OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In 1995, cind am fost acceptat ca bursier NEC, aveam 37 de ani. Predam de sapte ani literatura romana (si alte cursuri mai mult sau mai putin inrudite: retorica, naratologie, sau inevitabilele ore de limba romana pentru studenti straini) la Facultatea de Litere din Bucuresti. Avusesem o bursa de un an la Universitatea din Viena, unde reluasem studiile de mult abandonate de teorie a metaforei, apoi predasem trei ani la aceeasi universitate, cam tot din ce se cerea studentilor inscrisi aici la romana: cursuri practice de limba, prelegeri si seminare de literatura, cultura si civilizatie, lingvistica... Aminam la nesfirsit scrierea tezei de doctorat. Asteptam ziua in care sa ma asez tihnit pe citit si pe scris, sa ajung si eu, macar in ceasul al doisprezecelea, sa am, ca orice universitar, „domeniul“ pe care sa-l stapinesc ca nimeni altul.

Candidatura la Colegiul Noua Europa trebuie sa fi fost inca una din nenumaratele strategii de aminare, la care ma dedam cu zel si mustrari de cuget. Ma amageam ca, in caz ca voi reusi, bursa obtinuta ma va elibera de necazurile financiare pe care obisnuiam sa dau vina pentru starea de continuu provizorat si-o sa-mi dea prilejul sa ma pun pe fagasul „normal“ al carierei universitare. Mi-am dat insa seama ca nu am cum sa recurg la „reteta“ clasica, de a propune, pentru candidatura la NEC, o tema de cercetare care sa ma ajute la incheierea tezei de doctorat. Ce interes ar fi putut stirni, in afara cercului ingust al specialistilor, un studiu despre cum comunicau scriitorii romani din secolul al XIX-lea cu publicul lor?

M-am hotarit atunci sa revin la niste preocupari in care ma initiasem in studentie (cu „marele Sincu“, personaj cu aura mitologica pentru promotiile de la Litere ale anilor ’70 si ’80) si pe care le continuasem apoi, ca asistent, in anii de ucenicie la catedra, abandonindu-le ulterior, iarasi din motive de conjunctura: cercetarea empirica a receptarii literare. Inversunat sa-mi blindez proiectul cu o cit mai solida armatura metodologica, i-am dat o turnura „scientista“ prin care cu greu se mai zarea miza chestiunii: anume de a arata ce asteapta tinerii de azi de la cartile de literatura, luind ca reper studentii de filologie.
Cu tot scepticismul initial, am ajuns indata sa astept cu nerabdare intilnirile din fiecare miercuri. Si mi-am dat iute seama ca eram inca in stare sa invat lucruri fundamentale.

Am descoperit, de pilda, ca dialogind cu oameni de formatie foarte diferita (in grupul nostru erau filologi orientati catre pragmatica, semiotica, politologie, teorie literara, doi istorici, un filozof cu doctoratul in istoria religiilor si antropologie, un arhitect si o bioloaga) poti ajunge sa-ti intelegi mai bine propriile interese de cercetare, oricit de specializate ar fi acestea. Mi-am dat seama cit de anevoios si, totodata, cit de stimulativ este sa te adresezi unor cercetatori din domenii diferite, astfel incit sa-i aduci in orizontul intrebarilor carora tu insuti le cauti raspuns. Si am ajuns sa intuiesc cit de mult conteaza, cel putin in sfera disciplinelor umaniste, ce are de spus homo academicus celor care nu sint asemenea lui.

Dincolo de tribulatiile muncii intelectuale, bursa NEC din 1995-1996 m-a marcat si intr-un fel care tine de experienta vietii: confruntarea cu „ceilalti“, intr-un simpatetic „joc cu margelele de sticla“, s-a petrecut intr-o etapa in care eram tot mai fascinat de diferentele care ne individualizeaza si, in mod paradoxal, ne apropie.
Ca bursier NEC am mai invatat un lucru, despre care nu m-as fi gindit la vremea respectiva ca-mi va fi atit de folositor zece ani mai tirziu: cum poate functiona „cuceritor“ o institutie, armonizind dezinvoltura cu temeinicia, relaxarea prietenoasa cu rigoarea.