Nr. 749 din 21.11.2014

Epistolar
Restituiri
Avanpremieră
Editorial
Eveniment
Actualitate
Inedit
Informaţii
Politic
Literatură
Supliment
Eseu
Interviu
Arte
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2000   |   Octombrie   |   Numarul 34   |   Din nou despre trecutul lui Cioran

Din nou despre trecutul lui Cioran

Autor: Marta PETREU | Categoria: | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Stimate Domnule Director Ion Bogdan Lefter,

Cu mare intirziere – datorata vacantei mele prelungite – raspund chestiunilor ridicate de textul dlui Sorin Alexandrescu, Marta Petreu sau despre fascinatia – maligna – a lui Cioran, aparut in Observatorul cultural, nr. 25/2000. In virtutea dreptului la replica, va rog sa publicati textul meu in revista dvs. Cu multumiri,

Marta Petreu
Cluj, 10 oct. 2000

Intr-un articol intitulat Marta Petreu sau despre fascinatia – maligna – a lui Cioran, dl Sorin Alexandrescu, cu subtilitatea si ingeniozitatea stiute, incearca sa demonstreze ca volumul meu, Un trecut deocheat sau „Schimbarea la fata a Romaniei“, este un esec. Sa vedem care sint argumentele dlui Sorin Alexandrescu si daca ele sint sau nu corecte.


Cioran – intre Lovinescu si Spengler

Dl Sorin Alexandrescu se ocupa, in prima jumatate a articolului sau, de concluzia mea ca Cioran a fost influentat de Lovinescu. Si o respinge, cu argumentul ca Lovinescu era pe pozitiile gindirii liberale si democratice, in vreme ce Cioran era pe pozitiile gindirii totalitare. Da, asa este. Atita doar ca eu, in cartea mea, nu am afirmat ca Cioran a fost influentat de liberalismul si democratismul lui Lovinescu, ci am demonstrat ca Cioran a fost influentat de teza lovinesciana sincronista, proeuropeana, a „revolutiei imitative“. Dl Sorin Alexandrescu, polemizind cu o afirmatie care nu-mi apartine dar pe care mi-o atribuie, face, candid, un sofism clasic, pe numele sau ignoratio elenchi.


In detaliu, tehnica dlui Sorin Alexandrescu este aceeasi: imi atribuie mie sau ii atribuie lui Cioran afirmatii pe care nici eu, nici filozoful nu le-am facut, apoi, victorios, le respinge. De pilda, sustine ca „a ricana contra popilor si a taranilor retrograzi, cum face Cioran, a te exprima contra traditionalismului ortodox nu implica a fi pentru europeism: este logic posibil a fi impotriva ambelor curente, cum cred ca a si fost, de fapt, Cioran“. Or, Cioran nu „ricaneaza“ nici impotriva „popilor“, nici impotriva „taranilor retrograzi“; despre tarani a scris, de altfel, cu vizibila compasiune; daca „ricaneaza“ contra cuiva sau a ceva, o face exact impotriva curentelor nationaliste traditionaliste, pe care le numea „reactionare“ deoarece indepartau Romania de calea occidentala; in plus, contrar a ceea ce crede dl Sorin Alexandrescu, a optat, repetat si clar, pentru Europa, adica pentru Occident, pentru imitarea formelor apusene de civilizatie si de cultura. Cit priveste incredintarea dlui Sorin Alexandrescu ca Cioran a fost „impotriva ambelor curente“, ori nu cunoaste Schimbarea la fata a Romaniei, ori, daca o cunoaste, greseste. Dl Sorin Alexandrescu sugereaza ca as fi scris ca Cioran admira simultan totalitarismul hitlerist si „democratia din Franta si Anglia“, ceea ce i se pare „logic incompatibil“. Ei bine, nici nu am scris, nici nu am sugerat asta; am spus altceva, si anume, ca Cioran admira regimul politic hitlerist si, totodata, admira cultura si civilizatia Occidentului, in primul rind cultura/civilizatia franceza. Deci ma intreb: unde este incompatibilitatea?

(Iar daca in alte parti Cioran, cu inteligenta lui combinativa, eclectica, a unit idei din surse incompatibile, care este problema? Daca exista asemenea combinatii eclectice, ele sint ale lui Cioran, deci istoricul filozofiei trebuie sa le diagnosticheze ca atare, dar nu sa le declare inexistente.)
Apoi, dl Sorin Alexandrescu sustine ca declaratiile proeuropene ale lui Cioran „nu pot fi... considerate «lovinesciene», fara a lovi in liberalismul acestuia“. Ii amintesc dlui Sorin Alexandrescu ca Cioran nu a fost adversarul de principiu al democratiei si liberalismului; le admitea ca valabile si ca merituoase: 1. in trecutul apropiat al Romaniei (fiindca ne-au favorizat occidentalizarea, modernizarea, intrarea in istorie); 2. oriunde in lume unde se potrivesc. Pe aceasta tema, am scris insa suficient in cartea mea, asa ca n-o sa refac o demonstratie pe care am facut-o. In plus, nu vad cum este lezat Lovinescu prin faptul ca unul dintre lovinescieni, Cioran, e un lovinescian imperfect si impur. Acolo unde dl Sorin Alexandrescu vede o lovitura data liberalismului lovinescian, Calinescu vedea lovinescianism curat: „Emil Cioran... aproba liberalismul, intra, intr-un cuvint, cu totul in spiritul «fortelor revolutionare» lovinesciene“. Precizez ca dau acest citat (pe care l-am dat si in cartea mea, dar se pare ca i-a scapat dlui Sorin Alexandrescu) nu de dragul unui argument al autoritatii, ci din motive pur informative.

Apoi: dl Sorin Alexandrescu declara ca „nu cred ca Spengler ar fi compatibil cu Lovinescu“. De acord, dar asta este problema dlui Sorin Alexandrescu. In nici un caz nu a fost problema lui Cioran – care, cu mintea lui eclectica, i-a combinat dezinvolt; si nu a devenit problema mea, care am constatat combinatia.
In urmatoarea fraza: „Chiar daca, sa zicem, «nucleul» cartii n-ar fi lovinescian, ci doar general democratic, el tot nu ar putea «salva» restul volumului“, dl Sorin Alexandrescu sugereaza ca eu as considera Schimbarea la fata... o carte nu numai lovinesciana (lucru cu care, cum am vazut, nu e de acord), ci chiar democratica (lucru pe care mi-l concede pe moment). Nu, nu consider ca nucleul cartii lui Cioran ar fi unul „general democratic“, si n-am afirmat asa ceva in studiul meu; observ – la fel ca G. Calinescu si Z. Ornea, de altfel, autori pe care i-am citat in volumul meu – influenta sincronismului lovinescian asupra lui Cioran. In acelasi timp, sugestia dlui Sorin Alexandrescu, ca as incerca sa „salvez“ „restul volumului“ Schimbarea la fata a Romaniei este gratuita si incorecta. Nicaieri in cartea mea n-am incercat sa „salvez“ nimic nici din opera, nici din biografia lui Cioran. Faptul ca in opera de factura politica a lui Cioran exista idei valabile si astazi este evident; a observa acest lucru – cum am facut eu in Un trecut deocheat..., sau cum a facut Z. Ornea in Anii treizeci... – e un act de obligatorie si elementara onestitate intelectuala (pomenesc numele dlui Ornea in mod informativ, iar nu ca un argument al autoritatii).

Apoi, dl Sorin Alexandrescu, pentru a demonstra ca „enormitatea unor afirmatii ale lui Cioran nu poate fi prin nimic rascumparata“, da citeva exemple. Inainte de a ma opri asupra unora dintre ele, precizez ca insinuarea dlui Sorin Alexandrescu ca as urmari „rascumpararea“ ideilor extremiste ale lui Cioran este neintemeiata; de fapt, este o falsificare lipsita de finete a spiritului si literei cartii mele. Si acum, exemplele:
a) in primul rind, „declaratiile lui fatis pro Hitler – cum, pe cite stiu, nimeni nu a mai facut printre intelectualii romani ai epocii, si putini au facut-o printre politicienii ei de dreapta“. In spirit dialogal, il anunt pe dl Sorin Alexandrescu ca au facut si altii; ii numesc doar pe doi dintre ei, pe care i-am mentionat si-n cartea mea: Nichifor Crainic este un exemplu clasic, iar Radulescu-Motru (in Romanismul...), un altul;
b) apoi, dl Sorin Alexandrescu vorbeste despre „condamnarea in bloc a democratiei romanesti“ de catre Cioran. Ei bine, dl Sorin Alexandrescu este sau insuficient documentat, sau il confunda, in aceasta privinta, pe Cioran cu Eliade. Caci, daca Eliade a fost, din start, adversarul democratiei si liberalismului – el respingind inca din 1927 parlamentarismul, liberalismul, pasoptismul –, Cioran, asa cum am aratat in cartea mea, a apreciat democratia romaneasca pentru meritele ei istorice, a admis ca poate fi un regim valabil in alte tari, dar a respins-o pentru prezentul si viitorul Romaniei.


Cioran si ideologia extremei drepte romanesti

Dl Sorin Alexandrescu construieste o alta versiune a relatiilor Cioran-Legiune, pentru anii 1937-1941, decit am construit eu in volumul meu. Plauzibila, versiunea dlui Sorin Alexandrescu suna astfel: „Eu cred, dimpotriva, ca abstractul Cioran s-a comportat aici foarte pragmatic: pleaca precipitat din tara curind dupa ce incepuse represiunea anti-legionara de catre Carol al II-lea, se da la fund la Paris, scriind putin in presa romana si luind distanta filozofica fata de evenimente, revine la fel de precipitat la Bucuresti, indata dupa venirea la putere a legionarilor, se reapropie de ei in lunile urmatoare si pleaca din nou la Paris, curind dupa represiune, unde inceteaza complet sa mai scrie pe teme politice. [...] Desi nu se poate dovedi – Cioran nu a marturisit niciodata aceste lucruri ca atare –, aceasta interpretare este probabila, dat fiind contextul istoric imediat al plecarilor si intoarcerilor lui Cioran“. Dl Sorin Alexandrescu ma acuza de o interpretare strict textualista a lui Cioran – ceea ce este complet fals, cartea mea uzind atit de elemente biografice (unele inedite si stabilite de mine), cit si de date istorice contextuale – si pledeaza pentru „contextul istoric“.

Ei bine, versiunea anilor 1937-1941, stabilita de dl Sorin Alexandrescu pe baza „contextului istoric imediat al plecarilor si intoarcerilor lui Cioran“, i-a jucat dlui Sorin Alexandrescu o festa. Prin urmare, ea este gresita din start. Caci Cioran a plecat in Franta in noiembrie 1937, iar nu „curind dupa ce incepuse represiunea anti-legionara de catre Carol al II-lea“, in primavara anului 1938. Mai mult: Cioran e cuprins de dor de duca inca de la inceputul lui aprilie 1937, dar nu si-a gasit o bursa decit pentru toamna aceluiasi an. Departe de a pleca „precipitat“ din cauza represiunii, pleaca in Franta cam cu cinci luni mai devreme. Imi mentin supozitia ca dorinta plecarii a fost multiplu motivata: saturatia de Romania, unde nu-si mai afla locul, si de problematica romaneasca, criza religioasa, dorinta „lichidarii“ propriului trecut, precum si faptul ca, in loc sa-i faca o oferta politica, Capitanul ii scrie doar o emfatica scrisoare de multumire pentru Schimbarea la fata a Romaniei. El s-a „dat la fund“, cum plastic spune dl Sorin Alexandrescu, dar nu incepind cu anul 1938 al represiunii antilegionare, ci incepind cu anul 1937, an de inflorire pentru legionari; la Paris, el a continuat ceea ce incepuse in tara: dezvatarea, lenta, e drept, de problematica romaneasca si legionara.

Jurnalul parizian al lui Vlasiu din perioada septembrie 1937-iunie 1938 are doua note, anterioare venirii la putere a lui Goga (deci anterioare datei de 28 decembrie 1937), in care consemneaza faptul ca Cioran, dedat la bucuriile vietii pariziene, se gindeste sa ramina in Franta, caci este mai nobil „sa fii cersetor la Paris decit rege in Bucuresti“. Asadar, gindul expatrierii si distantarea de Romania cu tot ce insemna ea, inclusiv problematica politica din Schimbarea la fata..., i-au venit lui Cioran, in mod cert, in 1937, deci fara nici o legatura cu represiunea legionara din 1938. El nu s-a intors in Romania „precipitat“ si „indata dupa venirea la putere a legionarilor“, cum presupune dl Sorin Alexandrescu, ci cam la doua luni dupa instalarea lor, adica abia in noiembrie 1940. Se pare – spun se pare, deoarece n-am putut inca verifica informatia, de aceea nici nu am inclus-o in carte (dar timpul va lamuri lucrurile) – ca s-a intors constrins, si anume constrins de un ordin de incorporare. Ca s-a apropiat de legionari in cele trei luni cit a stat in Romania, cum spune dl Sorin Alexandrescu, e cert, ca dovada articolul despre Codreanu. Dar la fel de cert e si faptul ca si-a pastrat felul eretic de a gindi fata de ideologia legionara. Dl Sorin Alexandrescu considera ca „Asemenea articole sca Profilul interior al Capitanului, 27 nov. 1940t se succed in lunile urmatoare (pp. 329-332)“ si sint „«avansuri» facute legionarilor“.

Profilul interior al Capitanului poate fi socotit, intr-adevar, un „avans“. Dar celelalte articole publicate de Cioran in timpul sederii in tara si la care trimite dl Sorin Alexandrescu indicind pp. 329-332 ale cartii mele pot fi socotite orice, numai „avansuri“, nu. In fapt, este vorba despre doua articole, Inselarea prin actiune (15 dec. 1940) si Ardealul – Prusia Romaniei (1 ian. 1941); in analiza pe care o fac celor doua texte exact la paginile 329-332, eu arat ca ele sint in raspar cu legionarismul; primul, fiindca explica revolutiile prin dorinta de actiune si fuga de plictis si de nonsensul vietii; al doilea, pentru ca propune ardelenizarea Romaniei si respinge statul etnicist (de tip legionar) in favoarea celui bazat pe calitatile cetatenesti. Cum articolele cioraniene citate la paginile indicate de dl Sorin Alexandrescu nu servesc nicidecum tezei sale, trag concluzia ca dl Sorin Alexandrescu n-a citit paginile respective, ci doar le-a frunzarit. Inteleg ca nu ma citeste, dar nu inteleg de ce s-a simtit obligat sa comenteze pagini pe care nu le-a citit?
Apoi: dl Sorin Alexandrescu vorbeste despre „numirea lui sCiorant de catre Sima ca atasat cultural la Paris“ si ma admonesteaza: „(In paranteza fie spus, Marta Petreu da faptul ca sigur pentru ca il mentioneaza Jurnalul lui Sebastian, dar el nu este insa, pe cit stiu, demonstrat: este oricum ciudat ca Cioran sa fi putut pleca la Paris, in aceasta calitate, pe 12 februarie 1941, la citeva saptamini dupa zdrobirea rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941, dupa care Sima fuge din tara. Mai mult, Cioran, pe cit se stie, nu s-a prevalat niciodata de aceasta functie la Paris)“.

Am dat acest lung citat pentru ca e exemplar pentru felul cum dl Sorin Alexandrescu imi... frunzareste si comenteaza cartea. Ei bine, in cartea mea eu scriu altceva: ca in ianuarie 1941 Cioran e numit de Sima consilier cultural la Paris. Consilier cultural, iar nu atasat cultural; si, cuminte, trimit la sursa de informare: textul Simonei Cioculescu din Manuscriptum, nr. 1-2/1998, p. 229, text urmat, de altfel, de actele de numire a lui Cioran drept consilier cultural. Formula pe care o foloseste dl Sorin Alexandrescu – „atasat cultural“ – este a lui Mihail Sebastian, nu a mea, asa ca am impresia ca dl Sorin Alexandrescu polemizeaza cu Jurnalul lui Sebastian, iar nu cu Un trecut deocheat.... Din Sebastian – pe care-l citez, de asemenea – am luat data plecarii lui Cioran, care are toate sansele sa fie corecta, deoarece am coroborat-o cu alte informatii. Asa ca, desi dl Sorin Alexandrescu afirma ca, „pe cit se stie“, Cioran n-a avut vreo functie la Paris, el a avut-o, totusi, si, atita vreme cit a avut-o, s-a si „prevalat“ de ea. (In paranteza, sa notez ca dl Sorin Alexandrescu are o preferinta pentru sintagma „pe cit stiu“/“pe cit se stie“; domnia sa stie, in materie de Cioran, dupa cum se vede, destul de putin. Si, pentru ca nu stie, crede ca nici altii, si mai ales eu, nu stiu. O socoteala eronata.)


Nedumeririle lui Sorin Alexandrescu

In continuare, dl Sorin Alexandrescu are nedumeriri. Probabil ca sint foarte grave, caci, desi le-am citit de mai multe ori, nu m-am dumirit in ce consta nedumerirea sa; drept urmare, pe cele despre Romania ca geografie, coruptia din Romania si „cultura mica“ a Romaniei le las necomentate. Nu las insa deoparte obiectia sa cu privire la culturile maghiarilor si germanilor din Romania. Dl Sorin Alexandrescu se intreaba: „Dar ce sa zic despre remarca Martei Petreu cu privire la «culturile mai evoluate» (p. 92) ale sasilor si ale maghiarilor decit ale ssic!t romanilor...“. In primul rind, eu nu vorbesc nicaieri despre „cultura sasilor“; eu scriu altceva: ca ungurii, sasii si evreii care au intrat in 1918 in componenta populatiei statului roman tin „de alte culturi (maghiara si germana), de asemenea mai evoluate decit fragila cultura romana“ (p. 55). Nici la pagina 92 (la care trimite dl Sorin Alexandrescu) si nici in alta parte nu spun altceva. Este oare necesar sa demonstrez cuiva faptul ca atit cultura maghiara, cit si cultura germana (iar nu a „sasilor“, cum deformeaza deloc inocent dl Sorin Alexandrescu, care vrea, cu orice pret, sa ma transforme intr-un personaj ridicol), au fost si sint mai evoluate decit cultura romana? Zadarnic il ironizeaza dl Sorin Alexandrescu si pe Stefan Borbély; acesta, ca intelectual apartinind nu numai culturii romane, ci si celei maghiare, stie – cum stie, de fapt, orice ardelean, fie el roman sau ungur – ca cultura maghiara este mai evoluata decit cea romana.

Apoi: dl Sorin Alexandrescu socoteste ca „Mai ales Eliade este vazut negativ, de exemplu la pp. 129-131, unde «intolerantei» lui nu i se gaseste nici o circumstanta atenuanta...“. Dl Sorin Alexandrescu se insala, eu nu introduc „circumstante atenuante“ nici pentru Cioran, nici pentru alti autori comentati de mine; eu folosesc circumstante explicative – iar a explica nu inseamna nici a acuza, nici a scuza sau a atenua. Iar circumstante explicative am gasit inclusiv pentru Eliade; cum se vede ca a sarit la frunzarire pasajul cu pricina, ii pot indica pagina 118 a cartii mele. Iar daca e vorba despre Eliade, recunosc ca, din virfurile generatiei ’27, gindirea lui politica imi apare a fi cea mai compact reactionara; chiar daca in Romania nu ar fi existat nici urma de legionarism si de extrema dreapta, ideile politice ale lui Eliade, prin autohtonismul, antieuropeismul, antiparlamentarismul si antidemocratismul lor imi par a fi blocul ideologic cel mai reactionar.

Apoi: dl Sorin Alexandrescu este nemultumit de faptul ca ii citez o apreciere asupra stilului „poetic“ al legionarilor si sustine ca ii atribui domniei sale ceea ce ii apartinea lui Eliade. Ca sa nu mai fiu acuzata ca manipulez citate, transcriu pe larg nota dlui Sorin Alexandrescu de la p. 265 a Paradoxului roman, rugind cititorul sa decida cui ii par cartile legionare de „o remarcabila forta de exprimare poetica“: dlui Sorin Alexandrescu sau lui Mircea Eliade? Iata citatul: „Nu intimplator, in anii 1936-1937 au aparut cartile de baza ale legionarismului, care excelau tocmai printr-o accentuata nota mistica si adesea o remarcabila forta de exprimare poetica: Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari (1936), Ion I. Mota, Cranii de lemn (1937), Vasile Marin, Crez de generatie (1937). Nu este deci exclus ca Eliade, aflat tocmai atunci intr-o dispozitie asemanatoare, sa fi fost sedus literar de aceste texte pina la a participa la atitudinea lor de «de-realizare a realitatii»“ etc. Deci, cine socoteste „poetice“ textele legionarilor, dl Sorin Alexandrescu sau Eliade?
O alta nemultumire a dlui Sorin Alexandrescu este ca nu i-am citit Privind inapoi, modernitatea. Din pacate pentru mine, volumul meu, incheiat in vara lui 1999, era in faza tipografica avansata in momentul aparitiei cartii domniei sale. A fost, deci, o intimplare, iar nu o premeditare.

Si, incheind acest lung, prea lung raspuns, vreau sa-i dau dlui Sorin Alexandrescu o explicatie pentru ceea ce domnia sa considera „neasteptata neutralitate“ a cartii mele. Dl Sorin Alexandrescu apreciaza ca in cartea mea „circula mereu“ un „subton de scuza“, dar nu exista decit o singura „evaluare“ a ideilor lui Cioran, si anume chiar la sfirsit. Il asigur ca, daca, in loc sa frunzareasca volumul, l-ar fi chiar citit, ar fi gasit destule si foarte limpezi „evaluari“. Asta, fara suparare din parte-mi, ci doar cu o mica dar persistenta mirare: de ce, daca n-a avut rabdare sa citeasca, a avut rabdare, cu o ingeniozitate care se dovedeste a fi identica sofismului ignoratio elenchi si lipsei de documentatie temeinica, sa scrie? Citindu-ma, si-ar fi dat, poate, seama ca nu scriu „neutru“, ci calm. Adica asa cum cred eu ca trebuie facuta stiinta, inclusiv istoria ideilor si ideologiilor. Cit despre fraze de infierare a extremei drepte si a intelighentiei prolegionare, inclusiv a lui Cioran, e drept, n-am simtit nevoia sa scriu; mi-ar fi amintit practica sedintelor de partid, a celor de desolidarizare, din anii lui Ceausescu. Si, cum neam de neamul meu nimeni n-a avut de-a face cu legionarii, mi s-a parut de la sine inteles, data fiind si substanta deloc neutra a cartii mele, ca sint mai presus de orice banuiala.

Cluj, 10 oct. 2000

(Titlul si subtitlurile apartin redactiei)

 
 
 
Cele mai citite articole
Victoria decenţei şi a bunului-simţ
BIFURCAŢII. Învingătorul nu ia tot
Votul ca reacţie
România inimaginabilă
Sete de vot
Cele mai comentate articole
BIFURCAŢII. Învingătorul nu ia tot
Victoria decenţei şi a bunului-simţ
Votul ca reacţie
„Dostoievski văzut de contemporanii săi“
Poveste savuroasă, lectură febrilă. Postfaţă la „Tandem“
Cele mai recente comentarii
domnului autor,
Colbul şi Ideologul
Corbul si Ionorogul
Cand ma gandesc la Moldova...
Jos comunismul !
 
Parteneri observator cultural
Oamenii Timpului