OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

A Dictionary of Cultural and
Critical Theory
Edited by Michael Payne. Oxford:
Blackwell Publishers, 1999, 644p, f.p.


Intr-un studiu din 1992 (What is Cultural Criticism?), Linda H. Peterson – titulara cursului de teorie critica de la Universitatea Yale – observa ca studiile culturale incearca sa „desacralizeze“ intrucitva ceea ce s-a numit impropriu „cultura inalta“ si sa o apropie de „cultura populara“, singura in stare sa fixeze un canon durabil si obiectiv, din perspectiva istorica. Prin aceasta disciplina (critica) a sfirsitului de secol se urmareste, altfel spus, o apropiere intre aula (spiritul academic) si agora (mentalitatea grupului propriu-zis), ideal postmodernist prin excelenta. Profesoara constata ca, din cauza prejudecatilor colective traditionale, avem in continuare tendinta sa suprapunem cultura cu „o simfonie a lui Mozart“ audiata eventual „la Lincoln Center“, cu „o expozitie Rembrandt de la Metropolitan Museum of Art“ sau, in general, cu orice se leaga de prezenta „oamenilor peste saizeci de ani“, intr-un loc apasat de formalitati si stereotipuri, si mai putin de imaginea „tinerilor in blugi si tricou“, vorbind neconventional si usor inestetic. Un critic cultural trebuie sa gaseasca numitorul comun al celor doua extreme, construindu-si discursul pe dialogul neconditionat intre antinomii. Va scrie – cu aceeasi atentie si deschidere – despre Star Trek si Ulysses ori procesul fratilor Menendez si Hamlet. Meritul studiilor culturale nu consta neaparat in crearea unui nou sistem analitic si conceptual, ci in stabilirea puntilor de comunicare (si chiar simbioza) intre cele deja existente.

De aceea, practic in numai patru decenii de fiintare „oficiala“, disciplina s-a dezvoltat mult, cistigind numerosi aderenti mai intii pe vechiul continent si, ulterior, peste Ocean. Extractia marxista a metodologiei s-a manifestat de-a lungul timpului, sub impactul altor arii ideologice, precum structuralismul, poststructuralismul, feminismul, postcolonialismul si antropologia culturala. De la parintii fondatori din Universitatea Birmingham – Richard Hoggart si cunoscutul marxist Raymond Williams – si pina astazi, teoria culturala s-a modificat simtitor, ajungind sa includa un spectru de probleme extrem de variat, prin reprezentantii sai mai recenti cum ar fi Michel Foucault, Roger Chartier, Jacques Ravel, François Furet, Robert Darnton sau Nancy Armstrong. La Centrul de Studii Culturale Contemporane din Birmingham (CCCS), fondat initial de catre Stuart Hall si Richard Hoggart, ca anexa academica a unui program de masterat al Catedrei de Engleza, dar dezvoltat, ulterior, prin participarea lui Richard Johnson si, in primul rind, prin autoritatea profesionala a lui Williams, ideile fundamentale nu ieseau semnificativ din aria de iradiere a criticii marxiste. Majoritatea lucrarilor lui Hoggart (Contemporary Cultural Studies, An Approach to the Study of Literature and Society, The Uses of Literacy) pornesc de la premisa unei suprapuneri (dialectice) intre text si societate, definind cultura ca „totalitatea credintelor, atitudinilor si mentalitatilor exprimate intr-un numar de structuri, ritualuri si gesturi, precum si in formele traditionale de arta“ (An Approach...).

La fel, Williams considera, in foarte populara sa Culture and Society, ca, „in limba engleza, cultura este unul dintre cele mai complicate cuvinte“, acoperind macar trei semnificatii („proces general de dezvoltare intelectuala, spirituala si estetica“, „mod de viata“, „produs al activitatii intelectuale si, in special, artistice“). Nici urmasii imediati ai initiatorilor, precum Michael Green (Cultural Studies at Birmingham University) sau E.P. Thompson (The Making of the English Working Class) nu se desprind total de cordonul ombilical marxist, stabilind relatii deterministe in interiorul culturii. Dupa ei, aceasta ar trebui sa devina apanajul strict al „clasei muncitoare“ (suprapuse, este adevarat, cu ideea maselor largi, prinse in angrenajul industrial), prin intermediul carora s-ar putea investiga „sub-culturile“, ori, cu un termen recent, „culturile periferice“: mass media, cultura feminista, arta si politica, istoria culturala, cultura muncii, suburbiile etc. (Michael Green – Cultural Studies...). Abia cu Foucault si Johnson (dupa 1970), studiile culturale intra intr-o zona a subtilitatii metodologice, abordind problematica dialogului etno-psihologic, feminismul (ca varianta culturala), postcolonialismul, imaginarul colectiv s.a. Incepind cu anii optzeci, intre teoria si antropologia culturala apar tot mai multe similaritati, incetatenindu-se si la nivelul literaturii (element, de altfel, postmodern) necesitatea radiogramei mentaliste.

Aceasta evolutie conceptuala si, in definitiv, ideologica este surprinsa convingator de recentul (reeditat) Dictionar de teorie critica si culturala, aparut sub ingrijirea lui Michael Payne (profesor de teorie literara la Bucknell, autor al introducerilor critice in operele lui Lacan, Derrida si Kristeva/1993 si Barthes, Foucault si Althusser/1997), cu un numar impresionant de contributii din intreaga lume academica euro-americana. Desi nu cunosc toate publicatiile in domeniu, din anii saizeci pina in prezent, banuiesc ca opera lui Payne reprezinta imaginea cea mai completa a ceea ce se numeste „studii culturale“, atit din punct de vedere istoric cit si ideologic. Intr-o foarte documentata Introducere, editorul investigheaza mutatiile suferite de notiunea cultura sub impactul teoreticienilor de la Birmingham, dar si a noilor metodologii critice, facind consideratii asupra transferurilor semanticului cu echivalentul lui latinesc – civilizatie –, in toate limbile europene romanice, dar si in engleza.

Precizia antropologica a ultimului („mentalitati colective“ in reprezentare sincronica si diacronica) a facut ca, pentru mult timp, culturii sa i se exproprieze o arie semantica ampla, legata de spiritualitatile comunitare. Chiar „studiile culturale“ s-au situat astfel in interiorul unui cimp metodologic destul de confuz, trebuind sa-si explice obiectul stiintific cu exactitate metronomica. Sub influenta germanei, conceptul a inceput sa-si faca loc, in toate zonele europene, cu sensul sau integral, eclipsind astazi total – cel putin in aria metodologiilor – vechea notiune de „civilizatie“.
Payne pune diversificarea ideologica a disciplinei studiilor culturale si pe seama unei dezvoltari istorice, anterioare anului 1964, care – ca si in cazul altor ideologii postmoderne – a pregatit noua directie metodologica (desigur, marxismul este sursa absoluta a criticii culturale, insa, pe linga el, putem observa un numar mare de linii teoretice moderne si chiar premoderne, ce traseaza conturul fundatiei a ce se va intimpla in momentul „Birmingham“). Dictionarul in discutie abordeaza pe larg operele si ideile acestor pionieri ai studiilor culturale: Bahtin, Benjamin, Gramsci, Althusser, Adorno s.a. Este interesant de observat ca marea lor majoritate se apropie de imaginile (reprezentarile, perceptiile) teoretice ale unor categorii ulterior fundamentale in cercetarea culturala: „subiectivitatea“, „constiinta“, „hegemonia“, „polisemia“ etc. Macar „constiinta“ (in formula ei individuala ori colectiva) ramine indispensabila sistemului analitic al doctrinei culturale, intocmit exclusiv pe reprezentari fenomenologice, de la modul de receptare a unui construct intelectual sau artistic, pina la modul de reactie psihologica a unei comunitati la stimulii istorici (evenimentiali).

In alt plan, dezbaterea conceptuala propriu-zisa, din interiorul dictionarului organizat de catre Payne, ilustreaza aceeasi vastitate categoriala si ideologica a disciplinei. Gasim articole cu focalizare ampla, tangentiale, complementare ori chiar interactive cu deconstructivismul, feminismul, postcolonialismul, noua critica (editorul isi intituleaza cartea, de altfel, prudent – Dictionar de teorie critica si culturala), demonstrindu-se de fapt functionarea tuturor metodologiilor de dupa 1965 mai curind ca grupuri epistemologice si mai putin ca sisteme teoretice autonome si inexorabil polemice. Voi mentiona citeva concepte spre exemplificare. Bunaoara, efectul de alienare (din germanul Verfremdungseffekt) indica, in traditia studiilor culturale, separarea de valorile trecutului si reconstructia unei noi identitati (nu rareori „recompusa“ intertextual si intercultural). Dubla constiinta reprezinta starea (usor schizoida) a individului postmodern (exponent al conglomeratului cultural), care traieste simultan (din punct de vedere cultural) in mai multe planuri si are cel putin doua identitati (constiinte). Notiunea echivaleaza termenul postcolonial de dubla critica (neinclus, totusi, in volum) – situatia alogenului intr-o civilizatie vestica, de simultana afirmare si negare a originilor. Captivante sint si analizele asupra HIV-ului in literatura (existenta intr-un univers contaminat), fenomenului de pop art, pozitivismului, Americii Latine, fotografiei, toate ca variante de studii culturale-complexe prin eterogenitatea manifestationala si, totodata, riguroase prin organicitatea analitica.

Un astfel de dictionar este practic indispensabil oricarui exeget sau teoretician al literaturii, de la inceputul mileniului trei. Payne nu realizeaza aici numai o radiografie strict disciplinara, ci face un excurs intelectual in insasi ideea de teorie critica, din ultima jumatate a acestui veac. Faptul ne dovedeste ca, intr-adevar, dupa 1965, critica a reusit sa devina o stiinta a civilizatiei mai mult decit una a literaturii. Pare un lucru greu de acceptat pentru scriitori, dar absolut firesc in ordinea dezvoltarii metodologiilor interpretative de dupa razboi. Obiectul de studiu a ajuns sa fie mai putin interesant, in comparatie cu studiul propriu-zis. De unde si motivul pentru care literatura incepe sa fie regindita fenomenal si artistic in spatiul euro-american contemporan.