, cum vor fi prescrise şi crimele din
1989 sau din timpul Mineriadei. Din nefericire, nu există o voinţă reală de a
pune în practică ceea ce preşedintele Băsescu şi-a asumat şi a spus.
Instituţiile statului nu funcţionează pentru cei care au ucis şi au torturat în
numele comunismului. A funcţionat însă foarte bine împărţirea în două a
oamenilor de cultură: de o parte, cei care au respirat uşuraţi că, în sfîrşit,
a fost condamnat comunismul, fără să vadă că această condamnare nu a produs
nimic, în afară de un capital politic, de cealaltă parte, cei printre care mă
număr şi eu, care se întreabă de ce nu este tras nici un activist la
răspundere, dacă a fost condamnat comunismul. Avem de-a face doar cu un act
politic, nu cu o asumare reală a instituţiilor statului. Reforma statului nu se
face prin rapoarte în faţa Parlamentului, nu prin declaraţii sforăitoare, nu
prin dirijarea banilor pentru susţinerea actului cultural. Noi trăim încă lîngă
securiştii noştri, le vedem vilele, iar ei nu păţesc nimic. Au un soi de
imunitate pe care le-a dat-o sistemul care continuă să-i apere, care le dă
pensii imense, mult mai mari decît ale celor din armată. Fiii securiştilor sînt
la manetă. Cam 40% din economia privată este direct controlată de acest network
creat între foştii securişti şi foştii activişti, chiar dacă nu direct. Trupele
de Securitate au fost transformate, peste noapte, în trupe de jandarmerie. Avem
un tip de continuitate relaţională. Am încercat să pornesc de la victime. Am
primit foarte multe sesizări de la oameni ale căror rude au dispărut, fiind
ridicate peste noapte de Securitate. Nu le-au mai văzut niciodată. Oamenii ne
rugau să le aducem tatăl sau bunicul înapoi, să-l pună creştineşte în pămînt,
să-i facă o slujbă. Aşa a pornit o nouă direcţie de investigare, un soi de
arheologie contemporană. Am pornit în căutarea a ceea ce eu numesc poporul
pierdut.
După această introducere, a urmat proiecţia unui film în
care au fost prezentate cazuri concrete despre cum istoria, memoria şi viaţa
noastră ajung să se intersecteze. Poveşti tragice ale unor oameni ucişi fără
judecată au fost aduse la iveală.
M.O.: Din investigaţii, rezultă acelaşi lucru: au fost
împuşcaţi cu o rafală scurtă de pistol automat, de la mică distanţă, din spate,
apoi împuşcaţi de aproape, în cap. Crimele comunismului se află şi în grădinile
oamenilor. Dosarele de caz sînt consistente, cu mărturii şi fotografii. Cum
Guvernul României a decis să sisteze aceste investigaţii, nu am avut de ales
decît să înfiinţez acest Centru de Investigare a Crimelor Comunismului şi să
continui investigarea pe baza unor fonduri private, primii care au acordat
sprijin fiind cei de la Fundaţia „Konrad Adenauer“. O să mergem în Apuseni şi
în Moldova, unde au fost execuţii masive, cu ocazia răscoalelor din anii ’50.
Au fost ucişi laolaltă femei, copii, bătrîni. Am identificat unele dintre
gropi. Lucrăm pe bază de voluntariat. Oriunde mergem, sătenii vin şi cu unelte,
şi cu de-ale gurii. Acest gen de investigaţie costă foarte puţin Statul român,
dar Statul le-a interzis cu puţină vreme în urmă, fără să înţeleg de ce.
Probabil că nu vor o condamnare reală a comunismului. Adevărata faţă a
comunismului este cea din gropi. I-am îndrumat pe urmaşi să dea statul în
judecată, pentru că le-a omorît tatăl, bunicul, fără judecată, ilegal. Noi
călcăm zi de zi pe morţi, iar cei care i-au ucis au vile pe lîngă noi. Asta
este Justiţie, asta este condamnarea comunismului? Nu este o abordare
revanşardă, ci pur şi simplu morală. La Bistriţa, am vrut să-i îngropăm în
Cimitirul eroilor, mai ales că unul dintre cei trei, Leonida Bodiu, fusese căpitan
în garda regală, ceilalţi doi fiind unul, chiabur, iar celălalt, cîrciumar
liberal. Nu erau legionari, extremişti. Am avut şi susţinerea prefectului şi a
garnizoanei de acolo, dar de la Asociaţia Cultul Eroilor ni s-a spus că, din
punctul lor de vedere, aceştia nu sînt eroi, aşa că i-am îngropat lîngă gardul
cimitirului. Atunci care este raportul cu memoria noastră, cu trecutul nostru,
cum ne putem împăca cu noi înşine şi cum putem crea o punte de comunicare
strict umană, cînd condamnarea comunismului devine un subiect disputat? Trebuie
spus că nu este vorba de o căutare aleatorie, mărturiile orale fiind corelate
cu documente de arhivă. Unii dintre cei care i-au ucis trăiesc. Unul este
colonel de Securitate şi veteran de război, vicepreşedintele Asociaţiei
veteranilor de război din judeţul Cluj, altul este pensionat cu gradul de
căpitan de pompieri. I-am identificat după documentele Securităţii, pentru că
se raporta întotdeauna către centru cine a făcut parte din aceste dispozitive.
Un pensionar din Turda, destul de bolnav, în vîrstă de 82 de ani, a venit şi a
mărturisit cum el a făcut parte din aceste batalioane ale morţii, ca tînăr
ofiţer de Securitate. Ne-a dat multe informaţii despre proceduri. Regula era ca
un nou intrat în Securitate să fie trimis în aceste misiuni în care se înscena
fuga de sub escortă, iar el primea sarcina de a împuşca în cap, era un soi de
certificat de fidelitate în relaţia cu Securitatea, un fel de act iniţiatic,
care spune foarte multe despre natura acestei instituţii. Noi am iniţiat şi un
proiect de lege, prin care urmaşilor familiilor celor care au fost ucişi ilegal
să li se acorde o compensaţie din partea statului sau, pentru că proiectul nu a
fost luat în seamă, îi îndrumăm pe urmaşii celor pe care i-am găsit să dea
Statul în judecată şi au fost pe rol procese în care urmaşii au obţinut
despăgubiri, ceea ce a deranjat şi a constituit unul dintre argumentele care au
dus la înlocuirea mea din funcţia de preşedinte al Institutului de Investigare
a Crimelor Comunismului. Devenisem o agenţie guvernamentală specială, care
lucra împotriva intereselor Statului. Statul se teme în continuare de victime.
Uitaţi-vă cum sînt trataţi foştii deţinuţi politici. Mass-media are şi ea o
vină: neimplicarea. Deşi am filmat totul, filmele nu sînt difuzate nici pe
postul naţional, nici pe cele comerciale. Impactul asupra opiniei publice ar
putea exista prin difuzarea filmelor făcute. În schimb, au venit de la
televiziuni din Franţa, din Elveţia, din Canada, din Germania. Iar acum vrea să
vină, să ne însoţească pas cu pas, televiziunea naţională cehă, ca să facă un
documentar de 50 de minute.
Caius Dobrescu: Cineva s-ar putea întreba care este
relevanţa acestei căutări a morţilor prin grădini şi munţi cînd există evidenţa
clară a gropilor comune produse de lagăre. Aceste căutări singuratice sînt
totuşi importante şi ar trebui să spunem limpede de ce. Este un demers
important care ar trebui să ne schimbe perspectiva asupra crimelor
comunismului.
M. O.: Am găsit cimitirul lagărului de la Periprava, unde, după
actele Securităţii, sînt înmormîntaţi peste 1600 de oameni, fără cruce, fără
nimic. Pe jumătate din teren, un investitor francez a construit un soi de sat
de vacanţă, cealaltă aparţine bisericii de rit ortodox lipoveneşti, dar acolo
nu-i cimitir. Să nu dăm vina numai pe Stat, ci şi pe un fel de opacitate, de
teamă de confruntare a trecutului.
Liviu Antonesei: 8.000 de persoane au fost executate fără
hotărîre judecătorească. Sigur, toate morţile sînt regretabile. Dar măcar ştii
că o lege absurdă te-a condamnat. Apoi, sînt cei morţi în închisori, din
diverse motive. Dar aceste 8.000 de persoane au fost pur şi simplu luate şi
împuşcate. Este una dintre cele mai dramatice feţe ale criminalităţii
comunismului. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului făcea pe de o
parte dosarele torţionarilor şi le trimitea la Parchet, pe de altă parte mergea
în căutarea victimelor. Iar dacă problema se pune între teoreticieni şi
practicieni, Institutul are o producţie de carte incredibilă. Autorii din
echipa lui Vladimir Tismăneanu n-au mai multe cărţi decît au Marius Oprea şi
Stejărel Olaru şi ceilalţi colegi ai lor, cărţi de interpretare, de analiză,
însoţite de documente. Numai că sînt o mulţime de oameni, cel puţin 40%, care
nu-s interesaţi de aflarea adevărului. Dramatic este că victoria celor care
doreau capul lui Marius Oprea nu era posibilă fără tovarăşi de drum, fără
anticomunişti. Pentru că desfiinţarea şi reorganizarea Institutului este
efectul domnilor Tismăneanu, Neamţu şi Stanomir. Aberaţia este că ceea ce
făceau academicienii nu se suprapunea pe ce făceau ei. Eu înţeleg că regimul
comunist era monopolist: monopol politic, economic, metodologic, ideologic, dar
anticomunismul să fie monopolist? Păi se sparie gîndul. Asta s-a încercat:
instalarea monopolului pe anticomunism. Ceilalţi sînt mai deştepţi decît noi
românii, cei de la Fundaţia „Konrad Adenauer“, care i-au da un grant ca să-şi
continue activitatea. Nemţilor, cehilor care vin să filmeze li se pare
interesant ce făcea Marius Oprea. Numai domnului Boc nu i s-a părut interesant.
Doina Ioanid: Eu aş vrea să mă întorc la întrebarea lui
Caius. Ceea ce este important în demersul lui Marius Oprea e faptul că ai în
faţă un caz real. Acel om nu este un număr, este real. Vorbim vag despre
crimele comunismului, dar nu le vedem. Dar iată, această femeie a trebuit să
trăiască toată viaţa cu vina de a-şi fi trădat tatăl, fără să ştie, dar iată un
om poate spune „Aici este bunicul despre care nu ştiam unde este îngropat“.
Atunci, totul capătă concreteţe şi cred că de această concreteţe le-a fost
teamă celor care l-au înlăturat pe Marius Oprea. Exemplele ne pot duce mai
degrabă spre valori precum memorie şi identitate. Mă gîndesc că dincolo de
practică, există tot felul de materiale care pot fi difuzate.
M.O.: Da, am omis să spun că, în timpul practicii
arheologice şi cu ajutorul rudelor, noi am recuperat toate obiectele pe care
le-am găsit la cei morţi, pornind de la nasturii de la cămaşă şi terminînd cu
lingura şi furculiţa pe care Anculia le avea în obielele de la opinci, cu
resturile unui surtuc bine păstrat, cu un briceag, cu o oglinjoară, cu o
foarfecă de tăiat via (asta am găsit-o la un bătrîn de 76 de ani, care a fost
ridicat, împuşcat şi aruncat într-o mlaştină; l-am găsit foarte bine păstrat,
inclusiv creierul în cutia craniană). Din toate aceste obiecte, am constituit o
expoziţie itinerantă. Am deschis-o la Cluj, iar de acolo a plecat la Praga, la
Universitatea Carolină, iar acum o redeschidem la Alba Iulia. Şi expoziţia
creşte, pentru că găsim în continuare morţi. Avem şi fotografii de pe parcursul
exhumării, cu ei în viaţă, obiecte care le-au aparţinut şi pe care familia le-a
mai păstrat. În curînd, expoziţia se va îmbogăţi, pentru că am găsit locul unei
tabere de partizani, pe Muntele Mare, e vorba de grupul condus de Nicolae
Dabija. Acolo locuiau în cazemate, sub pămînt, 25 de oameni. Au fost
înconjuraţi de două batalioane de Securitate. S-a dat o bătălie, cinci bărbaţi
şi o femeie au murit pe loc. Femeia era însărcinată în luna a opta. 11 au fost
prinşi, condamnaţi la moarte şi executaţi, iar restul au fost hăituiţi prin
păduri în anii care au urmat şi lichidaţi unul cîte unul. Am găsit şi locul
unde sînt îngropaţi, însă nu i-am putut exhuma în această toamnă. Ne-a ajutat
un localnic care a participat la înhumare: era pe atunci un tînăr de 16 ani.
Acolo sînt şi farfuriile din care au mîncat. Acolo chiar va fi arheologie, o să
lucrăm pe suprafeţe. Acolo o să facem o tabără internaţională. Am primit
asigurări de la voluntari din Statele Unite şi Marea Britanie. Vor veni
studenţi şi elevi care termină liceul să lucreze în această tabără. Doi dintre
ei sînt nepoţi ai piloţilor americani care au survolat România fie
bombardînd-o, fie aducînd ajutoare pentru partizanii din munţi.
Ovidiu Şimonca: De cînd a fost înfiinţat Institutul, au
apărut 103 cărţi, dintre care 15, în parteneriat cu Editura Polirom. Există un
dicţionar al comunismului, cel al lui Stéphane Courtois, precum şi un manual al
comunismului. Prefer de o mie de ori pe televiziunile româneşti asemenea istorii
cu oameni ucişi fără judecată decît ceea ce se întîmplă acum, incriminarea doar
verbală a comunismului.
D.I.: Dincolo de condamnarea concretă a comuniştilor, de
aducerea exemplelor, dincolo de arătarea modului în care istoria mare
interferează cu cea personală şi poate frînge vieţi, există o dimensiune umană
în demersul lui Marius Oprea: redarea respectului de sine, prin aflarea
adevărului. Urmaşii victimelor au dreptul să afle adevărul şi să se împace cu
propriul trecut, pentru a putea merge mai departe.
Carmen Muşat: Marius Oprea a fost sancţionat pentru că a
îndrăznit să renunţe la abstracţiuni, la condamnarea comunismului la modul
generic. Dar uităm de oamenii concreţi. Marius s-a încăpăţînat să nu uite de
ei. Marius a mai fost sancţionat pentru un lucru: curajul de a fi un om liber
în raport cu puterea, cu autoritatea. Cred că, dacă vrem altfel de societate şi
o altfel de ţară în care să trăim şi să ne simţim bine cu toţii, avem nevoie să
fim oameni liberi, să nu ne lăsăm dominaţi de autoritate, indiferent despre ce
autoritate vorbim. Este ceea ce încercăm să facem la Observator cultural.
Încercăm să construim un discurs critic, pentru că societatea civilă fără
spirit critic nu există. Cred că putem vorbi de o criză a culturii atunci cînd
oamenii de cultură renunţă la libertatea lor şi dovedesc o apetenţă pentru ceea
ce un filozof francez, acum mai multe secole, a numit servitutea voluntară.
Acesta este un pericol care-i paşte uneori pe oamenii de cultură, acela de a
adopta un partizanat politic, de a deveni propagandisti şi de a renunţa la
luciditate. Cultura poate fi o formă de libertate, cîtă vreme îţi conservi
libertatea interioară, libertatea de gîndire. Şcoala românească nu cultivă
spiritul de independenţă şi de gîndire pe cont propriu. Nu cred că putem
condamna comunismul şi nu putem fi anticomunişti cu instrumentele comuniştilor,
pentru că atunci cînd pui monopol pe o temă este un reflex al gîndirii
totalitare. Degeaba condamni un regim şi o ideologie, dacă prin felul în care
acţionezi ilustrezi perfect acest tip de totalitarism.
D.I.: Vorbim de memorie şi de identitate. Sînt în mod cert
valori de care avem nevoie. Însă uneori, tocmai în numele acestor valori, cu
care ne cam batem în piept, tindem să ajungem la un soi de osificare, la
dispreţuirea valorilor celorlalţi. Atunci cînd vorbeşti despre memorie şi
identitate trebuie să fii foarte atent. Îmi stabilesc valorile bazîndu-mă pe un
sistem cultural, dar dacă acest sistem cultural vine în contradicţie cu
reprezentarea pe care celălalt o are şi încerc să-l domin sau să-l distrug,
atunci există un pericol foarte mare. În ce priveşte identitatea, aceasta se
construieşte într-o comunitate culturală, dar la un moment dat, aceste rădăcini
identitare pot deveni mai mult sau mai puţin constrîngătoare, pot genera chiar
un conflict interior, în măsura în care nu se potrivesc unor opţiuni personale.
Aşa că trebuie să ne întrebăm cum poţi să fii atent la cultura celuilalt, cum
poţi să te descoperi pe tine într-o comunitate, cum poţi să respecţi adevărul
celorlalţi.
O.Ş.: Marius Oprea condamnă comunismul cu fapte, nu doar
printr-un enunţ simbolic. Arată cum a fost comunismul nu doar formal. Avem
nevoie de oameni care să-şi facă treaba, nu să mimeze. Observator cultural a
avut, la înlocuirea lui Marius Oprea, mai multe numere, în care a prezentat
acest caz. Încă nu există o motivaţie a guvernului pentru înlocuirea lui Marius
Oprea. Cred că am procedat bine insistînd pe această situaţie. Avem nevoie de
jurnalişti care să prezinte un caz, nu să se inflameze şi să spună: „Vai, cît
de ticălos a fost Ion Iliescu!”. Dacă sînt probe, ele trebuie prezentate. Dar
trebuie să vedem şi cum arată România azi, ce guvern avem, cum arată
învăţămîntul, cum funcţionează cultura, ce bani sînt. Nu doar să facem o
diversiune şi să vorbim irelevant despre vinovăţia lui Ion Iliescu din 1989 sau
din 1990.
C.M.: La Observator cultural încercăm să nu fugim de
realitate, să prezentăm şi să sancţionăm ceea ce se întîmplă acum: derapajele
puterii actuale. Nu mi se pare o formă de curaj cantonarea în condamnarea
trecutului. După război, mulţi viteji se arată. Cei care au tăcut în timpul
comunismului şi n-au protestat, şi-au găsit, după căderea comunismului, curajul
de-a condamna, dar la modul retoric. Cei care au beneficiat de privilegii în
timpul lui Ion Iliescu, acum, după ce nu mai este la putere, înţeleg să-l
demonizeze. Iliescu are multe păcate şi trebuie să plătească, dar cu probe. E o
formă de evazionism să-l condamni pe Iliescu şi să taci în legătură cu
abuzurile actualului preşedinte.
L.A.: Eu nu m-am mirat că în anii’ 90, slugoii lui Ceauşescu
au devenit automat slugoii lui Iliescu, poeţi, jurnalişti ş.a.m.d. Erau
antrenaţi pentru asta. Pe mine m-a mirat altceva: faptul că n-au trecut decît
zece ani şi am văzut cum oameni care nu făcuseră asta, chiar dacă nu dăduseră
mari probe de curaj, s-au livrat total unui om care nu-i total diferit de
Iliescu. Merită să ne întrebăm pînă la urmă, aşa cum se întrebau filozofii
greci: „Ce este pînă la urmă un intelectual?“. Întrebarea-i simplă, răspunsul e
complicat. O definiţie acceptabilă ar fi cea a lui Camus: intelectualul este
cel care poate să spună „nu“. Nu ca un Gică contra, ci atunci cînd nu se cuvine
să o spună cu voce tare. Sînt foarte mulţi curajoşi care spun nu toată ziua,
dar nu un „nu“ public, de felul lui „J’accuse!“ a lui Zola. Cea mai bună
definiţie a intelectualui îi aparţine lui Foucault, care spune într-un interviu
din ’70: un intelectual înseamnă să ai creierul atît de suplu pe cît este
posibil şi coloana vertebrală atît de dreaptă cît e necesar. Creierul poate fi
mai mult sau mai puţin suplu, e de la natură, e genetic, dar coloana vertebrală
e a ta. Acesta este criteriul esenţial. Am văzut multe lepre inteligente,
geniale, talentate. Aseară, la masă, la Bolta Rece, eram îngrijorat, că mă
durea coloana vertebrală. Am luat nişte pastile, am băut o ţuică şi mi-a
trecut.
C. D.: Care este legătura demersurilor lui Marius cu tema
enunţată şi cu noţiunea de cultură? De ce faptul că dezgropi nişte morţi şi
vrei să faci din asta un caz juridic e o chestiune de cultură? Acest demers
funcţionează în două regimuri. Pe de o parte, există logica asta juridică, pe
de alta, există o dimensiune care ţine de simbolism şi de comemorare. Nu e uşor
să ţii un echilibru între ele. Trebuie să fie un du-te-vino între ceea ce vezi,
relaţia de empatie cu situaţiile de viaţă, cu situaţia victimei şi pasul pe
care-l faci înapoi cînd încerci să reflectezi şi să institui nişte principii şi
norme care să ne apropie de ceea ce considerăm a fi adevăr şi bine. Eforturile
lui Marius au de-a face cu noţiunea de cultură dacă ne raportăm la esenţa ei,
la rădăcina ei etimologică: cult. E şi o formă de a institui un cult. Trăim
într-o lume în care comemorarea nu poate fi numai ritualică. Trăim într-o
societate modernă bazată pe raţiune şi pe raţionalizare. Un simplu act simbolic
şi ritualic nu ne rezolvă problemele. Trebuie să fim capabili de reflecţie.
Efortul de a te identifica cu o situaţie de viaţă ţine de cultura etică a unei
comunităţi. Ne identificăm în primul rînd cu victimele şi avem obligaţia morală
să refacem în noi condiţia celui care n-are nici o scăpare în faţa glonţului.
Dacă nu sîntem nişte persoane fundamental cinice, n-o să spunem că dacă
sistemul i-a dat lui tata frigider, poate că avea rost să moară atîţia oameni
la canal sau oriunde. Pe de altă parte, trebuie să avem în vedere şi situaţia
călăilor, pentru că nu ştii unde te pune viaţa. E foarte confortabil să ne
credem de fiecare dată de partea binelui. Trebuie să ne gîndim la situaţii în
care băieţi simpli de la ţară au fost băgaţi în Securitate şi puşi să apese pe
trăgaci. Ce avem de rememorat este această dilemă morală, care să ne pună
într-o poziţie inconfortabilă faţă de noi înşine periodic. Pînă unde se poate
manifesta curajul şi demnitatea noastră în situaţii-limită? Marius mai spune
ceva important: nu mă interesează numai istoria elitelor. Mă interesează
fiecare om în parte. Nu poţi crede în valorile democraţiei, în valorile
republicane, dacă nu crezi în valoarea fiecărei fiinţe umane în parte. Şcoala
ar trebui să transmită respectul pentru fiecare fiinţă în parte, nu pentru
neamul românesc, nu pentru Traian şi Decebal, pentru poporul român creştinat de
Sfîntul Andrei, ci pentru fiinţa umană ca atare, fie că sîntem romi, unguri sau
papuaşi.
Telegramă din Parcul Copou
Spre seară, în Parcul Copou, la Casa de Cultură „Mihai
Ursachi“, ne-am adunat în aceeaşi formulă pentru dezbaterea Receptarea
literaturii române contemporane în presa actuală, moderată de Nichita Danilov.
Dezbaterea a punctat nu numai receptarea literaturii române contemporane
astăzi, pericolul de a nu reflecta opera, ci conjunctura, ci a condus spre
problematici mai largi, cum este raportul dintre viaţă şi ficţiune, motivele
care conduc spre perioade fertile literar.
În deschidere, Carmen Muşat a precizat că, după 1989, odată
cu colecţia „Fiction Ltd.“ a Editurii Polirom s-a produs o relansare a
ficţiunii. Liviu Antonesei a nuanţat, spunînd că ea a început mai devreme, cu
Paralela 45, care a publicat autori din anii ’80, alături de autori noi. Problema
a fost promovarea. A venit apoi Poliromul, care a făcut într-adevăr o breşă,
preluînd apoi şi Cartea Românească. Humanitas a făcut o încercare, dar n-a
mers. Reflectarea literaturii române în presa actuală există. Difuzarea este
deficitară, ca şi în cazul revistelor literare, care, din fericire, au şi
variantă electronică. Sistemul de difuzare putea fi privatizat altfel, nu
„haiduceşte“, nu pe feude. Ovidiu Şimonca a atras atenţia că există în momentul
de faţă o echipă bună de critici, mulţi dintre ei colaboratori ai
Observatorului cultural, care pun în valoare literatura română contemporană,
prin cronici sau interviuri. Antonio Patraş a precizat că, totuşi, procesul de
deschidere nu a fost uşor, pentru că în provincie există puţine reviste, iar cele
centrale s-au deschis greu. Însă receptarea se face echilibrat, ca dovadă că în
ultima vreme au fost acordate premii unor autori consideraţi marginali. Caius
Dobrescu a remarcat că sistemul cultural românesc s-a reaşezat. Înainte de
1989, critica literară era o ocazie pentru a discuta despre filozofie, idei.
Azi, critica se reinventează, tinzînd uneori spre entertainment. În Germania,
criticii constată oarecum derutaţi că sistemul şi reperele s-au schimbat, iar
autori din anii ’47 au trecut în uitare. Există o decompresie: oamenii vor să
respire, să-şi ia povara comunismului de pe umeri. O reacţie firească de
relaxare. Însă ambiţia de a face din literatură un spectacol, ceva grandios, nu
dispare. Liviu Antonesei a observat o relansare a consumului cultural prin anii
2000, fie că e vorba de literatură, teatru sau film. Carmen Muşat a precizat ca
revenirea la cultură trebuie pusă în relaţie cu dezamăgirea politică. Această
întoarcere vine dintr-o saţietate, din greaţa faţă de politic. Totuşi,
literatura nu va mai avea acelaşi prestigiu ca înainte de ’89, cînd nu exista
nimic altceva pe piaţa culturală. Literatura este o artă printre altele.
Revenind la receptarea literaturii, ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze sînt
situaţiile în care nu cartea primează, ci un cu totul alt tip de interes. O
cronică literară nu trebuie să depindă de conjuncturi şi strategii, ci numai de
valoarea ei. Marius Oprea s-a arătat îngrijorat de această întoarcere spre
ficţiune. O literatură bună şi bine receptată este un semnal de alarmă. Ne
retragem în ficţiune. Dictaturile sînt cele mai bune pentru ficţiune.
Literatura sud-americană este bună, dar derapajele politice sînt mari.
Întoarcerea spre ficţiune exclude activismul. Degeaba scriem, trebuie să facem
ceva.
Doina Ioanid a precizat că nu trebuie să ne sperie această întoarcere
spre literatură, fie că vine, pe de o parte, firesc, din nevoia de a nu trăi
apăsaţi de trecut, iar pe de altă parte, din greaţa de politic. Totuşi, e o
stare de normalitate, în care scriitorul scrie, istoricul îşi face treaba, iar
juristul la fel. Asta nu exclude implicarea civică, dar ea nu trebuie neapărat
reflectată în literatură. E normal să-ţi doreşti să reflecţi şi altceva în
literatură, în afară de comunism. Pentru Liviu Antonesei această normalitate este,
de fapt, o pseudonormalitate, o maimuţărire a democraţiei. Pentru Marius Oprea
este o varză à la Cluj. Doina Ioanid a precizat că trebuie distins între
ficţionalizare şi literatura de ficţiune. Ficţionalizarea se produce în media,
cu talk-show-uri şi telenovele, în timp ce literatura poate deschide căi spre
cunoaşterea lumii, spre înţelegerea trăirilor omeneşti. Raportul dintre viaţă
şi literatură este unul complex. Eu scriu despre ce trăiesc, dar aceste
experienţe trebuie să capete un sens, trebuie înţelese, transfigurate. În
replică, Marius Oprea a menţionat că uneori realitatea poate fi percepută ca
ficţiune. Cînd le-a povestit studenţilor că în comunism a trebuit să aleagă
între a sta la coadă la hîrtie igienică şi a vedea un film de Tarkovski, pentru
că filmul mai rula, dar hîrtie iginenică nu avea să mai găsească curînd, i s-a
spus că-i o ficţiune. Pornind de la întrebările din public, discuţia a alunecat
apoi spre receptarea literaturii române în afara graniţelor. Cum poate fi ea
percepută, mai ales literatura care reflectă perioada comunistă, de un străin.
Carmen Muşat a răspuns că ea poate fi înţeleasă, că literatura lui Dan Lungu
sau Petru Cimpoeşu a avut impact. Oricum, dincolo de aspectele particulare,
specifice unui spaţiu, există cele universale.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters