OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- A fi sau a nu fi cool
Ca tot veni vorba despre Dilema. Ultimul numar al Dilemei vechi (93) propune un dosar interesant: „Privire critica asupra criticii“. Ancheta este prefatata de un argument lung al realizatorului Alex. Leo Serban, text care da tonul. Alex. Leo Serban este poate cel mai vizibil nume prezent in paginile oricum foarte vizibile ale revistei. Desavirsit stilist, deopotriva actual prin zveltetea condeiului, prin teme si mai ales prin atitudine, si „inactual“ prin estetism, elitism si „artificialism“, Alex. Leo Serban este, credem, un formator de opinie.

Ei bine, de la o vreme, exigenta adecvarii la gustul public il domina din ce in ce mai mult. Ne asteptam ca intr-o discutie „meta“-critica, termenul „critic“ sa acopere o referinta cit mai larga. Critic este atit Stefan Agopian cel din B-24-FUN cit si, sa zicem, Roland Barthes. Despre critica se poate vorbi in nenumarate feluri, ca de altfel despre orice. Memorabila ramine o exegeza a lui T.O. Bobe despre inscriptiile obscene din toalete intitulata Introducere in budologie, publicata in urma cu vreo zece ani in revista Facultatii de Litere din Bucuresti, Litere noua. Alex. Leo Serban incearca, spre deosebire de autorul Centrifugii, care inalta cultura de masa la nivelul elitei, sa coboare cultura de elita in strada. Desigur, procedeul este lucrativ. Chiar autorul discuta relatia critic-public, respectiv profesionism-amatorism in cultura, dar problema e de fapt abia atinsa: criticul nu e numai tipul din ziar care te indruma la ce film sau expozitie sa te duci, ce carte sa citesti. Criticul e si critic de discurs, e si critic de limbaj, e formator de opinie intelectuala. Criticul gindeste ce vede si scrie ce gindeste, nu spune neaparat asta-mi place, asta nu, identificind sentinta lui cu stabilirea adevarului estetic.

Apoi: in Vestul invocat de Alex. Leo Serban, exista atit jurnalisti culturali care recenzeaza ultimele noutati culturale cit si critici universitari. „Argumentul“ lui Alex. Leo Serban, de dragul cititorului sau nu, ii ignora pe acestia din urma. Ne indoim de competentele si de stima de sine a viitorului critic pentru care limbajul cool si „talentul literar“ vor fi (ar fi) singurele la indemina. Vulgarizarea e buna pina la un punct dar, ca orice facilitate, ajunge la un moment dat sa nu mai satisfaca si atunci beneficiarul va cere mai mult. Alex. Leo Serban publica in defunctul supliment Vineri al Dilemei articole de care ne amintim cu foarte multa placere. Retinem, din dosar, dialogul cu Marius Chivu, in care Alex. Leo Serban il „acuza“ ca nu-i place Houellebecq, iar tinarul critic literar raspunde: „Chestiile astea cu pulverizarea criteriilor, cu popularul si vandabilul convertite la estetic, sint bullshit-uri stingiste si o stii“. Adica Houellebecq e asa, un Peter Brown sau un Coelho, nu? Sau poate ne explica Marius Chivu cum e cu succesul de piata al penultimului Cartarescu, De ce iubim femeile?

Alexandra Olivotto, criticul de film de la Romania literara, face o radiografie foarte actuala a „clasicilor criticii romanesti“: „pe de o parte, internalizasera complet propozitia lui Hugo cum ca «literatura reprezinta carnea, iar filozofia, oasele», pe de alta, se bazau mult pe intuitie, in sensul ca minuiau filozofia nitel urechist in analizele lor. Mai exact, raminind in termenii lui Hugo, mulau oasele dupa carne, nu viceversa“. Asa este. Numai ca n-am fi atit de siguri de rigoarea, pusa in antiteza, a criticii actuale de tip anglo-saxon: „analitica la singe, cu precizarea cadrului politico-ideatic in primul paragraf s…t“ Stop! De ce in primul paragraf? Putem spune din experienta bibliografica personala cu majoritatea tezelor americane contemporane pe literatura franceza se orienteaza exclusiv dupa criterii de corectitudine politica. Una e gindirea anglo-saxona, de unde sigur ca avem de invatat multe, alta e critica anglo-saxona care, orientata post-colonialist, de pilda, canonizeaza negrese lesbiene – e o sarja, no offence! – in detrimentul unor albi cu pedigree, eventual mai talentati.

- Euphorion rimeaza cu Simion
Numarul din august al revistei sibiene Euphorion – una dintre cele mai bune reviste de cultura din tara – realizeaza o ancheta extrem de actuala: „Istoria literara, azi“; actuala in contextul aparitiei recente a Dictionarului General al Literaturii Romane, discutat si in paginile revistei noastre. Ancheta este realizata de tinarul critic Andrei Terian, care puncteaza: „se pare ca nicicind istoria literara nu a fost subordonata mai clar imperativelor prezentului ca in perioada de dupa 1989“. Evident, odata cu sfirsitul istoriei moderne romanesti, in 1989, memoria literara ne-a fost pusa la lucru. Sensibilitatea ei la volutele trecutului recent este inca foarte mare, polemicile fac sa rasune paginile revistelor de zanganitul armelor… de scris. De aceea, la noi, istoria literara n-a intrat, nici pe departe, in postmodernism, in sensul in care ea nu numai ca nu produce inca metadiscurs, dar chiar discursul ei pacatuieste prin patimile de care se lasa incarcat. Un bun exemplu in acest sens il reprezinta articolul „de fond“ care deschide ancheta, semnat de Eugen Simion si intitulat modest Reflectii marunte despre istoria literara. Textul se vrea o dare de seama a situatiei istoriei literare romanesti.

Numai ca termenii in care se formuleaza compte-rendu-ul nu pun in chestiune proiectul insusi al istoriei literare, ca si cum istoria literara ar fi o stiinta naturala, transistorica. „Misia esentiala a istoriei literare este sa rejustifice estetic, din unghiul sensibilitatii timpului, aceste valori care trec de la o generatie la alta fara a obosi“, stabileste criticul. Or, ni se pare ca ar trebui pusa in chestiune atit valoarea criteriului estetic – de ce tine, de gust? Exista norme ale gustului, conform carora oamenii se impart in normali si anormali estetic? – cit si, astazi, valoarea literaturii insesi: ce este ea? Cunoastere, cum credea Foucault? Divertisment, cum pare ca se intimpla astazi? Nevoie sau dorinta, in sens psihanalitic? Extensie sau complement al sinelui, cum ar spune sociologii sau filozofii? Nu credem ca intrebarile despre literatura pe care si le puneau filozofii francezi din urma cu 30 de ani sint astazi la fel de actuale, a fortiori cele formulate mai devreme. Ele nu sint depasite, dar trebuie continuate de altele adecvate prezentului.

Sigur ca Barthes ramine un mare teoretician literar, dar poate ar fi fost interesant ca Eugen Simion sa ne vorbeasca despre cum considera opiniile exprimate in urma cu doi ani de Antoine Compagnon, in Revista de istorie literara a Frantei, in legatura cu pertinenta crescinda a discursului despre literatura dezvoltat de sociologi si de istorici adepti ai microistoriei (de pilda Carlo Ginzburg). Ne-ar fi interesat ce inseamna astazi istorie literara, nu doar ce inseamna istoria literara? Criticul roman nu se indura sa nu puna la zid inca o data buclucasul numar anti-Eminescu al Dilemei, in care „critici fini s…t zic firoscosi si aroganti ca Eminescu este un poet depasit si un prozator rizibil…“ Nu e normal ca istoria literara sa poata consemna astfel de exagerari, demonstrindu-si vitalitatea? Nu e normal ca discursul ei sa fie capabil sa produca anticorpi si, daca se detecteaza o imunitate slabita, sa i se administreze un vaccin? Nu-l acuza nimeni pe Eugen Simion ca-i traditionalist, cum crede, pentru ca nu e. Dar: ca e conservator, ca se teme de autenticitate, asta ne da voie sa credem?

In oglinda sint dispuse articolele Ioanei Bot si al lui Ion-Bogdan Lefter. Teoreticiana clujeana face foarte bine tematizind incapacitatea istoriei literare romanesti de a incheia travaliul de doliu al trecutului nostru comunist si legionar: „spatiul cultural romanesc are o relatie dificila cu istoria literara, cu ireductibilitatea ei si cu – in consecinta – revenirile ei de bumerang in cercetarea literara“. Foarte actuala este „necesitatea restabilirii, dintr-o perspectiva critica, a locului istoriei literare in cercetarea romaneasca“. Mutual, cea mai buna eleva a scolii de eminescologie clujeana se intilneste cu Compagnon atunci cind evoca nevoia istoriei literare de a invata din cel mai recent discurs metaistoric despre relatia dintre naratiune si adevar, dintre poveste si istorie. „Intrebati-va repede, de pilda, cine si de ce si-a dorit sa impuna un «poet national roman» la finele secolului al XIX-lea?“ indeamna Ioana Bot. Dar degeaba, cine sa-i raspunda, zeii din Academie care se simt tradati de muritorii iconoclasti? Ion-Bogdan Lefter are un discurs optimist si bine calibrat despre istoria literara, azi, dar evita sa faca o precizare care n-ar fi fost deloc inutila: „Indiferent daca ne propunem sa «revizitam» trecutul tot sau doar fragmentar, el trebuie obligatoriu citit din perspectiva postmodernitatii“. Bine, dar cum? Din perspectiva unei constiinte transcendentale postmoderne? Cine si-ar asuma-o?

Ceea ce prescrie criticul ar trebui sa fie coerent cu propriul discurs prescriptiv. „Ecuatia evolutiei istoriei literare in sase trepte“ este corecta si o propunere binevenita in contextul unei materii critice destul de sarace in domeniu, dar vazuta din perspectiva postmoderna ea este moderna. Sintem intru totul de acord cu imposibilitatea unei istorii literare totale. Cu mentiunea ca nici macar Enciclopedia franceza n-a fost o opera totala; totalizanta, da. Totalitatea ca deziderat este o iluzie moderna, dar nu sint oamenii facuti din stofa viselor (modernii, ar trebui adaugat)?

- Modele culturale sau modele etice?
Semnalam in numarul 5-6/2005 al revistei Echinox doua interviuri, am spune, iar, „in oglinda“, pentru ca, pe de o parte, intrebarile la care raspund sint practic aceleasi, iar pe de alta, cei doi intervievati sint Corin Braga, respectiv Ruxandra Cesereanu. Corin Braga raspunde in paginile 20-21 la cinci intrebari (asa incit nu stiu daca putem vorbi propriu-zis de un interviu), intrebari cvasiidentice cu cele pe care Florin Stefan Morar i le adreseaza Ruxandrei Cesereanu, intr-un interviu datat 17 decembrie 2004 (pp 24-25). Cele doua texte fac parte din grupajul coordonat de Florin Stefan Morar si intitulat Modele culturale. In ansamblu, grupajul pare destul de eterogen; el reia o tema, oricum, foarte in voga in ultima vreme, difuza in peisajul nostru cultural de dupa 1990, chiar daca nu foarte acuta in prezentul imediat. Asa cum sint, de altfel, si intrebarile puse celor doi intervievati.

Un interlocutor mai blazat ar avea oarece rezerve sa mai raspunda, inca o data, punctual, la intrebari de genul: „in Romania exista modele culturale viabile, functionale ca generatoare de idei?“, „parerea dvs. in legatura cu impartirea intre o cultura mare sau culturile mari si o cultura mica sau culturile mici (sic!)“ sau „despre impartirea cultura de elita/cultura de masa“ ori „despre legatura dintre cultura si politica“… In fine. La prima intrebare amintita, Corin Braga raspunde negind existenta unei generatii poetice ’90 sau douamiiste si situind Observatorul cultural pe una dintre cele doua „directii ideatice“ „antagonice“, identificate in peisajul nostru cultural: „Sub socul revolutiei, o eventuala generatie ’90, in ciuda taraboiului din primii ani de dupa 1989, nu s-a mai constituit, incit actualmente se mai poate vorbi cel mult de mici grupari si cenacluri, si acelea mai degraba efemere, dar in nici un caz de o poetica nouazecista sau douamiista comuna. De asemenea, in ultima decada, s-au conturat si chiar antagonizat doua directii ideatice, neo-traditionalistii din jurul Scolii de la Paltinis si postmodernistii din jurul Observatorului cultural, a caror disputa, dincolo de conflictele de putere si autoritate, poate oferi un fundal dinamic si stimulator, chiar numai prin delimitare, pentru tinerii de azi“.

Nu comentam, timpul, cum se spune, va aseza in perspectiva; oricum, important e ca Observatorul cultural este perceput ca un lider de opinie pe piata ideilor culturale. Culturi mari vs culturi mici nu mai reprezinta, de mult, o opozitie pertinenta, functionala, cei doi intervievati sint de acord in aceasta privinta. Mai de mirare e ca Corin Braga nu mizeaza, asa cum ar fi fost, in ultima instanta, normal, pe „eforturile concertate ale unor institutii de stat“ in promovarea internationala a culturii romane, ci, in mod bizar, pe „migratia naturala, organica a tot mai multor romani in spatiul literar, stiintific si pedagogic, capabili sa devina, voluntar sau involuntar, direct sau indirect, prin chiar eforturile lor de afirmare individuala, vectori ai intereselor noastre colective si nationale“. Un argument romantic-irational departe de pragmatismul zilelor noastre… In ce-o priveste pe Ruxandra Cesereanu, interesant este ca ea prefera modelelor culturale „modelele etice“, mai necesare Romaniei actuale, modele care ar plasa intr-un context adecvat – si nu unul al orgoliilor personale/grupurilor de putere – „cearta intelectualilor“, existenta dintotdeauna.