Cînd am scris articolul despre
proza noastră tînără nu m-am gîndit că va face
asemenea valuri, de la bloguri şi site-uri la presă cotidiană şi
culturală. Unii m-au mustrat că dau directive literaturii ca un
secretar de partid, că îi aşez pe scriitori în paturi
procustiene, hăcuindu-le firescul de dragul îmbîcselilor
cu pretenţii şi că adopt prematur poze bătrînicioase. Mult
mai calm şi mai rezonabil, în Suplimentul de cultură,
Bogdan-Alexandru Stănescu m-a căutat la exemplele canonice, pentru
că, într-un text al meu, fiecare cuvînt trebuie să fie
definitiv. De ce l-am pomenit în „lista“ mea pe Barth,
adversar al capodoperelor, şi nu pe Joyce sau pe Musil? De ce m-am
referit doar la roman? De ce Războiul sfîrşitului lumii şi
nu altceva? (am găsit ad litteram observaţia asta şi pe blogul
terorista.ro.) Acelaşi critic mă situează în compania
onorantă a „sociologului stîngist“ Mihai Ralea, din De ce
nu avem roman, şi invocă, ironic, replica faimoasă a lui Camil
Petrescu, încă nedebutat ca romancier.
Interesant, Bogdan-Alexandru Stănescu
lasă impresia că sub incidenţa respectivei replici ar intra şi
„monumentalul kitsch sămănătorist“ din La Medeleni, uitînd
că acelaşi anticalofil Camil întîmpinase elogios
romanul lui Teodoreanu. C. Rogozanu, tot în Suplimentul de
cultură, deplînge faptul că tocmai eu, fost adept al
minimalismului postmodern, refuz cultura pop în numele marilor
teme. Şi, la scurt timp după ce Cronicarul României literare
îşi manifesta îngrijorarea privind numărul
comentariilor de pe forumul revistei Observator cultural, Daniel
Cristea-Enache, tot în România literară, iese în
arenă, îngrijorat că aş putea să-i cuceresc pe bătrînii
care nu citesc noua literatură, dar se pronunţă apocaliptic despre
insignifianţa ei. Mai spune confratele meu că nu sînt
consecvent întru postmodernism, că mi-am revizuit prea repede
şi prea grav afirmaţiie în legătură cu Florin Lăzărescu
sau Dan Sociu, bref: că trec printr-o criză de identitate critică.
Mă rog…
Mi-am dorit să provoc o dezbatere. Era
normal să se apere cei care s-au simţit vizaţi, fie şi indirect.
Pentru unii, „proza tînără“ e, se pare, o cauză
ideo-estetică, pentru alţii – un domeniu de administrat. Unele
obiecţii sînt consistente (în special cele din
Suplimentul de cultură), iar comentariile lui Daniel Cristea-Enache
privind revizuirile, „apostazia“ şi criza mea de identitate
critică merită unele precizări.
Expunerea unei probleme, doar atît!
Am mai spus-o: textul meu nu se vrea a
fi un studiu sau un manifest, ci un articol de opinie. N-am vrut să
dau o lovitură de imagine, nici să cuceresc electoratul literar
apocaliptic şi naiv (las altora această plăcere), am vrut doar să
expun o problemă care mă frămîntă. Nu m-am exclus de pe
lista celor care, de dragul încurajării tinerilor autori, i-au
supralicitat cîteodată. Mă întristează doar că unii
cititori profesionişti au preferat să mă citească literal,
evitînd fondul problemei în favoarea unor chestiuni
oţioase. Nu merg, precum Alexandru Matei, într-un text recent
din România liberă, pînă la a infera că unii
contraopinenţi sînt apropiaţi sau angajaţi ai Editurii
Polirom, fie şi pentru că mă simt eu însumi apropiat de
această editură.
Regretabil e faptul că un critic
responsabil precum Daniel Cristea-Enache escamotează fondul
problemei, agăţîndu-se bagatelizant de nişte „inconsecvenţe“
colaterale. Din textul său dramatizat, cu vizibil efort de
literaturizare, nu se desprinde voinţa de a discuta, cît de
cît, idei, ci o sacrosanctă nevoie de apărare a teritoriului.
De ce este lezat, de fapt, Daniel Cristea-Enache? De ce nu face un
efort de sistematizare a temelor, curentelor şi a tendinţelor
literare româneşti din ultimii ani, pentru a ne spune ce
rămîne şi ce e perisabil, modă, imitaţie epigonică? (sau
de ce nu acceptă ideea că, în calitate de cronicari literari,
deseori am supralicitat literatura tînără, tratînd-o cu
îngăduinţă şi punînd umărul la campaniile de
promovare, chestiune care ne-a îndepărtat uşor de misiunea
noastră – situaţia este generală, eu nu o neg, ar trebui şi
alţii, printre care şi Daniel Cristea-Enache, să o accepte).
Aş vrea să-l liniştesc şi pe C.
Rogozanu cu privire la presupusa respingere a influenţelor pop în
numele „marilor teme“. Nu resping nici o influenţă, regret doar
tratarea superficială. Una e să valorifici superior, în
ficţiune, materia primă a entertainmentului şi a „utopiei
hedoniste“, alta e să scrii doar de la nivelul divertismentului.
Una e să reciclezi în maniera lui Pynchon cultura BD, alta e
să intri pe terenul lui de la nivelul discursiv al comixurilor.
De la nonconformism la un nou
conformism
Într-un fel „vede“ lumea
sclipicioasă Jonathan Coe, şi cu totul altfelîi „iese“
lui Adrian Schiop. Ar fi aberant să resping tocmai generosul
rezervor al culturii populare. Am considerat întotdeauna – şi
nu m-am revizuit – că genurile ei, de la muzica pop-rock la
aşa-numita paraliteratură, îşi au valorile lor omologabile
estetic. Am pledat cu moderaţie pentru accesibilitatea literaturii
înalte. Nu însă pentru trivializarea, pentru aplatizarea
ei voioasă în numele unui pretins democratism dezideologizat.
C. Rogozanu înţelege, pesemne, raportarea ideală la cultura
pop ca pe o adeziune fără rest. Îi amintesc că literatura
valoroasă, inclusiv cea „mimetică“, implică existenţa unei
viziuni cuprinzătoare şi critice, nu o atitudine de emul entuziast.
De la nonconformism la nou conformism pasul a fost făcut demult.
Bogdan-Alexandru Stănescu se ocupă pe
larg de incidenţele prozei universale din textul meu. Mai exact: de
autorii canonici invocaţi într-o enumeraţie, ca modele pentru
generaţiile mai vechi, şi de cei pe care-i consideram a fi emulaţi,
cu precădere, de noii prozatori. Nu e însă lista mea canonică
de mari romancieri, ci doar o înşiruire orientativă,
eclectică şi oarecum arbitrară, de autori „clasicizaţi“ (cu
sau fără voie!), realişti, moderni sau postmoderni. Că de ce e X
şi nu Y pe listă mi se pare secundar. Nu-l pun pe Tolstoi pe
acelaşi plan valoric cu Barth, ar fi aberant (în treacăt fie
spus, nici nu-mi place Barth), dar îl consider pe ultimul un
scriitor redutabil, de la care un prozator autentic are mai multe de
învăţat decît de la altminteri interesanţii Burroughs,
Bruckner sau Palahniuk. Ceea ce am vrut să spun e că aceste
„modele“ pe care le-am invocat, şi la care pot fi adăugate
multe altele, păstrează într-un fel sau altul legătura cu
tradiţia vie a marilor opere şi a umanismului tradiţional; în
plus, fiecare a „fertilizat“ literatura unor autori români
de calibru (Papini – pe a tînărului Eliade, Barth – pe a
unor optzecişti de vîrf, de la Nedelciu la Cimpoeşu).
Mai e mult pînă departe
Mă văd nevoit, acum, să adaug că
mai e tare mult de la nivelul junilor noştri fracturişti pînă
la cel al lui Burroughs, Palahniuk, Irvine Welsh, Bret Easton Ellis
(„Breaston“ era o greşeală de culegere) etc. Cu adevărat
relevantă mi se pare abia observaţia din finalul textului semnat de
Bogdan-Alexandru Stănescu: „tinerii autori români nu
intenţionează să scrie capodopere. Nici cititorii lor nu aşteaptă
capodopere, ci literatură. Nu Literatură... Ba chiar unii din ei
fac toate eforturile pentru a nu pica în mrejele capodoperei. […] spre deosebire de Tolstoi, care publica Anna Karenina în
foileton şi nu cunoştea decît părerile criticilor şi ale
unui număr foarte restrîns de cititori, T.O. Bobe (de exemplu)
ştie ce vor cititorii lui, ştie ce citesc aceştia, îşi
poate crea orizontul de aşteptare avînd mai multe date ale
problemei. […] Spunea Eugenio d‘Ors că dialogul dintre artist
şi public nu poate avea loc fără interpret. Iată că vremurile
s-au schimbat, artistul şi publicul sînt în plin dialog,
iar criticul pare pierdut în interpretare“. Aşa o fi...
Dar ce-ar trebui să facă bietul
critic pentru a nu rămîne mofluz, în afara jocului? Doar
promovare? N-ar trebui să exagerăm nici cu elogierea relaţiei de
parteneriat dintre scriitor şi public. Şi între Cezar
Petrescu şi cititorii săi erau cele mai bune „relaţii“.
Rezultatul? Vine acum Daniel Cristea-Enache şi îl pune pe
autorul Întunecării în aceeaşi oală cu Pavel Coruţ.
N-ar fi mai bine ca autorii să scrie, măcar din cînd în
cînd, nu pentru critică sau pentru publicul lor real, ci (şi)
pentru un cititor ideal? Că din exces de pragmatism ajungi să dai
în reţetă.
Contrar a ceea ce crede
Bogdan-Alexandru Stănescu, nu ajungi prea des să scrii capodopere
dacă porneşti la drum cu acest gînd, al „neputinţei“ de
a crea capodopere. Cît priveşte căderea în desuetudine
a unor noţiuni clasico-romantice precum „geniu“ sau
„capodoperă“, hai să fim serioşi. E înduioşător să
observi cum tinerii adversari postmoderni ai capodoperelor şi ai
genialităţii elogiază minimalismul, dar sînt extaziaţi,
necondiţionat, de capodoperele şi de genialitatea scrierilor lui
Mircea Cărtărescu…
Literatura – un bau-bau uncool
Un semn al vremurilor noastre este,
neîndoielnic, fetişizarea esteticii receptării. C. Rogozanu,
de pildă, crede că pentru a „face“ dintr-un scriitor un mare
scriitor e nevoie de receptare profesionistă în timp. E nevoie
şi de asta, dar mai e nevoie şi de bietul suport al operei, căreia
nu-i este de ajuns doar hipervalorizarea contextuală. Nu pot face,
şi pace, din Florina Ilis o Virginia Woolf sau o Marguerite
Yourcenar, o Hortensia Papadat-Bengescu sau o Gabriela Adameşteanu.
O fi avînd prozatoarea clujeană meritele ei, dar deficienţele
stilistice şi compoziţionale din (mai ales) Coborîrea de pe
cruce şi Chemarea lui Matei, mă fac să fiu muuult mai rezervat…
Trebuie să spun că, spre deosebire de
„prezenteistul“ C. Rogozanu, nu mă încîntă deloc
faptul că literatura bună se duce, încet, pe copca
divertismentului defulatoriu, a facilităţii şleampete şi a
delăsării voioase, că debutanţii în proză scriu, pe an ce
trece, mai puţin şi mai inconsistent, că efortul constructiv a
devenit nerentabil, că Literatura a devenit un soi de bau-bau
uncool. E ca în pop-ul „cu mesaj“: ce diferenţă între
flower-power şi hip-hop, între „înaltul“ Woodstock
şi comercialul Sziget! Poate că, în timp, lucrurile se vor
regla. De la sine? M-am ocupat suficient de mult de avangarde şi am
susţinut mult timp postmodernismul (pe vremea cînd mi se părea
a fi nedreptăţit) ca să fiu suspectat că nu ştiu ce înseamnă
toate acestea. Ca fost insider, am ajuns să conştientizez însă
şi limitele, chiar impasul în care „cultura postmodernă“
tinde să aducă instituţia literaturii, în lipsa unor
anticorpi pe măsură. Simt, acum, nevoia să atrag atenţia asupra
lui. Cred, de altfel, că mişcările pretins emancipatoare au sens
în literatură cînd se confruntă cu o tradiţie
consistentă şi vie. Odată ajunse la putere, sfîrşesc în
derizoriu, banalizare şi dogmatism voios.
Fără suflu, fără construcţie
În două „bifurcaţii“ din
Observator cultural, Liviu Ornea a atins, cu calmul şi
raţionalitatea cunoscute, esenţialul: adevărata problemă e de
natură formativă. De asta m-am şi oprit la o anumită categorie de
vîrstă, anume la cea care a terminat măcar facultatea, dacă
nu şi liceul, după 1989. M-am oprit la roman, nu la poezie, proză
scurtă sau experiment: pentru că romanul înseamnă, mai mult
ca alte specii, construcţie. Nu am negat faptul că, la această
categorie a prozei (încă) tinere, există o serie de cîteva
volume consistente, alte 15-20 interesante, plus o capodoperă:
Teodosie cel Mic. Poate le voi evalua, cîndva, mai îndeaproape.
Nu m-am referit, cum spune cineva pe un blog, la brand-ul „prozei
tinere“ (care datează doar de patru ani), ci la ce au scris în
ultimii 15 ani cei incluşi în respectivul brand comparativ cu
prozatorii unor perioade mai faste ale literaturii române.
Da, fobia resentimentară şi puerilă
faţă de formaţia clasică e o megatendinţă care, dacă îi
atinge mai puţin pe maturi, face ravagii printre cei mai „necopţi“.
Cînd marele roman realist e redus, simplist, la tehnici
naratologice, la depăşita omniscienţă şi omnipotenţă
auctorială, nu poţi decît să te resemnezi. Artiştii de
avangardă cu adevărat importanţi ştiau foarte bine legile
compoziţiei tradiţionale şi erau în stare să picteze
inclusiv în manieră figurativă. Însă mulţi dintre
scriitorii new emision, chiar şi cei serioşi, lasă impresia că
deconstruiesc înainte de a învăţa să construiască
substanţial, că nu pot scrie decît în registru
minimalist-postmodern şi că nu au suflul necesar pentru abordarea,
obiectivată în construcţii majore, a general-umanului (ha-ha,
general-uman şi Istorie în era simulacrelor şi artefactelor
postumane!). Din acest motiv, marea majoritate a scriitorilor noştri
rămîn competitivi, de la categoria semimuscă la categoria
uşoară. Generalizate, minimalismul şi autoficţiunea apar ca
soluţii ale unor scriitori comozi, fără amplitudine creativă,
viziune şi suflu, oferite cititorilor grăbiţi şi hedonişti. Aţi
observat, de pildă, cît de prost ştiu să descrie?
Complexitatea supraetajată din romane autohtone precum Femeia în
roşu (adevărata capodoperă a optzecismului prozastic, deloc fără
legătură cu Istoria; ba chiar o redutabilă „autopsiere“ a
romanului-anchetă, avatar al romanului en quête), Compunere cu
paralele inegale, Sala de aşteptare, Coaja lucrurilor…, Simion
liftnicul şi Asediul Vienei, viziunea fermecător-barocă din
Nostalgia, ambiţia totalizantă din Orbitor (ratată, din
nefericire, în volumul trei) rămîn inaccesibile, cu vreo
două excepţii, noilor ficţionari – şi, atenţie, am dat numai
exemple de proze ale „optzeciştilor“! Dar… pentru asemenea
întreprinderi trebuie să fi asimilat, fie şi în
negativ, lecţiile prozei mai vechi.
Comparaţiile cu alte epoci literare sînt necesare
Am supralicitat şi eu nu o dată, cu
cele mai bune intenţii „constructive“. Numai că din textul meu
amabil, compasiv despre Urbancolia lui Dan Sociu, Daniel
Cristea-Enache decupează strict ce îi convine ca să arate cît
de mult m-am revizuit după cîteva săptămîni; omite
însă ironia, diagnosticul („doar o eboşă“) şi
consideraţiile despre eşuarea autorului în inconsistenţă şi
în derizoriu. De fapt, mă străduiam din greu să găsesc
elemente viabile în text. Nu ştiu însă de unde s-a
înţeles că îi pun în aceeaşi oală pe Florina
Ilis şi pe Ioana Baetica, pe Răzvan Rădulescu şi pe Dragoş
Bucurenci, pe Bogdan Popescu şi... Am făcut de-atîtea ori
distincţii valorice între ei, încît… Ştiu însă
ce n-a înţeles confratele de la România literară:
faptul că, din cînd în cînd, comparam nivelul de
ansamblu al literaturii „noilor veniţi“ (ajunşi sau nu la
maturitate) cu nivelul de ansamblu al producţiei similare din alte
perioade istorice. Cînd eu vorbeam de pădure, el se gîndea
la copacii din care e alcătuită. În realitate, pentru cei mai
buni dintre cei încă tineri chestiunea e alta: nu mai sînt
la vîrsta speranţelor, ci la aceea a confirmărilor, iar
comparaţiile valoric-bilanţiere cu alte epoci literare (şi, de ce
nu, cu situaţia din alte literaturi) sînt necesare.
Daniel Cristea-Enache ştie prea bine
că, uneori, în prefeţe se supralicitează, mai ales cînd
autorii sînt tineri şi promiţători. Într-un fel scrii
într-o prefaţă de susţinere, altfel scrii cînd
lărgeşti perspectiva şi lucrezi la altă scară, cu alte exigenţe.
Dar criticul în cauză îşi scrie comentariile şi
prefeţele exclusiv din perspectiva unei istorii literare a
prezentului, o istorie gestionată din mers, prin adiţionare
foiletonistică, fără cadru teoretic şi epistemic pe măsură. Cum
ar spune Mihai Iovănel: „scrie direct pentru volum“ şi sare
mereu cu plasă de siguranţă. Evident că, într-o istorie a
perioadei literare 1990-2010 n-aş include comentariile despre
unii-alţii fără să operez modificări şi să pun bemoli. Da, am
supralicitat în prefaţa despre Florin Lăzărescu, dar nu
reneg calificative precum „talent“ sau „har“. „Talentul“
şi „harul“ nu intră în contradicţie cu deficitul (real)
de forţă şi de anvergură compoziţională, cum crede
contraopinentul meu. Trecut sub tăcere în prefaţă, din
raţiuni de încurajare, acest deficit nu avea de ce să fie
trecut sub tăcere într-o panoramă cu alte mize. În
chestie era, de fapt, imposibilitatea prozatorului amintit de a
depăşi formula minimalistă, precum şi badinajul său juvenil ce
poate da senzaţia de imaturitate a atitudinii.
E adevărat, în 2005, mi s-a
părut importantă relansarea literară inspirată a problematicii
spirituale şi istorice într-un context în care junii
prozatori fugeau de ea. Îi pot reproşa, la rîndul meu,
lui Daniel Cristea-Enache că a fost mult prea generos, fără a se
revizui, cu mediocrităţi patetice, precum Constantin Popescu, sau
cu autori nuli, ca Alain Gavriluţiu, şi că a creditat debutanţi
(ce-i drept, deloc tineri) precum Cora Flavian, prozatoare fără
tangenţe reale cu literatura. Apropo, toţi cei menţionaţi scriu
mai prost decît minorul Dan Sociu…
Nu de operele majore ale
postmodernismului m-am dezis, nici de aerul proaspăt pe care l-a
adus cîndva, ci de fetişizarea „noii episteme“. Şi de
minoratul care a împins fără voie literatura „tinerilor“,
cu argumentul că a abilitat firescul cotidian, marginalităţile şi
dezinhibarea limbajului. Ar fi nedrept să-i negăm meritele; însă
postmodernitatea, cu oroarea ei faţă de valorile înalte, faţă
de transcendenţă, durabilitate şi alte orori reacţionare nu mai
produce acum Literatură decît pe stoc. Postmodernismul literar
s-a dezvoltat şi a fost omologat în interiorul canonului
estetic; necazul a apărut cînd şi-a revendicat un canon
alternativ inospitalier, excomunicînd tot ce nu-i anticipează
Venirea şi nu se mulează după chipul şi asemănarea lui. S-a
ajuns, bunăoară, la supralicitarea unor Bonciu sau Fântâneru
în numele concentrării autenticiste „cuantice“ şi la
respingerea suficientă a unor respectabili romancieri (autori de
„cărămizi“ greoaie), chiar cînd nu era cazul. Nu poţi
lua, totuşi, sarea şi piperul drept un meniu hors d‘oeuvre. Din
păcate, după ce ne-a amăgit cu promisiunile sale reformiste,
postmodernul a guvernat imatur şi partizan, înlocuind un
exclusivism cu altul mai simpatic, dar mai inconsistent. S-o spunem
franc: decuplarea relativistă a elitelor de la valorile umanismului
tradiţional generează inconsistenţă. Şi nici un „nou umanism“
de laborator n-o poate cu adevărat suplini.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters