OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pînă în 1987, cînd apărea cartea lui Petre Solomon, Paul Celan – dimensiunea românească, reprezentarea trecerii temporare prin Bucureşti a poetului originar din Bucovina rămăsese deficitară, parazitată de informaţii aproximative, dacă nu direct eronate. Petre Solomon a întregit referinţele, a pus la punct ce trebuia rectificat, dar nici el n-a epuizat capitolul contactelor personale, întemeiate pe identificarea unor afinităţi spirituale durabile. În mare parte, cartea din 1987 beneficia de o substanţă preponderent memorialistică. Şi, atunci, nimic mai firesc decît să fie privilegiat, în cuprinsul ei, cercul imediat de prieteni ai autorului: Nina Cassian, Vladimir Colin, Ovid S. Crohmălniceanu, din lumea literaţilor. Se adăugau trimiteri la grupul suprarealiştilor întîrziaţi (Paul Păun, Gherasim Luca, Dolfi Trost şi restul), de asemenea, la Ion Caraion, Marcel Aderca, Alexandru A. Philippide sau la tînăra mînuitoare a limbajului liric, Margareta Dorian.

Dar timpul scoate la lumină şi alte probe, deopotrivă de simptomatice pentru capacitatea mediului bucureştean de a oferi refugiatului posibilitatea regăsirii echilibrului după traumele despărţirii de părinţi şi dispariţiei lor tragice în deportarea transnistriană. Sosit la noi în primăvara lui 1945, Celan a descoperit relativ repede compensaţii afective şi intelectuale, ajutat de Alfred Margul-Sperber să-şi lărgească sfera relaţiilor umane. În acest context, se va produce întîlnirea cu Maria Banuş. Poeta a relatat împrejurările într-o evocare străbătută de un real fior emoţional. În mod expres, confesiunea este datată aprilie 1999, puţin înainte ca martora să se stingă din viaţă. Deşi într-o stare precară de sănătate, a cedat insistenţelor mele de a povesti cum l-a cunoscut pe Celan. Tocmai pregăteam selecţia de texte grupate sub titlul Ochiul meu rămîne să vegheze (în seria Caietelor culturale iniţiate de Dorel Dorian, redactorul-şef al revistei Realitatea evreiască). Aşteptam o reconstituire a momentului, marcată de trecerea a peste jumătate de secol. În locul distanţării fireşti, poeta a mers pe firul împrejurărilor, ispitită a le retrăi scenă cu scenă, cu toată încărcătura sentimentală, nediminuată nici de faptul că Celan însuşi se lăsase înghiţit de apele Senei, în urmă cu aproape treizeci de ani. Senzaţia ce se degajă este că Maria Banuş a ţinut să aducă, fie şi tîrziu, un prinos magnetismului emanat din întreaga fiinţă a lui Celan, comportamentului său rafinat-cerebral, cu o tentă apăsată de simpatic „donjuanism“:

 

„Era în 1946. Tînărul poet avea un şarm romantic nu sumbru, ci melancolic-senin, în ochii căprui, căruia sucombaseră Lia Fingerhut şi Ciuci Marcovici... L-am revăzut pe Paul de cîteva ori, în 1946. Eram imună la farmecul lui, apărată de euforia primei maternităţi. Îmi amintesc o scenă: eu, cu copilul la piept, el, alături, discutînd, senin, despre Elegiile duineze ale lui Rilke“ (loc.cit., p. 46).

 

Dincolo de acest episod „de interior“, ca într-o pînză flamandă, poeta insistă asupra revederii, peste alţi 20 de ani, la Paris. Precizări suplimentare au rezultat în urma cercetării meticuloase a arhivei personale rămase de la Maria Banuş (în primul rînd, mii de pagini de însemnări cu caracter de „jurnal intim“, apoi, o imensă corespondenţă). Se dovedeşte existenţa unui flux de interes reciproc, păstrat intact în ciuda vicisitudinilor.

La capătul mai multor încercări de trecere frauduloasă a frontierei, Paul Celan izbutea să se salveze de spectrul sechestrării într-o zonă pîndită de instaurarea unui drastic regim comunist, de obedienţă sovietică. În preajma Crăciunului din 1947, obţinea legalizarea unui domiciliu provizoriu la Viena. Se instalase chiar în inima metropolei austriece, după cum atestă adresa de la care expedia mesaje către Petre Solomon: Wien 1, Rathausstrasse 20, în vecinătatea impunătoarelor edificii ale Primăriei şi Parlamentului, oarecum peste drum de faimosul Burgtheater şi de poarta cea mare, dinspre Ring, a Hofburgului. Totuşi, ţinta principală a zbaterilor poetului rămînea Parisul, unde ajungea în mai puţin de un an. Sosea înarmat cu recomandări ale lui Alfred Margul-Sperber către Yvan Goll.

Despre măcar unele dintre imprevizibilele avataruri, Maria Banuş va fi informată de actriţa Ciuci Marcovici, pe parcursul unei convorbiri cu totul întîmplătoare, avute în Parcul Bibescu din Craiova. Episodul e înregistrat pe o filă a însemnărilor poetei din data de 1 iunie 1949: „Pe o bancă, dimineaţa, cu Ciuci Marcovici, care face muncă de reabilitare la Teatrul Naţional. A încercat să fugă din ţară. După Paul Ancel. Cu unchiul ei, care acum e arestat la Aiud. Au fost prinşi. Ea a fost iertată“. Iertată e un fel de a spune. Fiindcă i s-a înscenat un flagrant tatălui, încarcerat în locul ei şi supus regimului carceral aspru. La auzul faptelor, indignarea ia formă interogativă: „De ce? De ce trebuie să fie aşa?“. Ascultînd păsurile interlocutoarei, Maria Banuş o priveşte cu sporită atenţie: „Ciuci vorbeşte, ca totdeauna, ca o somnambulă. Povesteşte cîte un cuvînt, se întrerupe, se uită fix cu ochii ei mari, castanii, deasupra nasului coroiat, semit. Pletele îi atîrnă trist şi artistic, e o visătoare, somnoroasă şi tristă. Nu l-a uitat pe Paul, ştiu, deşi e măritată cu un tînăr medic. Prietenul din copilărie, se cunosc de la 10 ani. Vechea poveste. Lui Paul nu-i mai scrie, nici el, ei. Dar nu l-a uitat. Îmi spune, în maşină, în ultima clipă: Paul e la Paris, studiază medicina, o duce greu“. Insistenţa pe amănunte are vizibilul scop de a-l readuce în memorie pe Celan. Acesta avea el singur grijă să nu permită uitării a se strecura. În scrisorile adresate prietenului Petrică (reproduse în anexele volumului Dimensiunea românească), sînt presărate întrebări grăitoare: „O vezi pe Ciuci din cînd în cînd? Ce face?“ (la 18 iulie 1957) sau: „O rugăminte. Dă-i lui Ciuci adresa mea. Şi spune-i că o rog să-mi scrie un cuvînt, două-trei cuvinte“ (la 18 februarie 1962); idem, la 8 martie 1962: „Ce face Nina? Şi Maria Banuş?“.

Răspunsul Mariei Banuş venea concret, sub forma traducerii a două poezii de Paul Celan (Anii de la tine la mine şi Cel ce inima-şi smulge din piept), inserate într-un florilegiu de lirică austriacă din cuprinsul revistei Secolul 20, nr. 11/ 1963. Îndată ce primea asigurări (prin Mitzura Arghezi) că Celan intrase în posesia revistei, Maria Banuş restabilea punţile comunicării, nu fără un tainic tremur emoţional. Epistola pornea din Bucureşti la 17 martie 1964:

 

„Iubite Paul Celan, anii trec, ne schimbă, ne modelează, ne îmbogăţesc, ne mutilează, dar momentele de pură simpatie care au fost sau care sînt rămîn zestrea noastră de tinereţe. Ea dă preţ şi aură vîrstei cenuşii. Întîlnirea nostră de demult face parte, pentru mine, din această inalterabilă avuţie.

Ţi-am urmărit splendida ascensiune poetică şi creşterea faimei cu sentimente izvorînd din acelaşi focar de curată simpatie şi admiraţie. Prin prietenii Alfred Margul şi Petre Solomon am avut de multe ori veşti despre dumneata; unele – privind sănătatea d-tale – nu m-au bucurat deloc. Sper că acum eşti voinic şi ceasurile urîte au intrat în zona amintirii.

Recent, am avut veşti şi prin familia Arghezi. Le-ai lăsat excelente impresii.

Mi-a părut bine că iniţiativa mea de a traduce pentru Secolul 20 din versurile d-tale a găsit o caldă acceptare din partea redacţiei, chiar dacă, deocamdată, ca prim pas, au apărut în cadrul Antologiei de poezie contemporană austriacă. Anii de la tine la mine va fi inclusă într-o mare antologie a poeziei de dragoste din literatura mondială a tuturor timpurilor, la care lucrez de mulţi ani şi care va apare spre sfîrşitul acestui an sau la începutul anului viitor, la Editura pentru Literatură Universală (nădăjduiesc că n-ai nimic împotrivă).

Dacă te interesează poezia noastră nouă, care – după părerea mea – numără excelente şi variate personalităţi, şi printre tineri, şi printre vîrstnici, îţi pot trimite cîte ceva. M-aş ghida desigur, în alegere, după intuiţiile mele, în ce priveşte afinităţile pe care ţi le bănuiesc, sau după dorinţele d-tale.

Fără îndoială că m-ar bucura mult dacă te-ar ispiti ca poezie vrednică a-ţi purta numele de tălmăcitor şi creator a novo, în limba germană, a valorilor noastre româneşti.

În ciuda aerului de business al micei mele epistole, fii încredinţat că unda de simpatie care circulă de mult între noi e precumpănitoare, că ea formează principalul resort al acestor rînduri şi că va dăinui mereu.

Îţi doresc multe ceasuri frumoase, a dumitale, cu prietenie...“.

 

La mai puţin de o lună, Paul Celan profita de întîiul răgaz pentru a răspunde corespondentei din Bucureşti. Traversa o perioadă extrem de agitată. Pregătea piesele componente ale unei noi selecţii (Atemkristall), definitiva traducerea parţială de sonete din Shakespeare, şi-şi mai făcea timp pentru deplasări, ba la Geneva (între 21-22 martie, în vederea consultării lui Jean Starobinski în calitate de medic psihiatru, autor al unei teze despre tratamentul melancoliei), ba în Italia, între 16-22 aprilie (pentru lecturi publice la Roma şi Milano). Din răspunsul conceput la 13 aprilie 1964 transpare o solicitudine spontană faţă de semnul amical primit de la Maria Banuş. Dovezi ale egalei prietenii sînt înseşi cuvintele de reverenţă, adăugate de mînă în finalul textului dactilografiat: „Herzlich, Ihr Paul Celan“ – din suflet, al tău...

 

„78 rue de Longchamp

Paris, 13 aprilie 1964

 

Dragă Maria Banuş,

E poate de prisos să vă spun cît de mult m-am bucurat primind în dar de la Petre Solomon, apoi şi de la Tudor Arghezi, revista Secolul 20, şi-am găsit în ea poeziile mele traduse de dumneavoastră. Iar acum, de aproape trei săptămîni, sînt şi în posesia scrisorii dvs – aici s-a mai dechis un drum, drum pe care păşesc cu plăcere.

Îmi este proaspăt în memorie ceasul primei mele vizite la dvs, lumina – pe jumătate, modulaţia vorbirii, amintirea unor cuvinte care, poate că fără s-o ştie, priveau prin ele însele.

Nu doar pentru că vă sînt de mult îndatorat mi-ar face atîta plăcere să-ncerc să traduc cîte ceva din dvs, ci şi pentru că n-am uitat cît de mult datorez legăturilor cu mai mulţi dintre cunoscuţii noştri comuni; şi, mai ales, pentru că-mi închipui a şti cît lirism trebuie să existe în cele ce vă-nconjoară, trebuie să-l exprime versurile dvs. Deci trimiteţi-mi poeziile dvs, trimiteţi-mi tot ce consideraţi că e important; am să-ncerc să traduc cele trimise – am să încerc: ştiţi doar că limba i se poate şi refuza celui ce traduce. (O întrebare: oare există un bun dicţionar român-german mai nou?) În ce priveşte publicarea, mă gîndesc mai cu seamă la Neue Rundschau, ce apare la S. Fischer şi la care colaborez destul de des.

Iar acum n-aş vrea decît să vă mai rog să fiţi îngăduitoare cu mine pentru că nu vă scriu în româneşte: după toţi anii scurşi, mi-am pierdut destul de mult exerciţiul.

Dumneavoastră şi familiei dvs, toate, toate bune!

Cu prietenie, al dvs Celan“*.

 

O remarcă se impune. Pe 10 aprilie, Maria Banuş împlinise o vîrstă rotundă – 50 de ani! Fără să ştie, Celan confirma, cu un accent de consideraţie, de preţuire nealterată de trecerea anilor, caracterul de apogeu al momentului. Poeta da curs liber, la 1 mai, satisfacţiei resimţite:

 

„Iubite Paul Celan,

Nu-ţi poţi închipui cît m-au bucurat rîndurile pe care mi le-ai scris. Nu mai e nevoie să-ţi descriu, cred, stările de suflet prin care am trecut, aflînd despre hotărîrea d-tale de a traduce şi publica ceva din versurile mele.

Ţi-am expediat ieri, prin poştă, un volumaş de-al meu, Metamorfoze, care este axat pe poezia de dragoste şi are caracter retrospectiv, mergînd pînă la zi. Totodată, ţi-am expediat şi cel mai nou şi mai bun dicţionar român-german pe care l-am găsit.

Desigur că poezia de dragoste e o parte dintr-un tot. Îţi trimit alăturat două foarte scurte poezii, pe alte teme, poate te interesează.

Prietenul nostru Sperber e foarte suferind în ultima vreme. Starea lui mă îngrijorează. Nu iese cu lunile din casă şi, alteori, săptămîni de zile zace la pat. Acum şi soţia lui e bolnavă. Are, pare-se, nevoie de o intervenţie chirurgicală. Probabil că se vor interna amîndoi la spital.

Îţi doresc multă sănătate, o stare de spirit senină sau mai bine zis înseninată, propice poeziei – şi un sfîrşit de primăvară frumos.

Scrie-mi, te rog, dacă ai primit cărţile.

Cu o fierbinte, prietenească strîngere de mînă...“.

 

După toate probabilităţile, destinatarul primea întregul lot documentar în toiul pregătirilor pentru voiajul programat cu începere de la 14 mai în Germania, pe ruta Frankfurt, Düsseldorf, Köln, Hanovra, Brunswick, apoi în Olanda (cum stabileşte cu minuţie Bertrand Badiou, în „Cronologia“ care însoţeşte ediţia Paul Celan – Gisèle Celan-Lestrange, Correspondance, Seuil, 2001, 2 volume). Ajunsese la Amsterdam, cînd izbuteşte să confirme şi să mulţumească, la 25 mai 1964, limitat la cîteva rînduri aşternute rapid pe o cartolină împodobită cu imaginea tabloului Logodnica evreică de Rembrandt. O reproducere fotografică a scenei pictate alături de textul Mariei Banuş din Ochiul meu rămîne să vegheze avea menirea să dea un plus de credit depoziţiei depuse de poetă în memoria lui Celan.

În circuitul poştal dintre cei doi, se intercala o ultimă scrisoare din Bucureşti, aşternută pe 2 iunie:

 

„Iubite Paul Celan,

Acum o lună ţi-am scris, mulţumindu-ţi pentru intenţia manifestată de a traduce ceva din versurile mele şi înştiinţîndu-te că ţi-am expediat un dicţionar român-german şi un volum de versuri de al meu. Nu mă miră că n-am primit încă răspuns. Am aflat de la Sperber că faci o călătorie mai lungă. Ceea ce regret nespus e că nu s-au brodit călătoriile noastre în Italia în acelaşi timp. Aş fi fost atît de bucuroasă să ne vedem, să stăm mult de vorbă, să ne plimbăm împreună. Dar n-a fost să fie!

Eu voi pleca, probabil în curînd, la Milano şi în alte localităţi, cu ocazia apariţiei unei plachete de versuri ale mele la Editura Scheiwiller, Milano (all’insegna del Pesce d’Oro). În drum, intenţionez să mă opresc o zi, două, la Viena. În legătură cu asta, am o mare rugăminte la dumneata. Sperber a scris către Bergland Verlag din Viena o călduroasă scrisoare de recomandare a poeziilor mele, trimiţîndu-le şi cîteva poezii, ca mostre. Nu ştiu ce legături ai cu această editură. Nu ştiu nici dacă rugămintea mea nu-ţi va părea lipsită de măsură şi de tact. Îndrăznesc totuşi să ţi-o fac, cunoscîndu-ţi, prin intuiţie şi din spusele prietenilor, firea generoasă şi manifestările colegiale. Un cuvînt al d-tale, care eşti atît de cunoscut şi preţuit pretutindeni, ar avea o mare greutate, ar fi chiar decisiv, cred, în luarea unei hotărîri de către editură. Poezii sau poeme de-ale mele au fost editate pînă acum în multe ţări socialiste (Uniunea Sovietică, China şi altele), în Egipt, în Mexic. În aria de limbă germană nu sînt, însă, mai deloc cunoscută. O recomandare din partea d-tale sau exprimarea dorinţei de a scrie un scurt cuvînt înainte la volum – cer foarte mult, ştiu – sau de a participa cu una sau mai multe tălmăciri, ar fi, cum spuneam, hotărîtoare. Poate că ar fi interesant să se cunoască de către editură că sînt traducătoarea lui Rilke în România şi că actualmente lucrez pentru Editura de Literatură, în colecţia care are cel mai mare tiraj la noi (Biblioteca pentru Toţi), la o antologie de poezie austriacă, în tălmăciri ale mele şi ale unui tînăr şi talentat poet şi cunoscător al literaturii germane, Petre Stoica, cu o prezentare elaborată de mine. În legătură cu aceasta, vreau să-ţi spun că va fi o mare bucurie pentru mine de a putea să înmănunchez şi să leg numele meu de al lui Rilke şi Celan, în aceeaşi tălmăcire, între coperţile aceleaşi cărţi“.

 

Încheierea bruscă lasă loc presupunerii că informaţii din final s-au rătăcit. Mai sînt nişte fragmente de propoziţii scrise cu cerneală (între care adresa Editurii Bergland), în completarea paginii dactilografiate.

Cercul comunicării între Paul Celan şi Maria Banuş în decursul anului 1964 se încheie mai norocos decît şi-ar fi închipuit oricare dintre ei. Voiajul anunţat de poetă spre Milano, cu o escală „tehnică“ la Viena, s-a prelungit în Franţa. Evident, nu se putea rata prilejul mult doritei conversaţii de la om la om. În retrospectiva din aprilie 1999, poeta încurca puţin datele; plasează întîlnirea în 1966. Lucrurile n-au stat aşa, cum atestă documente olografe. S-a păstrat o dare de seamă către soţ şi băieţii rămaşi la Bucureşti, epistolă din ultimele zile ale lui noiembrie, cînd înşiră o desfăşurare de program extrem de încărcat. O după-amiază la Jeu de Paume, dedicată impresioniştilor, seara la Théâtre des Ambassadeurs, între una şi alta, raite prin marile magazine (Printemps, La Fayette), o fugă la Marché aux puces, o trecere prin pitoreştile localuri din Butte Montmartre, ca la capătul zilei să dea curs invitaţiei de a lua cina la familia Celan, în rue Longchamp. Face cunoştinţa soţiei lui Paul, Gisèle, şi a fiului lor, Eric. Înfăţişarea vechiului prieten a surprins-o, părea subit năruit: „ E cam bolnav de nervi. Cu mine, f. drăguţ, atent, dar din punct de vedere literar nu mă poate ajuta cu nimic“. Impresiile au ajuns ulterior, mai precis filtrate şi restituite, în pomenitul „caiet cultural“: „Cînd am sunat la uşa micului apartament din apropierea Trocadero-ului, mi-a deschis un om bătrîn. Desigur, trecuseră 20 de ani. Dar nu 40, după cum arăta. Era scăzut, micşorat, obosit. Fusesem prevenită, din Bucureşti. Îmi vorbise Petre Solomon, cu care coresponda. Despre o nevroză. Mania persecuţiei. Primise în Germania un mare premiu, era recunoscut, celebru şi el nu vedea, nu auzea decît atacuri la adresa lui, din partea criticilor. Am stat cîteva ore de vorbă într-o atmosferă plăcută, destinsă. Totuşi, ceva morbid plutea în aer. Leimotivul persecuţiei. Mă contrazicea înfierbîntat: vor să-l desfiinţeze. Avea nostalgia României. Nu prea ştia şi nici nu voia să ştie cîte se schimbaseră în rău, de cînd plecase. Îi era dor de Petre Solomon şi de alţi prieteni, pur şi simplu, nu literari neapărat“.

Maria Banuş avea să mai treacă prin Paris şi în 1966, ’67, ’68, şi, de fiece dată, a format perseverentă numărul de telefon al lui Celan, fără rezultatul scontat. Mereu, Gisèle i-a răspuns sec de la capătul firului, informînd-o că Paul este internat, indisponibil. Cum s-a văzut după moartea poetului, văduva a instaurat un soi de embargo asupra anturajului românesc al lui Celan, împingînd pînă acolo animozitatea absurdă că a provocat o hotărîre judecătorească prin care volumul exegetic al lui Petre Solomon, editat în traducere franceză, a fost împiedicat de la difuzare şi retras din librării. Împotrivirea ei şi-a pierdut virulenţa odată cu trecerea persoanei în nefiinţă. Pe filiera inaugurată de Petre Solomon, reluarea cercetărilor în vasta arhivă depusă la Magdeburg are toate şansele să dezvăluie componente noi ale „dimensiunii româneşti“, ca parte organică a coordonatelor proprii evoluţiei lui Paul Celan. Cel puţin la capitolul corespondenţă, sînt oricînd posibile revelaţiile.

 

–––––––––––

* Traducerea din limba germană a scrisorii lui Celan aparţine lui Alexandru Al. Şahighian.