OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Într-una dintre prelegerile ţinute la Collège de France, în 1975, vorbind despre anormalitate, Michel Foucault plasa monstrul la întretăierea domeniilor juridic şi biologic. Monstruozitatea ar fi, potrivit filozofului francez, o încălcare gravă a legii, o contradicţie a acesteia, combinaţia „imposibilului cu lucrul interzis“. Un proces de hibridare fascinant, revelator al regimului nocturn în care se mişcă, de foarte multe ori, alteritatea, în special cea radicală, dacă ar fi să ne raportăm la terminologia istoricului Lucian Boia (Între înger şi fiară, Humanitas, Bucureşti, 2004). Numai că includerea Celuilalt în clasa diferitului absolut nu este imuabilă; în funcţie de spaţiu şi de timp, de evoluţia centrului, alteritatea obişnuită se poate deplasa cu paşi mărunţi sau repezi spre teritoriul alterităţii radicale. Constantă pare să fie numai ameninţarea decăderii din limitele normalităţii, orice făptură umană fiind, în condiţiile date, susceptibilă de a aluneca, la un moment dat, pe tărîmul celălalt, adică în universul teratologicului.

 

Această deplasare continuă a alterităţii dinspre regimul diurn către regimul nocturn şi înapoi reprezintă un subiect predilect al textelor româneşti vechi. De ea s-a arătat îndeobşte preocupat, în două dintre lucrările sale, regretatul profesor Dan Horia Mazilu. Cu un titlu care trimite de la bun început la dimensiunea etică a reprezentărilor culturale din veacurile XVI-XVIII, cartea Lege şi fărădelege în lumea românească veche, apărută la Editura Polirom, în 2006, inventariază categoriile „făcătorilor de rău“, plasîndu-i în contextul istoric al unor epoci pentru care puterea se legitimează prin violenţă. Pendularea între cei doi poli etici a acestor tipologii confirmă ideea de labilitate a alterităţii nefaste, capabile să înghită, la nevoie, un şir nesfîrşit de atribute negative. Predispoziţia centrului de a arunca în spatele excluşilor şi păcate de care nu se fac cu adevărat responsabili se remarcă în paginile dedicate de Dan Horia Mazilu delincvenţei virtuale. Cronicile româneşti reţin cîteva cazuri de răfuieli cu aşa-zise vrăjitoare, recrutate, sub imperiul temerilor excesive care bîntuie mentalul colectiv, din rîndurile celor aflaţi la „periferia“ imaginarului: călugăriţe scăpate de sub autoritatea masculină, înfricoşătoare pentru că au devenit dificil de supravegheat, ţigani suspectaţi adesea de a fi agenţii Diavolului, indivizi fără locuinţă, la nomadismul cărora se asociază – în mod firesc, în mintea sedentarului – delicte ca tîlhăria şi crima.

 

Aceştia şi mulţi alţii ca ei – fugarii de pe moşiile domneşti şi boiereşti, dezertorii de la oaste, hoţii de obiecte sau de vite, cei de cărţi, tăinuitorii lor, neplătitorii de vamă, distrugătorii pomilor fructiferi şi ai viţei-de-vie, jefuitorii, delapidatorii, falsificatorii de acte şi de documente, bandiţii, violatorii, prostituatele, ucigaşii, ereticii etc. – se înscriu în paradigma unei alterităţi înnegurate, a cărei culpă esenţială este ignorarea legii morale. De altfel, trei din cele cinci părţi ale lucrării sînt aşezate de autor sub semnul comandamentelor vetero-testamentare, primite de Moise la coborîrea de pe muntele Sinai: „Să nu ucizi! Să nu fii desfrînat! Să nu furi!“ (Ieşirea, 20: 13-15). Abordarea marginalilor se face, astfel, prin raportarea la mentalitatea de tip medieval, pentru care „infracţiunile erau, în primul rînd, păcate“, iar sancţiunile, consecinţa intervenţiei divine. Alături de cei enumeraţi, ochiul atent al istoricului literar recunoaşte cîteva tipuri umane, în alcătuirea cărora se contopesc alterarea morală şi accidentul biologic. Prin tarele lor corporale şi spirituale – căci handicapul fizic era considerat consecinţa unor păcate mai mult sau mai puţin imaginare, personale ori ale părinţilor –, ologii, ciungii, şchiopii, orbii şi leproşii, indivizii cu deviaţii genetice, expuşi spre divertisment la serbările domneşti, în tîrguri şi pieţe, desemnează o nouă categorie aflată sub incidenţa monstruozităţii. Un loc aparte în reprezentările colective din Ţările Române, ca şi în aria vest-europeană, îi revine leprosului.

 

Supranumit mortul viu (R.I. Moore, The Formation of a Persecuting Society, New York, 1987), din pricina impresiei de descompunere, bolnavul atins de această maladie era îndepărtat din comunitate, alungat extra muros, pentru a nu aduce prejudicii comunităţii din care făcuse parte. Socotit impur încă din Vechiul Testament (Levitic, 13:44), în culturile Occidentului medieval, leprosului i se înscena, de cele mai multe ori, o ceremonie funebră, în urma căreia era declarat mort, urmînd să fie deposedat de bunurile personale. Deşi în viaţă din punct de vedere biologic, mişelul (cuvîntul avea iniţial sensul de „lepros“) se situa în plan social deja în lumea de dincolo. Începînd cu secolul al XVI-lea, literatura istoriografică consemnează spaţii anume pregătite pentru a-i primi pe decăzuţii din graţie, în proximitatea oraşelor Rîmnicu-Vîlcea, Cîmpulung, Iaşi, Bucureşti ş.a.

 

Strategiile de demonizare a Celuilalt, aşa cum se desprind din filele acestei cărţi, constituie pentru Dan Horia Mazilu un prilej, asumat în repetate rînduri, de ademenire a cititorului contemporan spre cultura veche românească. Demersul ştiinţific se sprijină în primul rînd pe texte şi, abia după aceea, pe cultură orală şi iconografie. Pentru că ele, textele literaturii vechi, îi sînt cele mai apropiate cărturarului, după cum lăsa să se înţeleagă încă de la apariţia volumului Noi despre ceilalţi. Fals tratat de imagologie (Polirom, Iaşi, 1999), lucrare ce iniţia ciclul de studii consacrat de autor reprezentărilor colective medievale şi premoderne din spaţiul românesc. În „Introducerea“ de atunci, Dan Horia Mazilu mărturisea că intenţia de a scrie o carte de imagologie a fost absorbită de pasiunea pentru textele vechi, iar reflectarea cu lumini şi umbre a străinului din discursul comunităţilor autohtone a devenit un pretext pentru o nouă lectură a literaturii din aceeaşi perioadă.