Dimineţile pierdute

Autor: Péter DEMENY | Categoria: Opinii | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Morgen, filmul lui Marian Crişan: România noastră cea de toate zilele, cu declasarea ei, colocvialitatea, trăncăneala, tăcerile ei nepăsătoare, cu agresivitatea care ţîşneşte dintr-odată, de parcă i-ar păsa de ceva. Vameşul român nu înţelege ce are vameşul maghiar cu oamenii, vameşul maghiar nu înţelege ce are vameşul român cu regulile. Şi chit că-l înţelegem pe cel care vrea să joace după reguli, cel care joacă „după oameni“ e mereu mai simpatic, iar ţara noastră, cum spune adagiul arhicunoscut, e tristă, plină de umor.

Nelu Manciu trăieşte la Salonta şi pescuieşte prin împrejurimi, ori în România, ori în Ungaria. Are o soţie ca vai de capul ei, dar este el însuşi un vai în persoană. Într-o zi, se întîlneşte cu un imigrant turc, care a ajuns în România nu se ştie cum, şi-i promite că-l va ajuta să ajungă în Germania. Ceea ce nici măcar din România nu e foarte uşor…

Cred că tensiunea filmului îşi are originile în tăcerea personajului principal. Cu Nelu Manciu (interpretat de András Hatházi) nu se poate sta la taclale. Nu discută nici cu soţia lui (Elvira Rimbu), nici cu cumnatul (Dorin C. Zachei), nici cu poliţiştii de frontieră (Levente Molnár, Răzvan Vicoveanu). Spune doar strictul necesar şi parcă nici sentimente n-ar avea, ci numai idei fixe: „dacă mergem, mergem împreună, ca o familie“, îi spune Floricăi, plănuind o vacanţă-n Deltă. Din acest punct de vedere, al tăcerii/al locvacităţii personajelor, Behran (interpretat de Yilmaz Yalcin), turcul aciuat la Salonta, este o pacoste – sporovăieşte tot timpul, iar Nelu îi spune „morgen“, adică „mîine mai vedem“. Şi trec multe dimineţi, mai ales dacă ne gîndim că nu putem şti unde ajunge turcul la sfîrşitul filmului – a venit înapoi de frica poliţiei maghiare sau pur şi simplu pentru că s-a rătăcit, aşa că un cadru cu el, în mijlocul cîmpului, nu dovedeşte nimic…

Scenariul, scris de regizorul Marian Crişan (originar din Salonta!!), e pur şi simplu perfect. Replicile sînt la locul lor şi schiţează un context românesc inconfundabil. Mizeria nepăsătoare şi totuşi mărinimoasă – cam aşa ar suna o încercare de definiţie. Nimic nu ne-ar prezenta mai bine tragedia unei căsnicii – netragice prin excelenţă – decît scenele în care Florica spală vasele, iar Nelu toarnă apă caldă dintr-un castron. Nimic n-ar fi mai elocvent cu privire la mentalitatea „lasă-mă să te las“ în afara scenei cînd cumnatul îi aduce de la spital pe Behran şi Nelu, care s-au bătut la un meci al echipei favorite (şi a turcului, căci el devine un fel de umbră a personajului principal), sau cea în care Daniel, mare mahăr în Salonta – căci este proprietarul unei brutării unde lucrează şi sora lui –, îl angajează pe Behran la feliere, lîngă Florica. Dar scena din urmă e caracteristică şi pentru mitocănia mărinimiei: Daniel vorbeşte lung la telefon, deşi Nelu şi Behran sînt deja în biroul lui, iar cînd termină discuţia se face că nu ştie de ce au venit şi se răsteşte la cumnatul lui.

Poliţia de frontieră se enervează datorită încăpăţînării lui „domnu’ Nelu“, care nu-l predă pe imigrant. Poliţia de frontieră decide să intervină şi-l arestează pe turc; Daniel vrea să intervină, dar Nelu începe să urle: „Afară din casa mea!“ – asta-i o scenă care spune multe despre agresivitatea nebănuită a ambelor părţi (de bună seamă că Daniel ar fi aranjat totul fără cusur, turcul ar fi fost în Germania, numai încăpăţînarea lui Nelu trenează lucrurile).

Ca o paranteză, aş dori să spun că Nelu Manciu este, într-o bună măsură, un român neromân: cunoaşte regulile, dar nu ştie să joace conform acestora. Îi lipseşte exact acea locvacitate ubicuă şi obraznică specifică lui Daniel şi Ovidiu, poliţistul de frontieră. În tăcerea lui molcomă, Nelu crede că regulile, aşa nereguli cum sînt, de fapt, funcţionează. Numai că rezolvarea cazului acelui turc emigrant nu se poate concepe fără existenţa trăncănelii: trebuie să vorbeşti despre ceea ce vrei, nescoţînd o vorbă despre scopul tău adevărat sau făcînd aluzii străvezii şi umile, mai ales dacă doreşti ceva de la „putere“.

Morgen e caragialesc, oarecum, împotriva lui Ion Luca: evenimentele nu se derulează cu viteza din O scrisoare pierdută sau D’ale carnavalului, dar regulile sînt aceleaşi din comedii; regulile sînt aceleaşi, dar un om nu ştie să se folosească de ele şi acest om este chiar personajul principal. Poate cea mai mare realizare a regizorului este că a reuşit să facă un film de două ore, într-un tempo lent, fără să ne plictisească nici o secundă.

Marian Crişan are meritul de a fi găsit doi foarte buni actori pentru rolurile principale. Un om care nu comunică, pentru că nu vrea, şi altul pentru că nu poate – nu există o combinaţie mai fericită artistic. András Hatházi e perfect în rolul ursuzului şi mototolului Nelu, aşa cum Yilmaz Yalcin e perfect în rolul zdrenţărosului şi pierdutului Behran. Dar actorii sînt toţi foarte buni (Levente Molnár trebuie felicitat pentru casting!) şi fac un cinéma-vérité, despre care spun că e extraordinar, fiind cît se poate de obişnuit şi de cotidian (datorită, fireşte, şi neprofesioniştilor care joacă). Tot extraordinară rămîne însă şi naturaleţea cu care joacă, şi bunul-simţ cu care accentuează doar ceea ce trebuie accentuat.

Ce-aş mai putea spune? Sper că Behran a găsit drumul spre Germania, dar sper, în acelaşi timp, că s-a întors la Nelu Manciu.

Recomanda articolul prin: