Dialogul libertăţii şi libertatea dialogului la Mihai Şora

Autor: Adrian NIŢĂ | Categoria: Filozofie | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Dialogul libertăţii şi libertatea dialogului la Mihai Şora

Deşi redusă ca proporţii, opera lui Mihai Şora1 include un zăcămînt de idei ce-l apropie de marea filozofie europeană. Privite în contextul elaborării lor, principalele lucrări2 ale lui Şora ne arată o oarecare discontinuitate între prima lucrare (Du dialogue intérieur, scrisă şi publicată la Paris), următoarele trei lucrări (Sarea pămîntului; A fi, a face, a avea; Eu & tu & el & ea … sau dialogul generalizat, scrise între 1978 şi 1988 în România comunistă) şi Clipa şi timpul (scrisă şi publicată după căderea comunismului). Această discontinuitate a elaborării este însă respinsă de continuitatea uimitoare a unor teme şi idei care se manifestă din plin în fiecare lucrare a lui Şora. Cea mai importantă dintre ele vizează dialogul, temă asupra căreia Şora a reflectat în permanenţă, de-a lungul întregii sale cariere3.

Şora consideră că dialogul interior este cel care ne dezvăluie specificul fiinţei umane. Dintre creaturile vastei noastre lumi, omul este singurul care ne oferă spectacolul unei fiinţe ce posedă în sine un fel de scenă unde în fiecare clipă se angajează dezbateri aprinse între fiinţă şi aparenţă. Este un dialog purtat de o singură voce (a fiinţei) cu cele o mie de voci proteiforme ale părelniciei4.

Arătînd că discursivitatea este o condiţie necesară a dialogului, Şora subliniază rolul temporalităţii, al finitudinii şi istoricităţii fiinţei umane. Omul este singura fiinţă care este conştientă că are un deficit de fiinţă, că este simultan fiinţă şi nefiinţă. Dacă reflexivitatea este proprie oricărei creaturi spirituale (om sau înger), o notă necesară, şi foarte importantă, este adăugată de libertate. Tematizată în aproape toate lucrările, libertatea este caracterizată în termeni de interioritate – exterioritate şi actualitate – posibilitate. Aflăm astfel că libertatea nu este atît celebra necesitate înţeleasă, cum se propovăduia în comunism, cît mai ales este identitatea dintre făptuire şi temei, suprapunerea cît mai exactă dintre a avea, a face şi a fi şi asumarea deliberată a propriei fiinţe, pentru a o manifesta în afară aşa cum este înlăuntrul ei5. Dar se observă că nici discursivitatea, nici reflexivitatea şi nici libertatea nu dau esenţa dialogului interior. Aşa se face că, după Şora, condiţia suficientă a dialogului interior este reprezentată de cădere: expulzarea făpturii ce a păcătuit prin orgoliu dintr-o existenţă deplină, într-o existenţă istorică, dar degradată6.

Şora propune un model ontologic care să dea seama nu numai de relaţia complexă a cuvintelor cu lucrurile, ci şi (sau mai ales) de natura fiinţei. Modelul ontologic poate fi imaginat ca o sferă ale cărei puncte de pe suprafaţa sa sînt proiecţia multitudinară a centrului sferei7. Punctele actualizate de pe suprafaţa sferei încep a sălăşlui de-a valma în centrul sferei, sub forma unui impalpabil infinit intensiv, numit „infinit de compenetraţie“. Dacă vom desfăşura sfera, vom obţine o planisferă a cărei verticală ar da locul geometric al interiorităţii, ca omolog al razei, şi a cărei orizontală ar da exterioritatea, ca omolog al suprafeţei. Între centrul sferei („universala putinţă de a fi“) şi suprafaţa sferei („actualitatea existenţială“) se află nenumărate niveluri de potenţă intermediară, dar şi de potenţe terminale8.

Ideea modelului ontologic se găseşte şi la Constantin Noica, deşi într-o formă diferită. Termenii fiinţei (individualul, determinaţiile, generalul), puşi în evidenţă de închiderea ce se deschide, dau un adevărat cifru al fiinţei, un cod al fiinţei9. Astfel, modelul ontologic, prezent în tot ceea ce fiinţează, este alcătuit dintr-un general, o dublă serie de determinaţii şi un individual. Pentru ca modelul să se împlinească şi să se atingă prima instanţă a fiinţei10, este obligatoriu ca determinaţiile individualului să se acopere perfect cu determinaţiile generalului.

La Şora, în schimb, modelul ontologic este funcţional, bazîndu-se pe categoria unu-multiplu11, dar şi pe alte importante cupluri categoriale, cum ar fi act-potenţă şi intern-extern. Şora a dorit să lase la o parte modelul nicasian ca tipar egalizator şi să dea potenţialităţii umane rolul determinant în definirea persoanei umane. Modelul sferei cu raza nulă este purtat de fiecare întruchipare omenească în cele mai ascunse tainiţe ale fiinţei sale, iar odată scos la lumină, cu răspundere faţă de propria sa împlinire, duce la transfigurarea sa într-un chip uman, dens şi ireductibil, adică la transformarea sa dintr-o entitate individuală oarecare a speciei într-o persoană de neînlocuit12.

Dialogul (fie intern, fie generalizat) se produce nu numai în dimensiunea prezentului, dar este legat şi de trecut ori viitor. Dacă mai adăugăm aici relaţia cu importantul cuplaj categorial a fi, a face, a avea vom obţine o imagine extrem de complexă a intenţionalităţilor cu privire la dialog şi libertate. A fi este condiţia fundamentală a prezentului, noi sîntem propriul nostru prezent. În virtutea propriului nostru aşa constitutiv trebuie să fim în împrejurările de aici şi de acum. Cu alte cuvinte, a fi înseamnă a umple fără rest limitele propriului tău aşa, în confruntarea lui nemăsluită cu împrejurările strict determinate în care se desfăşoară. A fi înseamnă a fi întregime prezent la, şi numai la, propriul tău prezent13. A face este strîns legat de viitor, căci noi tindem spre viitor prin proiectele pe care le avem, prin deschiderea pe care o facem permanent cu fiinţa noastră, prin intermediul discursivităţii. În fine, cu a avea atingem dimensiunea trecutului: avem o educaţie, avem amintiri, avem limbaj. Toate acestea ne stau în spate asemenea unui avut propriu.

Avînd în vedere puterile diferite ale lui a fi (neconstrîngătoare, creator de cîmpuri potenţiale sau, mai degrabă, de cîmp de cîmpuri14) şi a avea (constrîngător, atracţie irezistibilă asupra unui a fi diminuat), este evident că a avea poate să-l surclaseze pe a fi, astfel încît se poate ajunge la o concentrare a avutului, fie pentru un număr mic de persoane, fie pentru un stat. Aşa se face că „în lumile moderne (în toate trei, dar în mod cu totul special în cea de-a doua)“15 se întîmplă să existe o stratificare evidentă a societăţii în trei clase: clasa, puţin numeroasă, dar puternică, a marilor posedanţi, aparatul de stat (ce are misiunea de a veghea la menţinerea privilegiilor clasei celor puternici) şi clasa celor posedaţi. Cei care posedă avutul îi deposedează pe ceilalţi nu numai de „locul lor în societate, dar şi de locul lor în fiinţă“16. Cei deposedaţi sînt împilaţi într-o asemenea măsură încît nici nu mai au forţa de a voi să fie cu adevărat. Ei se agaţă cu disperare de o umbră a lui a fi, de o fiinţă aparentă sau chiar de una iluzorie17. Lumea a doua apare astfel ca fiind lipsită de libertate, căci aici se produce o sugrumare, o strivire a sa sub fiinţa aparentă a lui a avea.

Dintr-o notă finală, aflăm că A fi, a face, a avea este o lucrare scrisă în 1988, în plin comunism, dar tipărită în 1990. Tot în această notă, autorul arată că sintagma „lumea a doua“ se referea la lumea comunistă, în speţă, la cea din România. Gîndul lui Şora, voalat exprimat, a fost acela de a arăta decalajul ce există într-o societate comunistă între interior şi exterior, între act şi potenţă, între a fi şi a avea. Abia acum putem înţelege în mod deplin funcţionarea modelului ontologic. Faptul că între universala putinţă de a fi şi actualitatea existenţială nu există nici un interval, deşi se manifestă aici nesfîrşite niveluri de putinţe intermediare şi de putinţe terminale, ne dezvăluie o situaţie dezirabilă, respectiv, situaţia de normalitate ce domnea în Europa democratică. În schimb, în România comunistă, modelul ontologic era alterat, căci se constată un mare ecart între universala putinţă de a fi şi actualitatea existenţială. Libertate nu există în România comunistă, spune voalat Şora, iar în atari condiţii, dialogul nu este posibil. Oamenii sînt nevoiţi să fie ascunşi, să fie duali, să joace în permanenţă teatru sau să poarte un fals dialog, utilizînd una dintre vocile fiinţei aparente.

Deşi filozoful român nu a fost influenţat în mod direct de ideile lui Patoc˘ka, se pot vedea o serie de afinităţi cu gîndirea şi activitatea filozofului ceh: aceeaşi gîndire subversivă şi în permanentă luptă cu cenzura; o promovare a dialogului instituţionalizat pentru rezolvarea gravelor probleme proprii unei societăţi închise; fronda şi disidenţa ambilor filozofi, ce au avut lungi perioade de interdicţie de semnătură; curajul civic; privirea critică aruncată mereu şi mereu spre proastele întocmiri sociale sau politice; rolul important jucat de ambii filozofi în diferite structuri civice (Alianţa Civică în România, respectiv Carta 77 în Cehia)18.

Şora consideră că dialogul contribuie la buna şi adevărata întîlnire cu sinele nostru. Din mulţimea infinită de potenţialităţi ce zac în noi, avem ocazia să te scoatem la lumină numai pe acelea care ne vor trezi la viaţă adevăratul sine, transformîndu-ne pe fiecare din noi într-o persoană19. Este o stare de deschidere pe care o avem fiecare spre propriile potenţialităţi, deoarece, în virtutea modelului ontologic, sîntem liberi numai atunci cînd între interiorul şi exteriorul nostru nu există nici o piedică. Aşa se face că libertatea nu poate să apară în condiţiile unui consimţămînt, fie şi provizoriu, în faţa unui supliment de alienare. La libertate nu se poate ajunge pe calea lui „a avea“, deoarece ar fi o strategie omeneşte inadmisibilă şi descalificatoare20. Starea de deschidere apare ca disponibilitate de a primi ceea ce are consistenţa fiinţei veritabile21. Libertatea presupune astfel a se da la o parte toate elementele care ecranează miezul potenţialităţilor, adică a te de-condiţiona. În plus faţă de decondiţionare, se cere o de-situare, adică o ieşire din ceea ce ne situează, ca fiinţe hinc et nunc, în cadrele vieţii noastre cotidiene. Din această perspectivă, dialogul şi libertatea conduc spre găsirea propriei situări, spre autodefinirea propriei persoane.

În măsura în care dialogul presupune existenţa a doi subiecţi, un „eu“ şi un „tu“, liberi şi egali în demnitate22, Şora trasează prin această filozofie a dialogului bazele pentru descoperirea alterităţii sau, mai mult, pentru revelaţia alterităţii23. Întîlnirea cu celălalt în şi prin dialog ne scoate din posibila stare de monade şi ne pune faţă în faţă cu celelalte potenţialităţi de fiinţă. Vom fi astfel prinşi într-o imensă reţea, ale cărei zale „eu“-“tu“ vor da comunitatea.

Întîlnirea cu celălalt prin dialogul liber este posibilă prin deschiderea noastră ca spirite tolerante, dar o toleranţă care nu este nici plată nici aplatizantă24. Toleranţa ne scoate din indiferenţă şi ne trimite spre solicitudine, căci tocmai deschiderea spre infinitele potenţialităţi ale lui „tu“, nu numai ale lui „eu“, este cea care face dintr-o mulţime de zale „eu“-„tu“ o comunitate25.

Această platformă comună în plan social26, la care conduc dialogul intern şi dialogul generalizat, creează bazele pentru o comunitate bună, pentru o societate morală27. Vedem cum dialogul liber constituie atît persoana28 (prin virtualităţile dialogului interior), cît şi comuniunea (prin beneficiile dialogului generalizat). Ca dimensiune verticală a societăţii bune, comuniunea este făcută întru fiinţă în măsura în care urmăreşte modelul ontologic şi este o convergenţă a virtualităţilor lui „eu“ şi „tu“ în profunzimea fondatoare a universalei putinţe de a fi29.

Se observă cum filozofia dialogului elaborată de Şora este construită pe baza modelului ontologic şi are ca o adevărată cheie de boltă30 etica (după cum se observă în mod evident în lucrarea Clipa şi timpul31). Şora îşi elaborează etica (una dintre puţinele etici elaborate de filozofii români32) în cadrele date de libertate şi dialog. Este un dialog al libertăţii, căci numai mulţimea nesfîrşită de „eu“ şi „tu“ liberi pot să se deschidă unul spre altul, să fie toleranţi şi să aibă un dialog care să-i constituie pe fiecare dintre ei şi, simultan, comunitatea din care fac parte. Dar este şi o libertate a dialogului, căci dialogul este cel care ne deschide spre noi şi spre ceilalţi şi ne face să fim ceea ce sîntem, adică fiinţe libere. Dialogul este cel care ne permite să plonjăm spre propriile noastre rădăcini de fiinţă, spre familia de spirite cu care ne simţim afini, să plonjăm spre rădăcinile omenirii în ansamblul ei şi, la nivelul cel mai adînc, ale universului33.

––––––––––––––

1. Mihai Şora s-a născut la 7 noiembrie 1916. După studii de filozofie (1934-1938), a plecat la Paris, cu o bursă oferită de Guvernul francez prin Institutul Francez din Bucureşti. Revenit în ţară (1948), se dedică unei vaste activităţi editoriale. Din ianuarie pînă în iunie 1990 este ministru al Învăţămîntului şi Ştiinţei în primul guvern postrevoluţionar. Demisionează din guvern după ce protestează public împotriva mineriadei din 13-15 iunie 1990. Membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, Şora este ales preşedintele Alianţei Civice (1990-1991) şi vicepreşedinte al Partidului Alianţei Civice (1992-1993).

2. Mihai Şora, Du dialogue intérieur, Paris, Gallimard, 1947 (trad. rom., Bucureşti, Humanitas, 1995, 2006); Mihai Şora, Sarea pămîntului, Bucureşti, Cartea Românească, 1978 (Bucureşti, Humanitas, 2006); Mihai Şora, A fi, a face, a avea, Bucureşti, Cartea Românească, 1985 (Bucureşti, Humanitas, 2006); Mihai Şora, Eu & tu & el & ea … sau dialogul generalizat, Bucureşti, Cartea Românească, 1990 (Bucureşti, Humanitas, 2007); Mihai Şora, Clipa şi timpul, Piteşti, Paralela 45, 2005.

3. Opera lui Şora mai cuprinde cîteva antologii de texte: Mihai Şora, Firul ierbii, Craiova, Scrisul Românesc, 1998; Mihai Şora, Filosoficale. Filosofia ca viaţă, Bucureşti, Elion, 2000; Mihai Şora, Cîteva crochiuri şi evocări, Craiova, Scrisul Românesc, 2000; Mihai Şora, Locuri comune, Bucureşti, Universalia, 2004. A se vedea, de asemenea, două excelente volume de dialoguri: Mihai Şora, Mai avem un viitor? România la început de mileniu (în dialog cu Sorin Antohi), Iaşi, Polirom, 2001; Mihai Şora, Despre toate şi ceva în plus (de vorbă cu Leonid Dragomir), Piteşti, Paralela 45, 2005.

4. Şora, Despre dialogul interior, Bucureşti, Humanitas, 2006, p. 72.

5. Ibidem, p. 196.

6. Ibidem, p. 98.

7. Mihai Şora, A fi, a face, a avea, Bucureşti, Humanitas, 2006, p. 32.

8. Şora, Sarea pămîntului, Bucureşti, Humanitas, 2006, pp. 94-111.

9. Adrian Niţă, Noica: o filosofie a individualităţii, Bucureşti, Paideia, 2009, p. 71.

10. Pentru alte detalii despre instanţele fiinţei, vezi Adrian Niţă, op. cit., pp. 63-83.

11. Vezi Şora, Despre toate şi ceva în plus (de vorbă cu Leonid Dragomir), Piteşti, Paralela 45, 2005, p. 42.

12. Mihai Şora, Filosoficale. Filosofia ca viaţă, Bucureşti, Elion, 2000, p. 88.

13. Şora, Eu & tu & el & ea ... sau dialogul generalizat, Bucureşti, Humanitas, 2007, p. 10.

14. Mihai Şora, Filosoficale. Filosofia ca viaţă, ed. cit., p. 26.

15. Şora, Eu & tu & el & ea ... sau dialogul generalizat, ed. cit., p. 111.

16. Ibidem, p. 114.

17. Despre alte detalii ale filozofiei politice elaborate de Mihai Şora, a se vedea: Aurelian Crăiuţu, Despre dialogul interior în filosofia lui Mihai Şora, 22, anul VI, nr. 38, 20-26 septembrie 1995, p. 12; Aurelian Crăiuţu, De la dialogul interior la dialogul generalizat: note despre filosofia politică a lui Mihai Şora, în Sorin Antohi, Aurelian Crăiuţu (coord.), Dialog şi libertate. Eseuri în onoarea lui Mihai Şora, Bucureşti, Nemira, 1997, pp. 101-119; Sorin Antohi, Utopiile unui Mai Ştiutor, în Sorin Antohi, Aurelian Crăiuţu (coord.), op. cit., pp. 17-44; Aurelian Crăiuţu, Elogiul libertăţii, Polirom, Iaşi, 1998, pp. 117-134; Marius Ghica (coord.), Şora, Piteşti, Paralela 45, 2006; Aurelian Crăiuţu, Mihai Şora: A Philosopher of Dialogue, East European Politics and Societies, vol. 21, nr. 4, 2007, pp. 611-638. Despre relaţia cu teologia, şi în general despre teologia politică a lui Şora, a se vedea: Leonid Dragomir, De la dialogul interior la salvarea ontologică, Argeş, an VIII (XLIII), nr. 11 (317), noiembrie 2008; Leonid Dragomir, Modelul ontologic ca model po(i)etic, Argeş, an VIII (XLIII), nr. 12 (318), decembrie 2008; Leonid Dragomir, Dezvoltări şi aplicaţii ale modelului ontologic propus de Mihai Şora, Argeş, an IX (XLIV), nr. 1 (319), ianuarie 2009; Leonid Dragomir, O filosofie a bucuriei şi a speranţei, Argeş, an IX (XLIV), nr. 3 (321), martie 2009; Leonid Dragomir, Mihai Şora. O filosofie a bucuriei şi a speranţei, Bucureşti, Cartea Românească, 2009.

18. Despre alte elemente de comparaţie între Şora şi Patoc˘ka, a se vedea Aurelian Crăiuţu, Mihai Şora: un filosof al dialogului şi speranţei, Idei în dialog, anul IV, nr. 2 (41), februarie 2008, p. 37.

19. Şora, Clipa şi Timpul, Piteşti, Paralela 45, 2005, p. 100.

20. Mihai Şora, Firul ierbii, Craiova, Scrisul Românesc, 1998, p. 47.

21. Ibidem, p. 49.

22. Şora, Filosoficale, ed. cit., p. 18.

23. A se vedea textul cu acelaşi titlu din Şora, Firul ierbii, ed. cit., pp. 229-241.

24. Şora, Firul ierbii, ed. cit., p. 51.

25. Afinităţile lui Şora cu abordarea lui Martin Buber sînt mai mult decît evidente. Pentru alte detalii, a se vedea: Aurelian Crăiuţu, De la dialogul interior la dialogul generalizat: note despre filosofia politică a lui Mihai Şora, în Sorin Antohi, Aurelian Crăiuţu (coord.), op. cit., pp. 110-114; Ştefan Augustin Doinaş, Mihai Şora şi condiţia dialogului interior, în Sorin Antohi, Aurelian Crăiuţu (coord.), op. cit., pp. 20-29. Despre celelalte surse ale filozofiei lui Şora (filozofia franceză, în special Pascal, Péguy, Mounier, Maritain, Marcel; marea filozofie europeană, în special Aristotel, Augustin, Toma, Cusanus, Leibniz, Husserl, Heidegger, Levinas), a se vedea: Mihai Şora, Despre toate şi ceva în plus, ed. cit., pp. 22-39; Mihai Şora, Firul ierbii, op. cit., pp. 38-42.

26. Şora, Despre toate şi ceva în plus, ed. cit., p. 86.

27. Leonid Dragomir, O filosofie a bucuriei şi a speranţei, Argeş, an IX (XLIV), nr. 3 (321), martie 2009.

28. Accentul pus pe persoană îl apropie pe Şora de abordarea personalistă a lui Mounier. Pentru alte detalii, a se vedea Leonid Dragomir, De la dialogul interior la salvarea ontologică, Argeş, an VIII (XLIII), nr. 11 (317), noiembrie 2008.

29. Sorin Antohi, Utopiile unui Mai Ştiutor, în Sorin Antohi, Aurelian Crăiuţu (coord), op. cit., pp. 27-28.

30. Mihai Şora, Filosoficale, ed. cit., p. 126.

31. Şi cum rezultă din remarcile făcute în dialogurile cu Leonid Dragomir (Mihai Şora, Despre toate şi ceva în plus, ed. cit.,) şi Stelian Tănase (Mihai Şora, Firul ierbii, ed. cit.).

32. Pentru mai multe detalii despre originalitatea filozofiei lui Şora în contextul filozofiei româneşti, a se vedea: Virgil Nemoianu, Mihai Şora şi tradiţiile filosofiei româneşti, postfaţă la Mihai Şora, Despre dialogul interior, Bucureşti, Humanitas, 1995, pp. 203-226; Toma Pavel, Le Sel de la terre, Revue de métaphysique et de morale, 4, octombrie-decembrie 1980, pp. 539-542; Aurelian Crăiuţu, Mihai Şora: un filosof al dialogului şi speranţei, Idei în dialog, anul IV, nr. 1 (40), ianuarie 2008, pp. 35-37; anul IV, nr. 2 (41), februarie 2008, pp. 36-38. Despre felul cum se raportează Şora însuşi la filozofii români, a se vedea Mihai Şora, Despre toate şi ceva în plus (de vorbă cu Leonid Dragomir), op. cit., pp. 46-50.

33. Şora, Firul ierbii.

Recomanda articolul prin: