OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Biblia Cam pe la sfirsitul secolului al II-lea d. Hr. i s-a dat numele de „biblie“ care, dupa ce in greceste insemnase „fisie de papirus“, a ajuns sa insemne diminutivul pentru „carte“.
Asadar, Biblia nu este un plural, este un diminutiv. inseamna „carticica“ sau „cartulie“.
Cum a circulat Carticica in cultura romana? Se poate conchide ca sfirsitul secolului al XVI-lea a fost momentul decisiv de trecere de la circulatia orala, eventual manuscrisa a Bibliei, la prezenta ei reala, sub forma de carte, in toate colturile teritoriilor locuite de romani, si chiar dincolo de ele.

Ce nu stiu autorii articolului despre Cartulie si s-ar cuveni sa stie si sa spuna si altora:
n ca au existat doua tipuri de traduceri – traduceri sinodale, canonice, si traduceri cu valoare exclusiv literara ale Bibliei. Impactul asupra mentalitatii publice si asupra limbii literare nu a fost acelasi, publicul-tinta fiind, in fiecare caz, diferentiat cultural. De la Psaltirea in versuri a lui Dosoftei, prin traducerea preotilor Vasile Radu si Gala Galaction (1938), pina la exceptionala traducere a Psalmilor (din ebraica, in metrul originar), publicata de marele poet religios contemporan Nicolae Ionel (de care autorii articolului nu au auzit), traducerile ne-sinodale au avut un mai mare ecou in rindurile publicului cultivat decit cele canonice.
n autorii articolului nu au inregistrat traducerea Septuagintei, probabil cel mai important eveniment cultural contemporan. Volumul I (Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii, Deuteronomul) a aparut in 2004, la Editura Polirom, si putea fi consemnat, daca nu in text (probabil anterior), cel putin la bibliografie.
Traducerile ulterioare (Biblia de la Bu-curesti), in afara de necesarul proces de actualizare lingvistica, au marcat si o accentuata deliteraturizare. Ce inseamna „deliteraturizare“? Au folosit un limbaj mai putin „poetic“, dar mai exact?

Punctul culminant atins prin Biblia de la Bucuresti a coincis aproape perfect cu inceputul secularizarii literaturii ce avea sa elimine textul sacru din preocuparile literare. De abia epoca moderna, prin miscarea traditionalista si prin resurectia eseului teologic (dupa 1989), a restaurat din prestigiul unui model literar si al unei surse de inspiratie practic inepuizabile.
Nici una dintre afirmatiile subliniate nu este corecta. Iar ideea ca eseurile teologilor nostri de scoala noua au restaurat prestigiul pierdut al Bibliei are hazul ei, pe care imi e imposibil sa-l explic autorilor.
Prin aceste editii, realizate in aria credintei ortodoxe, Biblia blajeana de la 1795 a dominat limbajul crestin romanesc pina in pragul anului 1900, cind incep sa apara editii de mare tiraj, tiparite de societati care isi au sediul in Marea Britanie, consacrate raspindirii Bibliei in toata lumea. Autorul nu mentioneaza ca aceste societati sint in majoritate neoprotestante. Cit despre valoarea lingvistica si literara a acestor traduceri, ii pot demonstra autorului, prin analiza minutioasa de text, ca idiomul in care sint scrise nu a fost niciodata limba romana.

Daca as fi teolog, m-as uita mai atent la felul in care sint prezentate Vechiul Testament, Noul Testament si raportul dintre ele in partea teologica a articolului. Nu sint teolog, nu ma amestec.