Una dintre întrebările recurente
în cărţile lui Adam Michnik este „cum să facem faţă
trecutului? Cum să găsim calea justă între amnezia
colectivă, scleroza intenţionată, amputarea trecutului plin de
ticăloşii şi nedreptăţi şi şedinţele colective de ură,
răzbunare şi falsificare a istoriei, conţinute în reţeta
noilor populişti şi noilor absolutişti?“. Greu de răspuns, cu
atît mai mult cu cît de modul în care ne raportăm
la trecutul imediat depinde capacitatea noastră de a înţelege
ceea ce se petrece în prezent, în imediata noastră
actualitate. Cu atît mai dificil este de dat un răspuns
raţional, argumentat şi ferm, cu cît discursul public pe
această temă a devenit, în ultimii ani, monopolul
„anticomuniştilor de pe urmă“ (pentru a-l cita, din nou, pe
Adam Michnik). Incapabili de cel mai mic gest de protest în
timpul regimului comunist, aceştia încearcă acum să-şi
răscumpere frica şi neputinţa antedecembristă printr-o retorică
anticomunistă pe cît de vehementă, pe atît de
ineficientă în plan politic şi etic. Paradoxal, intensitatea
diatribelor la adresa abuzurilor regimului comunist e direct
proporţională atît cu tăcerea lor de dinainte de 1989, cît
şi cu lipsa de reacţie în faţa derapajelor (eufemistic spus)
actualei puteri politice. Încremeniţi în proiect, toţi
aceşti „anticomunişti veninoşi“ (cu care Michnik polemizează
în toate intervenţiile sale) suferă de o acută inadecvare la
realitate. Simţindu-se vinovaţi şi, totodată, ruşinaţi pentru
lipsa de curaj din anii regimului comunist, pentru laşitatea de a nu
fi întreprins atunci nici o acţiune publică de protest la
adresa puterii comuniste, cei care se erijează astăzi în
conştiinţe ale naţiei nu sînt dispuşi să-şi asume nici o
urmă de responsabilitate pentru dezastrul provocat de regimul
comunist, deşi, prin tăcerea lor, au contribuit la menţinerea la
putere a partidului comunist şi a secretarului său general.
Un mecanism compensatoriu evident
determină cantonarea în trecut şi exacerbarea unui discurs
care, lipsit de consecinţe administrative imediate, nu are altă
justificare decît una de natură retorică.
Anticomunismul radical le oferă însă
oficianţilor săi iluzia că luptă în numele unor principii
înalte şi că atenuează, aparent, inaderenţa la prezent a
pateticelor diatribe îndreptate împotriva unui inamic
(regimul comunist) mort de ceva vreme. Din nefericire, intransigenţa
faţă de trecut (explicabilă pînă la un punct) e dublată de
o inexplicabilă – dacă ne raportăm la principiile în
numele cărora vorbesc mereu anticomuniştii de dată recentă –
toleranţă faţă de repetatele abuzuri ale actualei puteri
politice. E deconcertant să vezi cît de flexibile devin
principiile, în funcţie de context şi, mai ales, în
funcţie de persoana care le întruchipează. Relativismul etic
e noul conformism, evident în dubla măsură practicată la
scară naţională nu doar de politicieni, ci şi de editorialiştii
ce susţin, fără rest, orice demers al reprezentanţilor actualei
puteri politice.
Condamnăm, cu alte cuvinte,
comunismul, dar îi susţinem pe cei care astăzi, deşi s-au
lepădat, la modul declarativ doar, de ideologia comunistă, recurg
la practicile de ei înşişi incriminate. Denunţăm corupţia,
dar, cînd nu îi apărăm deschis pe corupţii noştri,
preferăm să tăcem mîlc, pe motiv că subiectul e derizoriu
şi nu cadrează cu altitudinea gîndirii pure ai cărei
profesionişti sîntem. În fond, după căderea
comunismului, ne-am descoperit curajul de a-l critica pe Ceauşescu
şi ideologia criminală al cărei reprezentant a fost, dar ne
rezervăm dreptul de a trece sub tăcere abuzurile actualului
preşedinte, de a ignora nepotismul şi corupţia la vîrf. În
fond, noul cult al personalităţii nu e cu nimic mai prejos decît
cel ce începuse să prindă contur la sfîrşitul anilor
’60, după ce Nicolae Ceauşescu condamnase abuzurile comise de
partidul comunist în timpul „obsedantului deceniu“,
refuzase să trimită trupe în Cehoslovacia, alături de
celelalte ţări membre ale Pactului de la Varşovia şi părea, în
general, dispus să plece urechea la sfaturile şi opiniile
intelectualilor. Am vituperat împotriva dispreţului pe care
Ion Iliescu l-a manifestat faţă de Constituţie, în repetate
rînduri, dar aprobăm, tacit şi complice, acelaşi tip de
comportament la actualul preşedinte. Vorbim acum cu voce tare despre
clanul Ceauşescu şi despre promovarea fiului preşedintelui
comunist în primele rînduri ale politicienilor comunişti,
dar tăcem, filozofic, atunci cînd aceeaşi mentalitate renaşte
sub ochii noştri. Realitatea imediată e, desigur, derizorie, dar
pentru a răscumpăra tăcerea din timpul epocii de aur e necesar să
reacţionăm la abuzurile actualei puteri pentru ca trecutul să nu
fie condamnat doar la modul retoric.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters