Cine a spus că astăzi nu se mai scriu
distopii? Iacob Kohner e un bărbat în vîrstă de 40 de
ani, care-şi petrece viaţa între blogul său şi clipurile
publicitare la fast-food, în care se lasă filmat pentru a
cîştiga un ban cu care să-şi plătească Internetul. Pe blog
se ceartă cu Vik pe tot felul de teme grave (fericire, sinucidere,
moarte), pe Messenger discută cu Turbo 2222 sau cu Barac Obama şi,
din cînd în cînd, îşi vizitează mama, Roza
Kohner, la azilul de bătrîni Euthanasius, acolo unde ajung
toţi bătrînii din oraşul lui Iacob după vîrsta de 60
de ani, aşteptînd să li se aplice legea nr. 182/110. Aceasta
este, de fapt, legea eutanasiei, promulgată pe vremea cînd
mama lui Iacob avea 25 de ani şi care prevedea „întreruperea
funcţiilor fizice la persoanele devenite inapte pentru viaţa
socială“ la vîrsta de 65 de ani. La jumătate de an de la
promulgarea legii, este introdusă taxa pentru al doilea copil, apoi
legea dreptului la urmaşi. Deşi Raul, fratele mai mare al lui
Iacob, are acest drept, renunţă la el contra celor 100.000 de euro
şi emigrează în Israel, unde îl cunoaşte pe Garik,
viitorul amant. Iacob este, în consecinţă, castrat prin
decret de stat.
Un roman controversat
Ce sînt toate astea? Unde are loc
povestea asta? În capul cărui George Orwell contemporan?
Ziua în care Iacob este
înştiinţat să se prezinte la primărie pentru a ridica urna
cu cenuşa mamei sale, contra taxei de incinerare de 35 de euro, este
momentul care inaugurează povestea din romanul lui Savatie Baştovoi,Diavolul este politic corect (Cathisma, 2010). Pe drum se dovedeşte
că taximetristul Alexandru, care trebuia să-l ducă pe Iacob la
primărie, nu este nimeni altul decît Vik de pe blog. Întors
acasă, Iacob primeşte prin curier moştenirea lăsată de mama sa,
o Biblie. „Iacob Kohner auzise de Biblie aşa cum auzise de
piramidele egiptene, de Turnul Eiffel şi Zidul Chinezesc, dar fără
să le vadă vreodată“, spune autorul. Mai departe, lucrurile o
iau razna în acest oraş al viitorului imaginat de Savatie
Baştovoi. Creatorul Legii nr. 182/110, actualul prim-ministru, care
se află în campanie, pregătindu-se pentru al doilea mandat
consecutiv, îşi dă duhul pe scena publică din piaţa
oraşului, i se-mpute hoitul şi în jurul lui încep să
roiască muştele. O duhoare de nesuportat se împrăştie în
jurul cadavrului. Povestea se repetă şi pe insula secretă din
apropierea oraşului, în care marii politicieni ai lumii au
instituit un soi de paradis al bătrînilor, pentru a se retrage
după ce împlinesc vîrsta fatidică. Cadavrele lorzilor
plesnesc ca bondarii pe plita încinsă, emanînd duhori ce
se abat apocaliptic asupra oraşului. Maşini salubrizatoare
parfumează oraşul cu soluţii depozitate în cisterne. Pe
monitoarele localnicilor apare scris în diverse limbi: „A
sosit sfîrşitul lumii“, iar computerele încep să
intoneze Hava nagila… Cardurile bancare sînt blocate,
graniţele statale închise, televizoarele încep să
transmită în direct ştiri cu mişcări de stradă, proteste,
morţi şi răniţi. Guvernul rade de pe faţa pămîntului
jumătate din populaţia ţării, alegîndu-se cu o masă enormă
de copii orfani, „vestitorii lumii noi“, care sînt puşi
sub îngrijirea statului. Oraşul lui Iacob e în
reconstrucţie. Iacob se retrage în casa lui Vik/Alexandru de
la periferia oraşului, unde acesta locuieşte cu maică-sa în
vîrstă de 75 de ani, merge la biserică, află că Părintele
Ioan, cel de la care moştenise şi mama lui, Roza, la rîndul
ei, Biblia, slujise la acea biserică, îl cunoaşte pe
preasfinţitul, se împărtăşeşte, se botează, devine preot.
Adus la azil la vîrsta de 63 de ani, Iacob, o mărturisesc după
aceea bătrînii de la Euthanasius, nu moare, ci „zboară la
cer“, în timp ce fratele acestuia, Raul, împreună cu
Garik, mor sub un pod, neştiuţi de nimeni, fiind duşi apoi la
crematoriu şi incineraţi, fără a li se stabili măcar
identitatea.
Un roman controversat, fără îndoială.
În afară de Biserică, din el nu iese nimeni neşifonat. Avem
doi adversari-sinecdocă, Guvernul şi Biserica, iar oamenii trebuie
să aleagă între ei, trebuie să decidă cui să-şi închine
încrederea, pentru că, în ultimă instanţă, face cu
ochiul Savatie Baştovoi, în ambele cazuri e vorba de religie
şi de ambiguitatea conceptului de credinţă. A fi sau a nu fi
politic corecţi? „Nu mai cred pe nimeni“ – spune Vik/Alexandru
cînd mulţimea iese în stradă, după anunţarea la ştiri
a virusului apocaliptic. „Au mai făcut aceeaşi farsă în
2012. Şi atunci a murit o grămadă de lume doar de frica
sfîrşitului lumii. Nu-mi vine să cred că oamenii au devenit
atît de uşor de manipulat. Cîteodată am impresia că,
dacă cineva ar ordona să sărim de la balcoane, jumătate din
omenire ar sări.“ Şi-atunci ce facem? Mergem la biserică,
răspunde autorul. Ne rugăm, ne-mpărtăşim şi ne-nchinăm lui
Dumnezeu. Cel puţin, asta va face Iacob Kohner, împreună cu
un alt personaj interesant din carte, Narcis, pe care Iacob îl
întîlneşte într-un parc din oraş, chiar înainte
de a începe demolările şi refacerea urbană, şi care-şi va
înscena moartea la 65 de ani, pentru a se putea retrage şi el
la biserica de la marginea oraşului.
Cititorul, alungat de pe tărîmul literaturii
Ieromonah el însuşi, autorul
romanului Diavolul este politic corect nu pare să-şi fi bătut prea
mult capul să imagineze o altă soluţie, un deznodămînt ceva
mai laic. Dihotomia pare explicită – dacă diavolul este politic
corect atunci Dumnezeu este incorect politic, deci trebuie să fim
incorecţi politic, cu atît mai mult cu cît
corectitudinea politică în curs ne omoară pe capete, prin
lege. Cu toate acestea, povestea este departe de a reclama
cititorului ortodoxismul fundamentalist pe care îl acuza
William Totok într-o cronică radiofonică de pe RFI, ea
îndreptîndu-se expres şi critic împotriva
„profeţiilor“ filozofului Bertrand Russel şi ale directorului
Băncii Centrale Europene, Jacques Attali. E clar, ca şi înOrtodoxia pentru postmodernişti (2007) sau în Nebunul (2008),
şi în acest volum, Savatie Baştovoi face PR pentru religia
ortodoxă, dar nu atît pentru Biserica Ortodoxă în sine,
cît pentru taina credinţei, simulată într-un context
socio-politic distopic nu prea îndepărtat de lumea în
care trăim. Corectitudine faţă de cine? – par a se întreba
personajele lui Baştovoi.
Însă literar vorbind şi din
punct de vedere estetic, dacă vreţi, dar nu chiar aşa de estetic
totuşi, distopia creată de ieromonahul Savatie Baştovoi în
acest roman propune faptele prea în alb şi negru, cu singurul
avantaj că autorul ne lasă portiţa deschisă, iar construcţia
poveştii nu este chiar ca la Hollywood. E adevărat, politicienii
primesc ceea ce merită, o moarte respingătoare, demnă de toată
panoplia personajelor dictatoriale, ni se face milă de bieţii
muritori de rînd şi la o dată fixă, dar, pînă la
urmă, Legea nr. 182/110 nu e abolită. Aşadar, diferenţa dintreDiavolul este politic corect şi o telenovelă mai cu moţ este că
în roman băieţii buni nu-i înving pe băieţii răi,
dar, ne dă de înţeles autorul, i-ar putea învinge
dacă... În continuare, depinde ce urmează după acest „dacă“.
Dacă urmează citate din Evanghelia după Ioan, atunci romanul intră
în categoria scrierilor propagandistice, însă dacă
urmează altceva, orice, acelaşi roman intră sub jurisdicţia
esteticii şi a istoriei literare. Iar opţiunea literară a lui
Savatie Baştovoi este ca la finalul cărţii să-şi pună
protagonistul să buchisească din Biblie, din Evanghelia după Ioan,
cu tot cu notele de subsol care să ne indice capitolul şi versetul.
Estetica va ingurgita cu greu acele note de subsol, căci convenţia
narativă este, inevitabil, spartă. Şi n-ar fi nimic deranjant în
asta, dar prin ele cititorul e alungat cam fără maniere de pe
tărîmul literaturii şi somat să citească o altă carte,Biblia.
Experimentul literar salvează
romanul
Dar asta nu ne împiedică să
găsim în roman şi pasaje literare extrem de savuroase,
aducătoare de satisfacţii estetice de înaltă rezonanţă,
cum este această descriere seacă a reacţiei oamenilor politici în
momentul cînd insula secretă a bătrînilor a fost dată
de gol: „Deşi toţi demnitarii statului susţineau că nu ştiau
nimic despre existenţa misteriosului oraş al bătrînilor,
clădirile şi toate bunurile din insulă au fost confiscate de stat.
Ministrul Turismului a declarat că insula va fi transformată în
obiectiv turistic, iar unii politicieni susţineau că acele clădiri
ar trebui transformate în şcoli şi universităţi. Alţii
considerau că insula e cel mai potrivit loc pentru a deschide
sanatorii gratuite“. Asemenea mostre de deconstrucţie cinică
sistematică a clişeelor conţinute într-un discurs politic de
orice factură există la tot pasul în Diavolul este politic
corect.
Una peste alta însă,
experimentul literar – căci asta e, cred, singura formulă care
salvează romanul de la propagandă – merită gustat, căci
experienţa lecturii acestei cărţi face toţi banii, în plus,
cum provocator se afirmă chiar în prezentarea de pe coperta a
IV-a, Diavolul este politic corect este o carte „care se citeşte
mai uşor decît ai privi un film“.
Savatie BAŞTOVOI
Diavolul este politic corect
Editura Cathisma, Bucureşti, 2010, 190 p.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters