OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dilema veche
- (In)corectitudini politice fata de Mihaies?
Numarul 61/18-24 martie al Dilemei vechi dezbate „cazul Mircea Mihaies“, in cadrul mai larg al unei dispute pe marginea (in)corectitudinii politice, subiect generos la care participa, „pentru prima oara, liberi si nesiliti de responsabilul de numar“, si membrii redactiei. Pe linga reproducerea textului incriminat care i-a atras redactorului-sef al Orizontului o amenda usturatoare din partea Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii, putem citi reactii dintre cele mai diferite semnate de Mihaela Miroiu, H.-R. Patapievici, Aurora Liiceanu, alaturi de texte pe marginea subiectului-cadru unde ii regasim pe Radu Cosasu (cu o minunata „parabola“), Magdalena Boiangiu, Iaromira Popovici, Adina Popescu (singura care semnaleaza un caz de „corectare“ a atitudinilor discriminatorii fata de o minoritate etnica din Romania).

Daca Mihaela Miroiu e rezervata in a-l apara pe Mircea Mihaies, desi e de acord, in fond, cu motivul nemultumirii acestuia („m-am saturat de votul batrinilor infricosati“, scrie M. Mihaies in Cotidianul din 14 decembrie 2004), H.-R. Patapievici tese iscusit o intreaga pinza de seducatoare demonstratii, menita sa-l apere pe intelectualul timisorean, cu care imparte, pe linga o strinsa prietenie, si conducerea Institutului Cultural Roman. Mihaela Miroiu subliniaza cu fermitate ca „dreptul lui M.M, intelectual public de marca, de a se exprima liber se intinde pina la dreptul la demnitate personala al celor virstnici“. Dincolo de situatia absurd-hilara de a amenda un jurnalist pentru „delict de opinie“, ramine in discutie totusi calitatea discutabila a articolului, in care autorul recurge la invective in locul argumentelor, substituind luciditatea analitica prin patetism furibund. „Pacatul“ textului este ca generalizeaza impardonabil.

Mozaicul
- Ca elefantul in magazinul de portelanuri
In Mozaicul nr. 1-2, editorialul lui Constantin M. Popa are un titlu foarte incitant: Eminescu vs Caragiale. Autorul porneste de la o suma de judecati partinitoare formulate de academicianul moldovean Mihai Cimpoi in urma dezbaterilor gazduite de Mozaicul pe tema «Anului Eminescu» si a «Anului Caragiale». Mihai Cimpoi, constata autorul editorialului, se alatura corului de voci ultragiate de o asa-numita conjuratie anti-Eminescu, acuzata mereu de fel de fel de pacate mortale impotriva culturii romane. Domnia-sa simte nevoia sa-i ia partea unui Eminescu nedreptatit in favoarea, pasamite, a lui Caragiale, potrivit vechiului complex al scriitorului national, incurabil dupa cum se vede. Numai astfel se poate explica de ce alaturarea numelor celor doi clasici romani este interpretata ca „o demonie a rasturnarilor valorice cu orice pret“, ca si cum simplul fapt de a-l compara pe Eminescu cu Caragiale ar fi un sacrilegiu. Sintem convinsi ca Mihai Cimpoi nu are intentia expresa de a „tine“ cu Eminescu impotriva unui alt mare scriitor, dar este tot atit de limpede ca, prin atari luari de pozitie, nu face decit sa creeze polemici inutile si, chiar mai mult, daunatoare unei culturi, totusi, europene.

La fel de provocatoare par articolele asezate sub rubrica Miscarile ideilor. Horia Dulvac si Gabriel Cosoveanu abordeaza, din unghiuri diferite, problema Celuilalt. Domnul Dulvac vorbeste despre Agresiunile egalitariste in sistemul totalitar comunist. Problemele apar abia de-acum. In primul rind, Horia Dulvac citeaza in sprijinul demonstratiei sale un singur „argument de autoritate“, Figuri ale alteritatii de Marc Guillome si Jean Baudrillard, ignorind sursele luministe ale egalitarismului umanist, surse, in acelasi timp, ale egalitarismului comunist. Dar pina si aceasta lipsa ar fi putut fi suplinita de coerenta discursiva. Or, Horia Dulvac se simte printre concepte ca elefantul in magazinul de portelanuri: „In actul sau de nastere, sintagma egalitate (!, n.n.) avea in vedere marimi ale calitatilor (!, n.n.) care pot fi (!, iar, n.n.) masurabile.“

Alteori, ideea este in principiu corecta, dar plata si exprimata jalnic: „A institui tu, om, o egalitate care prin uniformizare este opusa distinctiilor prin care (!, n.n.) a operat bunavointa lui dumnezeu, este o cutezanta faustica.“ Mult mai bun, mai coerent, informat, subtil este eseul lui Gabriel Cosoveanu despre Dificultati ale autodefinirii in spatiul balcanic: „Discursul identitar pare sa reprezinte specia definitorie pentru aceasta parte incercata a lumii“. Autorul constata consistenta cuprinzatoare, metaforizanta a teoriilor autohtone despre „spatiul romanesc“, si-l considera pe Lovinescu, pe buna dreptate, principalul agent al demistificarii nocivului „istoricism“ (termen popperian) care mentine un nivel ridicat de neadevar in „convenabilul bazin al fantasmelor“. Concluzia eseului trimite la pragmatismul lui Rorty: „Daca tot am discutat despre posibil: visam la o carte de vizita autohtona mai putin bogata in ingrediente literare, emotionale sau paradoxiste (Blaga afirma ca are certitudinea unui lucru fezabil... metafizic!) si mai densa in referiri la fapte denotative, din speta – horribile dictu! – statisticii: nivel de trai, speranta de viata, respectarea proprietatii intelectuale“.

Litere
- „Omul valoros“ inlocuit cu „performerul“
Longilina revista dimboviteana, de gasit in Bucuresti numai la chioscul Muzeului Literaturii se prezinta mai bine decit s-ar zice la prima vedere. In Litere, numarul pe februarie, Accentul lui Alexandru George – eseist repede varsator de singe, dupa cum ne-o demonstreaza adesea – vorbeste despre conditia ierarhiei in ziua de astazi. E imposibil, crede eseistul, data fiind enorma cantitate de literatura publicata, s-o evaluezi critic da capo al fine, pentru ca n-ai cum, asa-zicind, s-o cintaresti.

In locul vechilor ierarhii, apar astazi topurile, interpretate astfel: „In ultima vreme sintem invadati de vointa de a „distruge“ valorile literare prin sistemul foarte „democratic“ al plebiscitelor […]“. „Omul valoros“ de altadata, constata Alexandru George, este inlocuit cu „performerul“. Aceeasi idee fusese deja exprimata de sociologul Alain Ehrenberg, pe la mijlocul anilor 1990, in cartea Cultul performantei. Numai ca, intr-o faza urmatoare a interpretarii, autorul eseului greseste, considerind ca vedeta de astazi este echivalentul „printilor de singe“ de odinioara. Fals, artistul/omul de litere „angajat“ odinioara la curtea acestora poate fi considerat, pastrind proportiile, o «vedeta», culturala, de bunaseama. Domnul Alexandru George s-ar putea gindi in acest sens la Voltaire, care primea 200 de livre pe an de la Frederic al II-lea. Merita citita cronica lui Barbu Cioculescu la Amintirile Zoei Camarasescu – o mica introducere in lumea mateina a Bucurestiului interbelic, eseul lui Christian Craciun Memoria PIN-ului („Ne aflam, cred, pe un prag, gata de trecerea intr-o noua era a memoriei“, scrie eseistul, dind ca exemplu multimea de date cu care birocratia computerizata ne incarca memoria: coduri PIN, CNP-uri, numere de cont, parole etc.) si cronica Ioanei Dana Nicolae la Poetica postmodernismului a Lindei Hutcheon.

Ca si cum
- Cine este „Mistretul prolific“
Ca si cum, revista aradeana de literatura „supravegheata de Celebrul animal“, apare prin eforturile a cinci prieteni: Lazurca, Leac, Maduta, Neamtu, Postaveanu, dintre care unul are in urbe si un pub, Joy’s, unde poti bea &citi pe indelete. Ca si cum este una dintre putinele reviste literare underground aparute in Romania dupa 1989, cea mai cunoscuta si contestata fiind Fracturi, a poetului Marius Ianus, defuncta astazi. Ca si cum publica in cele 16 pagini aproape numai literatura, de buna si foarte buna calitate. Singura proza care poate fi citita pe post de editorial politic este Mistretul prolific. Textul porneste de la confuzia facuta de Ion Tiriac intre prolific si profilactic, omul de afaceri folosind cel de-al doilea cuvint in loc de primul cind, intr-o emisiune, fusese chemat sa justifice uciderea a aproape 200 de mistreti. Merita citite fragmentele de roman ale lui Alexandru Potcoava (in curs de aparitie la Editura Brumar; proza polifonica, de atmosfera, naratiune plasata in Romania de tranzitie) si ale lui Emmanuèle Bernheim (romanul a aparut intre timp la editura Pandora M in traducerea Irinei Mavrodin), proza fals-beatnica a lui Daniel Vighi („fragment din romanul Jam-session – aventuri cu Jimi Hendrix); apoi, poezia: o pagina dedicata bistriteanului Marin Malaicu este urmata de o alta in care coabiteaza foarte bune poeme milenariste ale autorului Carnurilor cannonice – Adrian Urmanov – cu o scurta si sprintara Poveste de pe holul din Est a lui Marius Ianus.

Poesis
- Un autor tulcean impotriva generatiei ’80
In Poesis, numarul pe ianuarie-februarie, merita consemnate in primul rind paginile consacrate evenimentului poetic al anului 2004: Premiul National de Poezie Mihai Eminescu acordat lui Serban Foarta pentru „Opera omnia“ si tinerilor Bogdan Perdivara si Sebastian Sifft pentru debut. Apoi, interviul pe care Gina Puica i-l ia Irinei Mavrodin, prolog la o lunga trecere in revista a volumelor sale teoretice. Citam doar profesiunea de credinta a poetei Irina Mavrodin: „Pentru mine, poezia nu a fost niciodata si nu este cu atit mai poetica cu cit vehiculeaza mai multe metafore, epitete si alte asemenea «marci» traditional consacrate ca fiind «poetice». Pentru mine poemul e o metafora totala si un «strigat» […].“

In fine, un alt interviu, mult mai lung, luat de Angela Baciu actorelui (cvasinecunoscut) Stefan Caraman atrage atentia in mod neplacut. Prozatorul tulcean gaseste de cuviinta sa faca procesul generatiei optzeciste: „Uitati-va la mult mediatizata generatie ’80. Detine o intreaga structura (ASPRO), citeva edituri bune (Paralela, Marineasa, Timpul, Marineasa, Timpul, Polirom (???, n.n.), etc.), o revista de mare impact (Observator cultural); este, poate, cea mai organizata gasca. Din nefericire, un lucru important lipseste acestei generatii: un numar satisfacator de autori de valoare.“ Bizara judecata! Asadar, generatia de scriitori si teoreticieni care a incercat sincronizarea culturii romanesti cu cea occidentala, cu autori tradusi si publicati in strainatate, ar fi o „gasca bine organizata“ care a pus mina, cu cinism, pe puterea culturala, insusindu-si fraudulos capital simbolic si material.