Cum la criza financiar-bancară din
Statele Unite s-a găsit, pe moment, o soluţie de ieşire din impas,
şi cum discuţiile despre creşterile salariale cu 50% din România
n-au încă o rezolvare, să ne oprim puţin asupra unui subiect
care, iată, devine important. Este vorba de românii care
trăiesc în afara graniţelor ţării. Este vorba de un număr
din ce în ce mai mare de români care pleacă temporar la
muncă în diverse ţări, unii stabilindu-se definitiv în
locurile unde au ajuns, căpătînd rezidenţă permanentă sau
chiar cetăţenie. Există şi o altă categorie care nu poate fi
neglijată – cea a „originarilor“ din România: acei saşi
sau evrei, greci, armeni, unguri, turci şi tătari, polonezi sau
albanezi, bulgari şi sîrbi, care, într-un număr mai
mare sau mic, după ce au trăit secole sau doar decenii în
ţara noastră, au părăsit definitiv România. Dar o anume
legătură, complexă şi intensă de multe ori, cu ţara de origine
a rămas. Toţi cei plecaţi sînt sau ar trebui să fie o
preocupare majoră pentru oficialităţile româneşti, în
noul context politic internaţional, cînd România a
aderat deja la NATO şi este parte a Uniunii Europene, cu multiplele
ei reglementări, dispoziţii, legi şi articole de lege. Tot acest
material uman este de o mare diversitate, ridicînd chestiuni
dintre cele mai complicate, cu specific de la o ţară la alta, şi
probleme greu de rezolvat.
Ceea ce numim azi „românii de
pretutindeni“, „românii din afara graniţelor“ sau, cu un
vechi termen grecesc, „diaspora“, ceea ce era pînă mai
ieri „exil românesc“ se dovedeşte o masă neuniformă care
ridică diverse teme majore pentru statul român chemat să
ajute, să sprijine şi să protejeze proprii ei cetăţeni sau foşti
cetăţeni. Eşti român, turc, bulgar sau congolez cu şi fără
cetăţenie. Dacă vrei şi simţi. Dacă nu, nu!
Vizita intempestivă a preşedintelui
României în Spania, ca invitat al unui Forum al Românilor
din Europa, a adus în strictă actualitate problemele lor.
Sigur că şi apropierea alegerilor suscită interesul politicienilor
şi al partidelor politice, cînd fiecare vot poate să conteze
într-o campanie ce se anunţă extrem de echilibrată (cu titlu
de noutate, de această dată şi românii stabiliţi în
străinătate vor avea proprii lor reprezentanţi în
Parlamentul României). Ceea ce ni se pare un lucru bun,
reparîndu-se, de asemenea, o situaţie a cărei rezolvare s-a
tot amînat din motive, evident, politice. Întîrziere
datorată în primul rînd ostilităţii autorităţilor
feseniste şi a celor puiate de acestea împotriva „plecaţilor“,
care au fost multă vreme ostili puterii comuniste şi postcomuniste
din România şi trataţi ca „elemente duşmănoase“ de
către emanaţii Revoluţiei din decembrie 1989.
Timpurile s-au schimbat, ca şi
atitudinea faţă de autorităţile de la Bucureşti, oricare ar fi
ele. De altfel, nici nu ar trebui să conteze cine este la putere.
După opinia noastră, ar trebui să existe un consens în ceea
ce priveşte atitudinea administraţiei centrale româneşti
faţă de cei desţăraţi.
Ce ar fi de făcut? În primul
rînd, sînt prea multe organisme şi structuri
guvernamentale care se ocupă de „românii de pretutindeni“.
Apoi, ar trebui realizat un program unitar, complex şi divers, care
să cuprindă şi să inventarieze problemele, oferind soluţii
punctuale şi suportul financiar pentru fiecare chestiune. Ar fi
vorba, printre altele, de acordarea de sprijin consular, de educaţia
copiilor sau de schimburi economice, de promovarea limbii şi a
culturii române pentru păstrarea identităţii româneşti
sau de alte forme de cooperare intensă cu „originarii“ din
România. Colaborarea aceasta nu poate fi doar un schimb de
bezele afectiv-nostalgice, ci şi un real suport pentru variate
programe şi proiecte de investiţii economico-financiare. Actuala
diversitate de probleme impune soluţii concrete şi eficiente.
Creşterea considerabilă a numărului celor plecaţi face ca
problemele lor să fie legate şi de ţara-mamă, nu doar de cei care
îi găzduiesc temporar. Asistenţa consulară şi juridică
evident că trebuie îmbunătăţită, pentru a face faţă
numărului de situaţii În continuă creştere. Unele clare şi
frumoase – burse de studii –, altele rele şi nu puţine
infracţiuni. Funcţionarii consulari, parte din „sistemul“
autarhic românesc, strîmbînd din nas la desţăraţi,
după vechile canoane securisto-comuniste, vor fi, chiar sînt
obligaţi să se plieze pe doleanţele cetăţeanului român. Nu
ca pînă acum, cînd orice solicitant era/este privit cu
ostilitate şi cu un soi de dispreţ suveran: „Ce mai vrea şi ăsta
de ne deranjează…“.
Şi, din păcate, ştim bine ce spunem.
Rămîne prioritară situaţia românilor din preajma
graniţelor. Chestiuni complicate şi din punct de vedere politic,
dar care pot fi rezolvate şi cu sprijinul autorităţilor europene.
Situaţia românilor plecaţi să muncească în Italia,
Spania, Germania şi Israel este una, cea a românilor din
Ucraina, Transnistria, Republica Moldova sau Valea Timocului, în
Serbia, cu totul alta. Ca să nu pomenim de „aromânii“
răspîndiţi prin toţi Balcanii, cu problemele lor identitare.
Cei din Grecia nici măcar nu sînt recunoscuţi ca minoritate.
Altele ar fi problemele românilor din Statele Unite, unde
există vechi şi puternice comunităţi şi unde, pe lîngă
vechii ardeleni, s-au aşezat şi cei plecaţi în anii
stăpînirii comuniste. Toate aceste milioane de oameni, toţi
aceşti oameni legaţi prin multe fire de România şi de
locurile lor natale – sau de refugiu, cum s-a întîmplat
cu miile de copii armeni scăpaţi din măcelul din 1915 sau cu alte
mii de greci fugiţi în timpul războiului civil postbelic –
pot oferi ceva ţării lor de suflet. Aşa cum România este
obligată să fie permeabilă la doleanţele lor, nu puţine şi nu
uşor de rezolvat, cum ar fi problema spinoasă a proprietăţilor
sau a despăgubirilor, să zicem. Am încercat să panoramăm
cîteva chestiuni legate de diaspora românească, extrem
de complexe şi de importante, nu doar din punct de vedere electoral.
Să trăim bine. Peste tot.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters