OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Volumul Dulcea mea doamna / Eminul meu iubit. Corespondenta inedita Mihai Eminescu – Veronica Micle va fi lansat de Editura Polirom
joi 15 iunie, ora 12.00, la sediul Uniunii Scriitorilor din Bucuresti. Alaturi de Christina ZARIFOPOL-ILLIAS, editoarea volumului, si de Silviu LUPESCU, directorul Editurii Polirom, vor mai vorbi la lansare criticii Nicolae MANOLESCU, Mircea MIHAIES si Ion Bogdan LEFTER.


Vestea publicarii iminente a unui lot masiv de corespondenta eminesciana, nu mai putin de 93 de scrisori ale poetului adresate Veronicai Micle, insotite de 15 scrisori ale acesteia, e in adevar senzationala. Nu pot face altceva aici decit sa consemnez citeva marginalii fugare si disparate. Ar fi de altfel inutil sa ma risipesc in preliminarii cind evenimentul anuntat e atit de aproape. Observ doar ca daca in vreo chestiune privindu-l pe marele poet, „orizontul de asteptare“ al cititorului de rind nu e doar pregatit, ci adus la un grad inalt de curiozitate si interes emotional, atunci aceasta e tocmai episodul iubirii cu Veronica Micle. Unele explicatii sint desigur necesare: cum se face ca scrisorile acestea n-au fost cunoscute pina acum? In ce chip au ajuns la noi? Cine le publica? Raspunsul la aceste intrebari a fost dat in interesantul interviu pe care I. Bogdan Lefter i l-a luat dnei Christina Zarifopol-Illias, editoarea volumului, in numarul trecut al Observatorului cultural. Incit, ca totdeauna, inainte de tragerea cortinei, dupa ce ne-am edificat, cit de cit, asupra programului si a distributiei, sporovaiala devine paguboasa.

Oricine a citit cu atentie corespondenta dintre Eminescu si Veronica Micle, asa cum ne e ea cunoscuta din Vol. XVI al Operelor (editia Perpessicius) ori din editia, facuta cu profesionalism si tact, de Simona Cioculescu, nu se poate sa nu-si fi dat seama ca ceea ce avea in fata constituia doar o parte dintr-un dialog epistolar cu mult mai amplu. Ambii interlocutori fac deseori aluzie la scrisori lipsa sau se refera la ceea ce si-au spus cu o ocazie ori alta, fara sa putem regasi pasajele respective. Desi exemplele ii privesc in mod egal, banuiala cercetatorilor tindea sa acrediteze parerea ca Eminescu ar fi fost mai putin asiduu, fie pentru ca, dupa propria-i marturisire, „nu coresponda cu placere“, fie pentru ca, indeosebi in perioada Timpului, se surmena in munca de redactor, fara a mai vorbi de boala care-l macina, devenind tot mai chinuitoare. Oricum, cite scrisori se vor fi pierdut si cit de importante vor fi fost ele pentru deslusirea intemperiilor si a exultantelor iubirii, nimeni n-avea de unde sti.

In afara scrisorilor lipsa, din cele 18 atribuite poetului, citeva le-au parut specialistilor dubioase. Sigur autentice sint 11 scrisori incredintate de fiica mai mica a Veronicai Micle, Virginia Gruber, cindva dupa 1900, lui I. Scurtu, care pregatea o teza despre poet la Viena (aparuta in 1903). Despre Virginia Gruber, I.E. Toroutiu, editorul (destul de neglijent) al cunoscutei colectii de Studii si documente literare, scria in vol. IV (p. XLIV) citeva cuvinte premonitorii, daca rectificam ce e de rectificat in identitatea persoanei numite: „Una dintre fiicele poetei, doamna Virginia Gruber, distinsa scriitoare ea insasi, pastreaza scrierile lui Eminescu, si istoria literaturii romane ii va fi desigur recunoscatoare ca le va apara de distrugere“.

Celor 11 scrisori puse in circulatie de Virginia Gruber li se adauga 3 concepte, ratacite printre manuscrisele poetului, despre care ignoram chiar si daca vor fi fost expediate (vom vedea ce va aduce nou in aceasta privinta editia dnei Zarifopol). Cele 4 piese care ramin au fost publicate de Octav Minar (un cercetator foarte putin creditabil) si reproduse de Toroutiu, fara indicarea sursei. Dupa toate probabilitatile, ele sint falsuri. Despre una din ele, sfisietoare prin continut, dar incompatibila cu ceea ce stim despre firea lui Eminescu, datata decembrie 1888 (folosita totusi de Calinescu, fiindca „dadea bine“!), se pronunta in interviul dat lui Bogdan Lefter si dna Zarifopol. D-sa considera neverosimil „tonul“ scrisorii, ceea ce e perfect adevarat. Aduce insa in plus un argument redutabil, de natura faptica, anume o adnotare a Veronicai Micle pe o scrisoare a lui Eminescu din februarie 1883: „cred ca este ultima scrisoare ce mi-a scris-o Eminescu“. Asadar, ramine cert ca epistola din decembrie 1888 e plasmuita...

Intrebarea pe care si-o poate pune cu indreptatire cititorul e cum de s-au incumetat specialistii sa istoriseasca si sa comenteze dramatica poveste a iubirii Eminescu-Veronica, desi stiau ca dispun de un material lacunar. Explicatia e simpla. Spre a se apuca de lucru, istoricul literar nu asteapta niciodata sa ajunga la cunoasterea exhaustiva a izvoarelor. El se sileste si nu-si cruta desigur eforturile ca sa-si adune un material cit mai bogat. Cu cit e mai responsabil fata de stiinta si cu cit e mai exigent fata de obiectul cercetarii, cu atit impinge scrupulele mai departe. Dar a spera ca ar putea ajunge vreodata sa stapineasca „totul“ e o naivitate. Fara a mai aminti faptul ca secretul unui om nu se tradeaza deplin nici in exterioritatile pe care le incredinteaza tiparului, nici macar in marturiile facute intimilor ori consemnate in jurnalul de sertar; si anume fiindca mai exista zona tainica a nespusului, a pulsiunilor, obsesiilor, dorintelor etc. pe care nici chiar subiectul nu e in stare sa si le elucideze siesi.

De alta parte, trebuie spus ca in cazul pe care-l discut, nu stia nimeni cite scrisori lipsesc si care e semnificatia lor. In aceasta situatie, cele 14 (eventual 18) piese ale lui Eminescu si cele 48 ale Veronicai, conexate cu informatii colaterale provenite de la rude, prieteni, cunoscuti, cu alte documente de epoca, reprezentau un material nu doar ispititor prin rezonanta si efect prezumtiv la public, ci si pertinent prin datele furnizate. Caci ele permiteau schitarea contextului general al raporturilor dintre poet si Veronica, urmarirea peripetiilor majore ale iubirii (preliminarii, dificultati, momente de exultanta si de ruptura etc.) pina la deznodamintul tragic. De aceea, nu e de mirare ca cercetatorii au exploatat episodul. A facut-o, cu mijloacele literaturii, E. Lovinescu, apoi, cu talentu-i incomparabil, G. Calinescu, si multi, multi altii, G. Munteanu intr-o biografie solida, O. Minar si Augustin Z.N. Pop in romantari ieftine, diversi in genuri diferite, inclusiv o piesa jucata cu succes si un film...

Ce se va intimpla acum, dupa ce editia dnei Zarifopol va iesi pe piata? Oare revelatia scrisorilor necunoscute va avea un efect devastator asupra cunostintelor de istorie literara acumulate in lungul anilor cu privire la iubirea cea mare a poetului? Ma indoiesc. Cu siguranta ca cele 93 de scrisori de la Eminescu si cele 15 ale Veronicai Micle vor aduce nenumarate detalii importante – si nu numai pe terenul erotic si sentimental. Vom afla opinii ale lui Eminescu, de un pret inestimabil, despre sine, despre altii, probabil si despre gestatia unora dintre operele sale. Se va impune necesitatea multor rectificari, vor trebui corectate o serie de judecati expeditive ori ipoteze care, in lumina noilor fapte, se vor dovedi nesatisfacatoare. Vom fi in masura sa sesizam mai aproape de realitate oscilatiile permanente intre jubilatie si anxietate, intre sperante trecatoare si dificultati insurmontabile, combustia morala a celor doi protagonisti, care pare a atinge paroxismul in vilvataia pustiitoare a anului 1882. Noutatile acestea se vor inscrie insa in schema conflictuala pe care o cunoastem iar, sub raport psihologic, nu ma astept ca portretele celor doi eroi sa sufere modificari substantiale.

Avind in vedere fascinatia exercitata in ochii marelui public de romanul iubirii eminesciene, tivit deja in legenda, ca si voga actuala a documentului in defavoarea fictiunii, cred ca volumul cuprinzind cele 93 de inedite are toate sansele sa devina un „best seller“. Acordindu-ne privilegiul de a ne apropia si mai mult de omenescul poetului, corespondenta necunoscuta nu va rasturna probabil intuitiile si punctele de vedere formulate pina acum, ci va contribui la amendarea si nuantarea lor.