Autor: 
Categoria: 
În toamna anului 2007, se împlineau 100 de ani de la nașterea lui Mihail Sebastian, prilej cu care, la inițiativa Centrului de studiere a istoriei evreilor din România, s-a organizat o conferință internațională la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Doi ani mai tîrziu, comunicările au apărut reunite în volumul Mihail Sebastian. Dilemele identității, la Editura Biblioteca Apostrof, într-o ediție îngrijită de Leon Volovici, analizele fiind focalizate, așa cum sugerează și titlul volumului, asupra profilului intelectual al lui Sebastian, văzut îndeosebi prin prisma receptării identității sale multidimensionale, hibride.
Era evreu? Era român? Era mai mult evreu sau mai mult
român? Era asimilat? Era sionist? Era un simplu om de la Dunăre? Era un evreu
est-european? Pornind în special de la mizele existențial-politice din Jurnal
și din volumele De două mii de ani... și Cum am devenit huligan, dar și de la
simboluri relevante sau de la tipologii de personaje din celelalte romane sau
piese de teatru, aceste „dileme identitare“ sebastianiene își găsesc răspunsuri
nuanțate în textele semnate de Paul Cornea, Michael Finkenthal, Moshe Idel,
Camelia Crăciun, Lya Benjamin, George Voicu, B. Elvin, Andrei Oișteanu, Florin
Țurcanu, Marta Petreu, Costel Safirman, Andrei Strihan, Leon Volovici, Virgil
Duda, Liviu Rotman, Edward Kanterian, Paul Bailey și Ion Vartic. Paul Cornea
pleacă în analiza sa de la ipoteza că în miezul operei lui Sebastian se află
tema identitară, generată de presiunea mentalităților sociale: „problema
originii sale etnice și a implicațiilor ei constituia nu doar un dat
irevocabil, ci o preocupare cu caracter obsedant“, fără a fi însă rezultatul
unei frustrări, ci o „realitate de care te izbeai cotidian, care funcționa ca
un handicap și se contura pe un fundal sumbru, de amenințări și permanentă realitate“.
Insistînd asupra cauzelor acestor „dileme“, lui Michael
Finkenthal i se pare esențial că „Sebastian își caută identitatea în interiorul
unui «specific național» dat (…). Mulți scriitori și intelectuali evrei au
ajuns la problema identitară doar atunci cînd li s-a adus la cunoștință, în mod
explicit, că o asemenea problemă există“. Cu această observație se atinge unul
dintre punctele nevralgice ale acestei așa-zise probleme identitare, care pare
a fi mult mai importantă și mai complicată pentru ceilalți decît pentru
Sebastian însuși. Paternitatea acestei „dileme“ nu i-a aparținut lui Sebastian,
nu el a dorit să facă un pas înainte pe scena culturii române cu un discurs
copleșit de „etnicitate“, așa cum bine subliniază Michael Finkenthal: „Este
evident, citind De două mii de ani și reamintindu-ne istoria personală a lui
Mihail Sebastian în anii care au precedat acest roman-jurnal, că problema
identității i-a fost impusă de circumstanțele acestei istorii“.
Una dintre cele mai substanțiale, riguroase și nuanțate
analize din volum este studiul lui Moshe Idel, „O «umbră» printre rinoceri:
Mihail Sebastian și scandalul unei duble identități“, o demonstrație complexă
cu care se trec praguri dificile ale înțelegerii lui Sebastian. Pornind de la
pasajul de debut din De două mii de ani..., autorul urmărește semnificațiile
motivului „umbrei“ în scrierile și în viața lui Sebastian. Frica de umbra
plopului din Brăila copilăriei ar ascunde, după părerea lui Moshe Idel, frica
de Biserica Sfîntului Petru (ca factor de discriminare religioasă) și
sentimentul izolării, al separării de cei care dădeau cu pietre după copil,
numindu-l „ji-dan fricos“. De aici conștiința divizată și sentimentul (din ce
în ce mai puternic și confirmat de meandrele istoriei) că existența sa este
posibilă doar în umbră. Urmărind contextele în care apare experiența luminii și
a umbrei în mult discutatul roman, Moshe Idel remarcă o atitudine existențială
constantă a lui Sebastian: căutarea sintezelor. De aici, treptat, s-a închegat
drept ideal de viață, „acordul valorilor iudaice și al valorilor românești“,
din care simțea că îi este alcătuită existența, ideal abandonat, însă, după
prefața lui Nae Ionescu.
Comentînd, cu observații percutante și inedite, relația
dintre Sebastian și Nae Ionescu, Moshe Idel abordează și natura specială pe
care a avut-o Sebastian cu iudaismul: „Sebastian a refuzat să se distanțeze de
Ionescu, pe care îl vedea în postură de învins, tot așa cum refuzase să renunțe
la iudaism, deși acesta nu avusese un impact semnificativ asupra profilului său
intelectual. [...] Sebastian era un evreu înstrăinat, separat de filonul
gîndirii evreiești, dar nu dorea să se despartă complet de această minoritate
aflată în suferință“. Extrem de importantă mi se pare observația că și
Sebastian, ca toți cei care au iscat și însuflețit discuțiile aprinse despre
istoria evreiască și spiritul evreiesc, aparținea unei zone a diletantismului, a superficialității,
polemicile limitîndu-se la cadrul strîmt al unei prejudecăți antice, care
asocia inerțial suferința evreității, parte integrantă a ceea ce s-a numit
„perspectiva lacrimogenă asupra istoriei evreiești“. Istoria și viața
spirituală autentică a evreilor le erau cunoscute „combatanților“ doar la modul
general, discuțiile învîrtindu-se mai degrabă în jurul unor obsesii decît al
adevărului. Sebastian însuși a dat dovadă de superficialitate: „Citindu-l pe
Sebastian, ai impresia că acesta poseda doar cunoștințe superficiale despre
iudaism, pe care îl asocia doar cu imaginea nostalgică a propriei familii și în
care vedea o identitate pe care un om de onoare nu ar trebui să o abandoneze
numai pentru că este forțat să facă acest lucru. Iudaismul, în oricare dintre
formele sale, nu este descris în detaliu ca sursă a anumitor valori“. De aici,
includerea lui Sebastian în „grupul celor dezolați“, în lunga serie a evreilor
melancolici ai perioadei interbelice.
La rîndul său, Camelia Crăciun analizează mecanismele
culturale, sociale și politice care au determinat reacțiile ample – în general
violente – ce au însoțit publicarea romanului De două mii de ani.... O primă
cauză ar fi conflictul dintre modernismul cultural prin care Sebastian
abordează problematica intelectualului și conservatorismul social și politic al
României interbelice. Autoarea identifică, punctual, ipostaze ale
intelectualului în romanul De două mii de ani... – detașat, observator și
critic, concentrat pe individual: „intelectualul evreu din romanul lui Mihail
Sebastian își permite luxul de a intra în lumea din jur care îi condiționează
inevitabil identitatea, de a se izola pentru a rezolva probleme personale de
metafizică, și care îl privesc în mod excepțional doar pe el, nefiind relevante
pentru comunitate“. Tot ca sursă de polemică, autoarea evidențiază elementele
de noutate pe care le aduce Sebastian în cultura română, scuturînd inerții și
provocînd situări antagonice: modelul de tip și/și față de vechiul model
sau/sau în ceea ce privește îmbinarea celor două seturi de valori (românești și
iudaice), noul proiect identitar intrînd în conflict deschis cu identitatea
axată pe etnic și autohton; pe de altă parte, ca roman al autenticității și al
experienței, De două mii de ani... depășea vitalismul fiziologic și revoltat,
aducînd în prim-plan experiența evreiască din punct de vedere colectiv și individual;
nu în ultimul rînd, despre o contribuție inedită se poate vorbi și în contextul
literaturii cu specific evreiesc, Sebastian abordînd pentru prima dată problema
antisemitismului dintr-un punct de vedere personal, tensiunea fiind potențată
de discursul la persoana întîi.
George Voicu analizează dubla identitate a lui Sebastian
prin raportarea la scriitorul Ion Trivale, „caz maxim de asimilism, atingînd
tema deprecierii literatului de origine evreiască pe scena culturală românească
și trecerea antisemitismului din opinie în politică, dar și antisemitismul
istoriei literare a lui G. Călinescu“. Andrei Oișteanu este prezent cu un text
despre relația dintre Eliade și Sebastian, iar Paul Bailey îl vede pe Sebastian
drept un „scriitor decadent“ și un spirit independent, care și-a păstrat intact
sistemul de valori al omului civilizat, găsindu-și consolarea, în fața
suferințelor și a trădărilor, în muzică și în literatură. Evoluția și
metamorfozele temei evreiești, dar și motivul „insulei“ (ca „teritoriu privilegiat
pentru cei care caută o izolare temporară, o regăsire a sinelui și a
elementelor esențiale ale vieții“ sau ca „utopie sortită eșecului“) în
publicistica, jurnalul și în literatura lui Sebastian sînt urmărite cu atenție
de Leon Volovici.
Ca element de diversitate, aș menționa și studiul Martei
Petreu (publicat anterior, ca și alte cîteva texte), unde, cu tendențiozitatea
deja familiară, autoarea îl urechează pe Sebastian, pentru că nu a ținut cont
de evreitatea sa și l-a ales pe Nae Ionescu și nu pe Lovinescu. Că a ales Cuvântul și nu Sburătorul. Marta Petreu scuză cu generozitate antisemitismul
lovinescian, catalogîndu-l drept „inofensiv“ sau „defulare“ îndreptățită de
atacurile neîntrerupte ale tînărului evreu. Ba mai mult, plecînd de la ipoteza
că Sebastian, în articolele sale de critică literară, era „programat“ de Nae
Ionescu să-l „distrugă“ pe Lovinescu, atunci cînd dă peste o cronică
binevoitoare la romanul Bălăuca, o pune pe seama schimbărilor politice și își permite chiar
presupuneri, bineînțeles incriminatoare: „Cu numai doi ani înainte, adică în
decembrie 1933, Sebastian de la Cuvântul ar fi făcut în cronica sa o bășcălie
enormă; acum, în Rampa, s-a mulțumit să se abțină de la ofense pe față“. Cînd
un rechizitoriu (căci pentru mine asta reprezintă studiul Martei Petreu atît
prin conținut, dar mai ales prin ton) pleacă de la ideea discriminatoare că
Sebastian nu trebuia să-și trăiască viața fără să țină cont de faptul că era
evreu, și care, în plus, își are ca liant al „probelor“ niște presupuneri
justificative de tipul „ce-ar fi fost dacă...“, e dreptul și obligația
cititorului-judecător să ridice din sprîncene a neîncredere.
Citind toate aceste texte despre dilemele identitare ale
lui Sebastian, se naște certitudinea că scriitorul român nu a vrut să vadă și
nu a simțit în evreitatea sa o „problemă“. Nu a avut o dilemă identitară.
Pentru el, a fi evreu, român și, în același timp, om de la Dunăre nu presupunea
nici o incompatibilitate, era o condiție ontologică independentă de propria
voință. Și de a celorlalți... Însă în preajma sa au existat mereu „prieteni“
care i-au amintit că e evreu și i-au cerut explicații ori i-au pretins reacții.
Aproape fiecare pagină a volumului Mihail Sebastian. Dilemele identității
crește cu cîte-un grad senzația că dilemele lui Sebastian sînt ca enigma
Otiliei...
Mihail Sebastian. Dilemele identității
Ediție îngrijită de Leon Volovici
Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2009, 300 p.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters