OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ion IANOSI
Dostoievski. Tragedia subteranei.
Dostoievski si Tolstoi. Poveste cu doi necunoscuti
Editura Teora, Colectia „Universitas“, Bucuresti, 2000, 528 p., 120000 lei

Un peisaj sarac…
Fenomen singular si, pare-se, specific romanesc, conul de umbra in care a intrat la noi literatura rusa dupa 1989 tinde sa se inscrie deja pe lista eternelor noastre defazari, intirzieri si desincronizari. Pe alte meridiane, autorii rusi continua sa suscite, firesc, interesul. Sa cunoasca noi lecturi, exegeze si abordari, sa fie inspiratori ai diverselor mode si sa genereze, chiar cei proaspat descoperiti, cite o normala voga: semn ca metabolismul cultural ii primeste si ii asimileaza. La noi, in schimb, de 11 ani apetenta pentru slavistica si studiul literaturii ruse – redus la un impardonabil statut facultativ – se afla in cadere libera. Oricind binevenitele reeditari sint atit de rare, ca frizeaza accidentalul. Editiile complete si recuperarile stagneaza cu anii, iar atipicul, sincreticul si contradictoriul modernism rusesc ramine inca, pentru cititorul roman, o mare necunoscuta. Nici o editura nu a riscat, pina acum, nepopularitatea si nevandabilitatea presupuse a insoti demararea unui program cit de cit coerent de traduceri din limba rusa. Putinii autori rusi care au patruns pe piata noastra de carte sint, in principiu, cei deja verificati in Occident si cu o cota gata probata. Si, in general, chiar si atunci cind exista o varianta originala ruseasca, se prefera traducerea „la mina a doua“, dupa editii in franceza sau engleza, sacrificindu-se nuante importante. Cei mai apti sa o confirme in cunostinta de cauza sint cititorii teologilor rusi publicati in romana prin atare procedeu. Una dintre posibilele explicatii ar consta in caracterul de „rara avis“ al traducatorilor din ruseste, desi cei pe care ii avem – putini, pe cale de disparitie si acestia – si-au demonstrat de mult calitatile, performantele si eroicul volum de munca dintotdeauna atit de slab remunerat. Lipsesc, aproape cu desavirsire, lecturile proaspete asupra literaturii ruse.

In penuria din domeniu mai apar, in cel mai fericit caz, volume de restrins uz universitar, cind nu hiperspecializate, atunci academic-indigeste sau de-a dreptul rizibile ca metoda si lipsite de anvergura (sa trecem peste ironiile sortii care ii aduc, astazi, in situatia de a vorbi despre Soljenitin pe oameni exersati cindva in a compune prefete despre „mediul burghezo-mosieresc“ si „racilele imperialiste“ „infatisate“ de Cehov...). Nenumarate teme fecunde, acum mai necesar ca oricind sa fie aduse in dezbatere, pretabile la cercetari migaloase, sint departe de a constitui prioritati pentru vreo institutie. Desi stringente si potential elocvente, posibil fundament pentru alte, noi studii culturale si/sau de mentalitati, paralelismele dintre realismul socialist sovietic si cel romanesc intirzie sa suscite vreun interes. Cine ar investi in asa ceva? Si apoi, cine sa scrie si sa se dedice unor asemenea teme? Ei bine, oameni care s-o faca (nu doar in cadrul limitativ-birocratic al doctoratelor de pe la noi) s-ar mai gasi...
Desi de inteles, nu si de admis sau de aprobat, saturatia romanilor fata de cultura rusa, manifestata dupa cincizeci de ani de indoctrinare, risca astfel sa se transforme, incet, incet, dintr-o idiosincrazie inca motivata, intr-o reala prejudecata si deficienta culturala. Intr-un handicap tot mai greu, poate chiar imposibil, de recuperat mai tirziu.

…si daruri nesperate
In acest peisaj trist, marcat de saracie, dezinteres si abandonuri, se intimpla sa se reediteze citeva dintre volumele Profesorului Ion Ianosi: titluri de referinta in domeniu, iar, pentru unii, adevarate carti de capatii, a caror revedere si recitire reprezinta daruri pe cit de nesperate, pe atit de fericite. Substantial revazute, adaugite si completate cu rivna binestiuta a profesorului, trei carti – Dostoievski. Tragedia subteranei, Dostoievski si Tolstoi. Poveste cu doi necunoscuti si Tolstoi. Romanul unei drame (eseul median fiind adaugat la exegeza despre Dostoievski) – au compus, insumate, o... trilogie in doua volume, consacrata, dupa cum autorul o marturiseste, celor doi scriitori rusi care „i-au insotit viata“. O viata de muncitor, in buna masura derulata „in echipa“ – alaturi de eminenta traducatoare Janina Ianosi –, pe tarimul literaturii ruse, la a carei transpunere si receptare romaneasca profesorul si-a adus o contributie majora, marcata deopotriva de excelenta si discretie.
Articolul de fata se opreste, din considerente subiective si datorita unor mai vechi atasamente, la citeva observatii asupra Povestii cu doi necunoscuti, o bucurie de (re)lectura in stare sa-i seduca, prin stranietatea fascinanta a continentului explorat – Dostoievski si Tolstoi –, pina si pe cei mai sceptici dintre cititorii de literatura rusa.

Familii si rudenii. Trei tipuri de dialog
Prima editie a Povestii cu doi necunoscuti (Editura Cartea Romaneasca, 1977) nu e de gasit prin anticariate (ca dovada ca oamenii nu-si vind „ianosii“ de acasa). Iar la Biblioteca Facultatii de Litere si a celei de limbi straine din Bucuresti, daca nu se afla printre cele imprumutate sau rezervate, atunci este de citit oricum cu mare greutate: chinuindu-te deasupra citorva straturi de sublinieri, peste generatii si promotii de notatii pe margine. Citeva dintre insemnarile anonime lasate pe spatiul la inceput alb al hirtiei configureaza tipuri riguroase si inteligente de cititori. E evident ca unii au citit cu patima, nu ca sa se afle-n treaba, si ca volumul le-a folosit. Devine uneori o veritabila aventura sa urmaresti, in paralel cu textul tiparit, entuziasmele si dezaprobarile intermitente, fulguratiile asociative si reactiile laconice, suprapunindu-se, pe alocuri, cu propriile-ti senzatii, ale unor oameni indepartati-apropiati. Necunoscuti cu care, fara a o alege, dar prin intermediul acelorasi carti citite si prin asemanari ghicite vag, intri intr-un inevitabil dialog. Si cu care, tot fara a o alege, poti observa ca te inrudesti de la distanta.
Acesta este un prim si intimplator tip de dialog. Familia in care intri astfel dureaza cit citesti cartea. Dupa aceea o uiti si o parasesti firesc.

Eseistii par a se imparti, in principiu, in doua categorii. Sint unii la care ai multe de admirat (si „de furat“): eruditia detasata, echilibristica silogistica, diagnoza imbatabila, stilistica desavirsita si armonia fara fisura a intregului. Destinati bibliografiilor indispensabile si lecturilor care tin de bunul-simt al culturii generale, eseistii de aceasta factura dovedesc un talent indiscutabil, dar deseori rece si steril. Daca i-ai parcurs o data, nimic nu te prea imbie, peste ani, in lipsa vreunor constringeri profesionale, sa ii recitesti. Efect paradoxal al echilibrului, masurii si proportionarii lipsite de cusur, lectura lor ramine fara urmari deosebite in sensibilitatea si intelectul cititorului. Si se intimpla sa ramina, chiar ei, perfectiuni fara urmasi. La altii, insa, virtuozitatea literara, oricit de sofisticata, nu face decit sa dubleze, sa drapeze si sa ascunda, delicat si impersonal, o forta in primul rind morala; pasiuni, tensiuni si intrebari poate ca nicidecum atit de armonios coagulate formal precum la primii, dar rascolitor-umane si, parca, preferabile, prin freamatul lor cald, geometriilor logice ale celor dintii. Acestia sint autorii cu care, mai ales in adolescenta, fraternizezi si alegi sa te inrudesti, in secrete si ideale genealogii personale.

Autori la care, dincolo de orice obligatii de lectura, te tot reintorci, pe care ii pindesti si recitesti cu aviditate febrila, din pura placere si nevoie de solidaritate. Ii urmaresti mereu, desi pot sa iti ramina, pentru totdeauna, niste eterni necunoscuti. Si daca la inceput, in momentul descoperirii lor, ti s-a parut ca e vorba de sansa sau noroc, tot de intimplare pina la urma, pe masura ce timpul trece, iar dialogul continua si dezvolta noi rudenii si afinitati, intr-o succesiune de verigi nebanuite, viziunea asupra intilnirii dintii se modifica. Se incarca de greutatea indicibila a unui fapt de destin.
Acesta este un al doilea tip de dialog. Unul pentru care poti opta sa dureze o viata: de om si de cititor.
Ion Ianosi face parte din aceasta a doua categorie de eseisti. (Cu mentiunea ca farmecul scriiturii si supletea argumentativa, prezentate ca apanaje dominante ale primei categorii – din ratiuni de artificiu retoric si pentru eficienta distinctiei improvizate ad-hoc dar nicidecum fictive –, il caracterizeaza in egala masura.)

Dar cum si-ar fi distribuit oare preferintele fata de cele doua familii de eseisti „stihiile“ literaturii ruse? Neindoielnic, gusturilor aristocratice ale contelui Lev Tolstoi, om si scriitor robust, rural si sanatos, simplu si diurn, le-ar fi convenit de minune prima categorie. La fel de neindoielnic este ca masochismul si zbuciumul lui Dostoievski cel crincen si plebeu, citadin si extremist, bolnav si nocturn, ar fi consonat cu cei din familia secunda. Neindoielnic? Sa fi fost si sa fi ramas Tolstoi si Dostoievski doi eterni rivali, doi poli, doua temperamente antitetice si ireconciliabile?
In 1977, Ion Ianosi a scris un eseu de o mare frumusete literara si morala despre straniul, tainicul si neintreruptul – nici macar de moarte – dialog dintre Dostoievski si Tolstoi: doi oameni care nu s-au cunoscut, nu s-au intilnit si nu si-au vorbit niciodata.

Dar care s-au descoperit simetric, s-au cautat cu indirjire, s-au intrecut in umilinte reciproce si autoumiliri unul fata de celalalt – marca a unei nemasurate mindrii dar si a „sufletului incapator“ pe care il vor fi avut amindoi –, s-au citit, au comunicat si s-au vegheat continuu. „Pasionantul dialog“ dintre ei, ascuns si de ochii indiscreti ai contemporanilor, si de cei ai posteritatii, ramas incifrat in cele scrise, in fraze pline de ambiguitati si ascunzisuri, sau consemnat de cei apropiati, s-a compus din simetrii, rime si consonante, din aceleasi „epicentre ale obsesiilor“ si din „coincidenta superioara a cautarilor“, din „continuu banuite rudenii spirituale“ si „semnale aproape concomitent emise“. A fost un dialog de orgolii si aprecieri, similitudini si diferente. Iar daca, in timpul vietii, aparent totul le-a zadarnicit si deturnat sansa intilnirii, nenorocul se poate repeta si perpetua la infinit, prin reprezentarile pe care cei doi le-au capatat in imaginarul cititorilor si al exegetilor. Permanente disocieri, relativizari, demontari si deconstruiri de prejudecati a exersat, cu arta interpretativa si subtilitate nepartinitoare, Ion Ianosi pentru a-i reda, fiecaruia dintre cei doi, complexitatea unui profil deseori simplificat doar de dragul speculatiilor antitetice, redus, pentru pura si searbada placere a demonstratiilor de abilitate intelectuala, la o aura mitica dar, in ultima instanta, infidela si falsificatoare.

„Omul Lev si omul Feodor ne intereseaza cel mai mult, e adevarat. Numai ca au fost in asemenea masura oameni, incit au devenit si neasemuiti artisti si ginditori. Sa renuntam la segmentari, oricum prea numeroase. Sa-i acceptam indivizibili“. Pline de suspansuri romanesti si de oglindiri reciproce incorporind semnificatii pe cit de reale, pe atit de neverosimile, eseul despre tacuta si pasionala relatie dintre Dostoievski si Tolstoi isi ia, in mod cit se poate de natural, drept personaje aceste temperamente amestecind mereu, ele insele, scrisul cu traitul si viziunea cu realitatea.
In imediat, diferentele dintre Dostoievski si Tolstoi au prevalat. Intr-un alt plan insa, deloc intimplator in acela al chinurilor si cautarilor comune, se aseamana si se intilnesc. „Invatator si oponent“, „frate si rival“ au fost mereu unul pentru celalalt si „in orice caz, egali“, „tesuti numai din contradictii“ si „integral lupta“, la fel de patimasi, paradoxali si extremisti amindoi.
„Familiari si familiali, ei sint «de familie», apartin aceleiasi «familii». De aceea se tot atrag si resping. Pentru ce s-ar fi luptat Tolstoi numai cu propriu-zisa sa familie mica? Si nu cu un frate al sau mai important si mai de pret, nu de singe, dar pentru care uneori merita sa versi sau sa-ti versi singele?!“

Citeva dintre romanele lui Dostoievski au acompaniat constant insingurarea contelui dezis de toate. Pentru a le restitui dimensiunea revelatorie intuita in cite o intorsatura de fraza tolstoiana, Ion Ianosi recurge la subtile stratageme hermeneutice, la un fin dozaj de argumente si la plurale demonstratii:
„Tolstoi marturiseste ca nu s-a masurat niciodata cu Dostoievski deoarece il admira mai presus de orice aspect «literar», intr-o zona incompatibila cu invidia“; „Daca nutrea o ascunsa invidie pentru Dostoievski, este sigur ca o nutrea nu atit din cauza faptului ca acela scrisese Casa mortilor, cit din cauza faptului ca trecuse prin ea. Era o experienta de frate, de frate mai mare si mai incercat“; „Dincolo de dialogul explicit dintre Dostoievski si Tolstoi, cind blind, cind aspru, se intrezareste dialogul lor profund si esential. Amintiri din casa mortilor strajuieste din ce in ce mai vizibil nu numai o buna parte din creatia primului, ci si din a celui de al doilea. Paradoxal, cartea unuia, relativ de inceput, rimeaza cu cartile tirzii ale celuilalt. Plebeul traise de timpuriu ceea ce contele trebuia sa patrunda treptat si dificil. Lepadindu-se de identitatea sa de suprafata. Infratindu-se cu toti cei supusi diferitelor cazne, din feluritele «Case ale mortilor»“; „Marea demonstratie dostoievskiana, sensibil alaturi de cele urmarite de Tolstoi la batrinete, e ca nu exista deosebire intre «inferior» si «superior», ca dintr-un anume superior se trag toate cele inferioare, ca uciderea poate fi intemeiata filozofic, fara ca prin aceasta sa inceteze a fi crima, si inca una dintre cele mai odioase. [...] tocmai cele invatate de Raskolnikov de la Sonia Marmeladova prefigureaza lucrurile pe care, prin vointa lui Tolstoi, le va invata printul Nehliudov de la Katiusa Maslova...

S-ar putea pe larg vorbi despre concordantele surprinzatoare dintre primul «mare» roman al lui Dostoievski, scris dupa intoarcerea dintr-o deportare reala, si ultimul «mare» roman al lui Tolstoi, scris dupa acceptarea autoexilului sau ideal. [...] ideea lui Tolstoi, reluata in atitea variante, de a-l pune pe Nehliudov sa-i dea Katiusei Maslova sa citeasca Crima si pedeapsa, are un evident scop pedagogic: iata ce se intimplase atunci, in poveste, iata cum trebuie sa fie acum, in «viata»!
E un semn ca Tolstoi insusi intelegea tirzia lui «ucenicie» la acest «cel mai bun roman» al lui Dostoievski, foarte bun nu numai in primele sale capitole, ci in intregul lui.
In acest caz apare insa nedumerirea: de ce lipseste din forma finala a Invierii orice referire atit la Dostoievski cit si la Crima si pedeapsa? Sa fie vorba de tainuirea acestei ucenicii?!“
Acut ca un poem despre destin, eseul lui Ion Ianosi vorbeste, de fapt, despre un al treilea tip de dialog. Unul dintre cele mai rare, mai dramatice si mai pline de pasiune; cu o metafora dostoievskiana, frumos tocmai pentru ca e adevarat.