Irène Théry, cercetătoare
la CNRS (Centre National de la Recherche Scientifique) şi
coordonatoare de studii la EHESS (École des Hautes Études
en Sciences Sociales), a susţinut miercuri, 18 februarie, la
Institutul Francez din Bucureşti, o conferinţă, în cadrul
„L’Europe: nouveaux enjeux, nouvelles recherches“, ciclu de
seminarii şi conferinţe realizate de IFB în colaborare cu
Fundaţia Maison des Sciences de l’Homme din Paris şi New
Europe College. Prezentăm mai jos o selecţie din textul conferinţei
susţinute la Bucureşti.
Societatea franceză ia oare genul în
serios? Întrebarea ar putea trece drept o provocare, într-atît
e de evident faptul că, în Franţa, responsabilii politici au
încetat să mai trateze raporturile sociale între sexe ca
pe o chestiune minoră, şi asta se întîmplă deja de o
bună bucată de vreme. În mod tradiţional, această
minimalizare consta în a opune revendicărilor feministe
condescendenţa celor care ştiu că o chestiune ca aceasta e de acum
încolo reglată, taxîndu-le pe feministe, pedante şi
alte înflăcărate susţinătoare ale partajării sarcinilor de
naivitate politică, judecată defectuoasă, moralitate îndoielnică
şi – de ce nu? – de frustrări sexuale. [...]
Chiar dacă stînga a sfîrşit
prin a-şi asuma cea mai mare parte a revendicărilor feminismului,
dreapta a fost, totuşi, cea care a realizat reformele majore din a
doua jumătate a secolului al XX-lea: dreptul de vot al femeilor în
1945, abolirea autorităţii maritale, apoi a autorităţii paterne
în 1970, egalitatea între filiaţia legitimă şi cea
naturală în 1972, divorţul prin consimţămînt mutual
în 1975 şi, în fine, dreptul la contracepţie şi la
avort prin legea Veil din 1975. [...]
În acest context, ar trebui să
ne întrebăm, se pare, nu numai în ce stadiu se află
egalitatea de sex, ci şi de ce sîntem atît de inegali
din punct de vedere social, astăzi, în ce priveşte această
valoare. Şi chiar – ceea ce e şi mai dificil – pe ce căi
paradoxale progresul egalităţii poate să provoace confuzii şi
probleme inedite, chiar să dea naştere unor noi şi cîteodată
brutale inegalităţi între femeile însele. Dar pînă
în prezent, partidele politice nu par să fi fost capabile de
a-şi pune cu adevărat aceste întrebări cruciale. Există,
fără îndoială, diferite raţiuni pentru acest deficit, dar
acela care este în acelaşi timp cel mai puţin discutat şi
cel mai frapant – dacă luăm distanţa necesară – este că atît
stînga, cît şi dreapta subestimează foarte mult miza
intelectuală, mai exact conceptuală, a chestiunii privitoare la
sexe (s.a.). Ele cred că se despart de tentaţiile antifeministe pe
care le-au arătat altădată prin mari declaraţii morale, cu riscul
de a cădea şi mai mult în acelaşi păcat, în
vînătoarea lor împotriva discriminărilor şi în
condamnarea trecutului depăşit. Însă morala riscă puternic
să se transforme în pathosul „celor mai bune intenţii“
sau chiar într-un prezenteism ori sociocentrism discutabile din
punct de vedere etic şi politic, dacă nu e însoţită de o
reală reevaluare a concepţiilor înseşi despre ceea ce este o
persoană, o societate. „Un veritabil respect faţă de celălalt
implică şi o dimensiune conceptuală, nu numai morală“1, scrie
Vincent Descombes în legătură cu etnografia societăţilor
îndepărtate. Am dori să arătăm aici că formula se aplică
perfect şi în cazul unei alte forme de alteritate, acea
alteritate interioară întrucîtva care este distincţia
de sex.
În Franţa, anul 1975, cu cele
două importante legi ale sale (asupra divorţului şi avortului),
închide o epocă şi deschide o alta. E un bun reper pentru a
considera, la scara ţării noastre, veritabila mutaţie socială şi
culturală care s-a produs în deceniul ’70, cînd
egalitatea de sex a fost promovată în întregul Occident
ca o valoare cardinală a societăţilor democratice, ceea ce ea nu
era înainte, în ciuda tuturor progreselor realizate de-a
lungul timpului. Din momentul apariţiei acestei noi stări de fapt
istorice, chestiunea sexelor se pune diferit şi, în Franţa,
stînga pare să aibă un mic avans asupra dreptei. [...]
Dar toate acestea înseamnă oare
că stînga a început cu adevărat reforma privitoare la
înţelegerea ce ar trebui să însoţească această
mutaţie a valorilor reprezentată de egalitatea de sex şi care ar
trebui să ne permită să facem faţă responsabilităţilor
politice pe care ea ni le incumbă? Nimic mai puţin sigur. Gîndirea
de stînga asupra chestiunii sexelor, într-adevăr, dă
mai ales sentimentul că aceasta conjugă într-un mod destul de
incoerent două extremisme: un liberalism cvasisubiectivist şi un
egalitarism cvasideterminist. Pe de o parte, liberalismul ei în
materie privată are în centru valorizarea absolută a „eului“
(self, în engleză) şi merge adesea pînă la denunţarea
ideii înseşi de instituţie, asociată cu un trecut de
oprimare. [...] Pe de altă parte, egalitarismul ei împarte
fără să clipească populaţia în două sub-ansambluri
identitare – „bărbaţii“ versus „femeile“ –, ceea ce o
face nu numai să se refugieze într-o concepţie pur statistică
a egalităţii (50/50), dar să şi admită ca fiind o evidenţă
faptul că la baza diferenţelor sociale între sexe se află
condiţionarea tuturor de către stereotipuri culturale, ca şi cînd
ea ar uita că tezele deterministe ale alienării generalizate –
văzute ca marea „mecanică socială“ –, sînt
incompatibile cu o anumită idee a persoanei ca actor capabil de a
gîndi şi de a acţiona de unul singur. Pe scurt, o gîndire
politică scindată conjugă, pe de o parte, mitul individului
autonom, autarhic şi egotist, cu atît mai universal cu cît
este, cu siguranţă, asexuat, cu – pe de altă parte – plasarea
fiecăruia în „clasa lui de sex“ şi supunerea la mecanisme
sociale misterioase, care acţionează fără ştirea noastră, ca şi
cînd valorile de libertate şi egalitate n-ar putea nicidecum
să fie gîndite împreună atunci cînd e vorba de
relaţiile între sexe.
Pentru a expune aspectele principale
ale unei probleme foarte complexe, vom apela la acest cuvînt
puţin exotic: genul. Recent apărut în franceză, termenul
care traduce englezescul gender (le genre) are două sensuri
importante pe care trebuie să le distingem cu grijă. Pe de o parte,
genul desemnează distincţia masculin/feminin văzută ca o
dimensiune a vieţii sociale (s.a.) şi este, în mare, sinonim
cu o expresie mai frecventă în limba noastră, aceea de
„raporturi sociale între sexe“. Înţeles astfel,
genul este o noţiune imprecisă şi consensuală. Dar într-un
al doilea sens, genul este un concept (s.a.), iar aici consensul face
loc disensiunii: astăzi se înfruntă între ele definiţii
concurente, incompatibile între ele, ale conceptului de gen.
Termenul gender provine din ştiinţele
sociale, care desemnează astfel un nou obiect de investigare
empirică şi de dezbatere. [...] Sub eticheta de gender studies sînt
adunate, de multă vreme în Statele Unite, o serie de cercetări
diferite, chiar divergente, în metodologia şi în
referinţele lor teoretice. Gender este un cuvînt foarte
economic care desemnează în acelaşi timp „distincţia
masculin/feminin în măsura în care este socială“,
precum şi „raporturile sociale între sexe“. [...] E foarte
limpede că anglo-saxonii au adoptat termenul de gender cu atît
mai mult cu cît aveau o problemă anume de rezolvat, datorată
folosirii pe scară largă în engleză a termenilor male şi
female (pe care franceza îi foloseşte doar pentru speciile
regnului animal) ori a adjectivului sexual în expresii ca
sexual antagonism, care nu înseamnă „antagonism sexual“,
ci „antagonism între sexe“.
[...] Chestiunea genului este strîns
legată de cea a familiei conjugale în cultura modernă, iar pe
de altă parte, folosirea termenului de gen implică două funcţii
importante în discursul contemporan. Mai întîi, ea
vrea să arate că problema sexelor nu se reduce la problema femeilor
[...]. Trecerea de la women studies la gender studies a avut în
vedere luarea în considerare atît a bărbaţilor şi a
masculinului, cît şi a femeilor şi a femininului,
considerîndu-i ca faţa şi reversul unei singure probleme.
Apoi, termenul „gen“ vrea să
indice că această distincţie masculin/feminin este pur şi simplu
o distincţie socială, ireductibilă la o simplă diferenţă pe
care am putea-o constata între caracteristicile respective ale
fiecărui sex, înscrise în universalitatea naturii umane.
Ne vom limita aici la a evoca pe scurt
marea divergenţă care, într-o perspectivă de antropologie
comparativă şi istorică, le organizează pe toate celelalte:
opoziţia între două mari definiţii ale conceptului, genul ca
identitate a persoanelor, respectiv genul ca modalitate a relaţiilor
sociale. [...]
Genul ca identitate a persoanelor
Dacă e adevărat că termenul îşi
datorează succesul cultural faptului că s-a răspîndit mai
întîi în ştiinţele sociale în anii ’70,
ignorăm adesea că acestea l-au împrumutat din alte ştiinţe:
ştiinţele clinice. Noţiunea apare în noul ei sens în
anii ’60, cu ocazia dezbaterilor despre transsexualitate care au
făcut să polemizeze între ei, în jurul gender clinics,
diverşi endocrinologi, sexologi, psihiatri şi psihanalişti. Iată
definiţia pe care psihanalistul Robert Stoller, unul dintre cei care
au propus noua semnificaţie a termenului, o dă conceptului: „[...]
Genul este cantitatea de masculinitate sau de feminitate pe care o
găsim într-o persoană şi, deşi există un melanj al celor
două la numeroase fiinţe umane, bărbatul normal are evident o
preponderenţă de masculinitate şi femeia normală, o preponderenţă
de feminitate“2. [...] Observăm că de fapt conceptul de gen este
construit aici pe două coordonate. Prima trimite la opoziţia
fondatoare dintre sexul biologic şi genul psihologic şi social al
unui individ. A doua se referă la definiţia acestui sex şi a
acestui gen ca fiind identităţile corespunzătoare celor două
componente ale persoanei, pe de o parte, eul (care posedă o
identitate de gen), iar pe de alta, corpul (care posedă o identitate
de sex). Conceptul de gen ca identitate a persoanei ia naştere în
felul acesta şi se va bucura de o carieră impresionantă. [...] Se
poate vedea deci că punctul în care se întîlnesc
de fapt toate cercetările determinate de conceptul teoretic de gen,
elaborat pe parcursul controverselor psihologice ale anilor ’60,
este ideea că genul reprezintă un atribut al persoanei. Or tocmai
acest lucru este repus astăzi în discuţie. E momentul în
care apare celălalt concept de gen, genul văzut ca modalitate a
relaţiilor sociale.
Genul ca modalitate a relaţiilor sociale
A trebuit să aşteptăm sfîrşitul
anilor ’80 pentru ca legătura dintre conceptul de gen şi
concepţiile asupra persoanei să înceapă să fie discutată
cu adevărat în ştiinţele sociale, atunci cînd
lucrările de etnografie relative la societăţile îndepărtate
au luat distanţă faţă de abordarea identitară asupra genului
(fie el masculin, feminin sau transgen), arătînd că ea se
sprijină pe o concepţie „dualistă“ a persoanei, tipic
occidentală şi modernă. Dezbaterea e departe de a fi luat sfîrşit,
însă cercetările, între timp foarte numeroase, care
definesc genul ca modalitate a relaţiilor sociale ne permit deja să
luăm act de schimbarea majoră pe care ele o introduc. Această
accepţie revendică o distanţă rezonabilă în raport cu
sociocentrismul occidentalist şi modern al concepţiilor asupra
genului, reînnodînd în special cu tradiţia
maussiană a unei antropologii istorice şi comparative.
[...] A spune că noţiunile de
masculin şi de feminin modalizează acţiuni şi relaţii înseamnă
că genul este o manieră de a acţiona instituită, şi nu o
proprietate identitară şi psihologică a eului. Oamenii acţionează
„masculin“ sau „feminin“ cu referire la reguli şi norme
colective ce indică faptul că în cutare sau cutare relaţie
precisă există aşteptări sociale care disting o manieră de a
acţiona definită ca masculină sau feminină. Iată de ce, în
anumite circumstanţe, un bărbat poate foarte bine să „acţioneze
în maniera unei femei“, aşa cum se întîmplă în
mod tradiţional în Samoa, în Tonga şi în
numeroase societăţi. [...]
Conceptul relaţional de gen ia
distanţă, mult mai mult decît conceptul identitar, faţă de
moştenirea gîndirii asupra „naturii umane“, care atribuia
unei identităţi interioare masculine ori feminine „vocaţia
noastră socială“. Într-adevăr, departe de a se mulţumi să
înlocuiască ipoteza determinismului naturii cu aceea a
determinismului culturii, abordarea relaţională pune în
centru o interogaţie asupra fiinţei umane în general, ca
fiinţă afiliată „instituţiilor sensului“3. Ea pune în
evidenţă faptul că genul obligă la interogarea, înainte de
toate, a concepţiilor noastre implicite asupra persoanei în
sine şi în speţă a reprezentărilor dualiste care
ipostaziază un „eu“ pentru a face din el posesorul unui „corp“4.
_______________
1. Vincent Descombes, „Louis Dumont
ou les outils de la tolérance“ („Louis Dumont sau
instrumentele toleranţei“), în Le raisonnement de l’ours,
Paris, Seuil, 2007.
2. Robert Stoller, Recherches sur
l’identité sexuelle, traducere în franceză de M.
Novodorski, Paris, Gallimard, 1978, p. 28.
3. V. Descombes, Les institutions du
sens, Paris, Minuit, 1996.
4. Această chestiune a persoanei face
obiectul celei de-a doua părţi a cărţii La distinction de sexe,
une nouvelle approche de l’égalité de Irène
Théry, Paris, Odile Jacob, 2007.
Selecţie şi traducere de Adina
Diniţoiu
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters