OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cetatenii patriei care mai pastreaza o urma de respect fata de mediul academic de peste Atlantic, spre care multi dintre prietenii sau rudele lor tinere se grabesc sa plece si de unde rareori se mai grabesc sa se intoarca, sint scuturati periodic de cite un articol din presa autohtona care le aduce aminte ca universitatea americana e departe de a fi tarimul laptelui si al mierii. Ba exact pe dos. Asa incit unii dintre cetatenii in cauza s-or intreba daca nu cumva rudele sau prietenii sus-pomeniti ramasi pe malul vestic al Oceanului nu vor fi fost deja subiectii unui vast experiment de spalare de creiere sau daca nu cumva sint prea timorati de atmosfera stalinista de acolo incit sa mai aiba curajul de a se intoarce in universitatile sanatoase de acasa.

Un ultim exemplar al acestei specii de eseistica, hibrid de „declinul Occidentului“ si „tradarea intelectualilor“, a aparut de curind sub titlul O batalie pentru libertatea universitara, sub semnatura lui Mircea Platon si sub egida suplimentului cultural al ziarului Cotidianul (LA&, 29 martie 2004). Textul se inscrie pe coordonatele cu care ne-a obisnuit deja maestrul acestei subspecii literare de la noi, Ovidiu Hurduzeu: arunca in pagina o seama de clisee indelung mestecate despre universitatea americana, le condimenteaza cu o cazuistica obosita si le asezoneaza cu verdicte si mesaje subliminale menite sa trezeasca indignarea proaspat iesitilor din comunism. Si, voila!, tarta e tocmai buna de aruncat in fata celor care mai pastreaza iluzia unei universitati americane pline de energie si care imbie la reflectie.

Sa luam pe rind (si pe scurt) ingredientele enumerate mai devreme. Mai intii cliseele: in universitatea americana istoria ar fi o „fictiune falocratica necesitind deconstructia“, „morala devine o unealta a opresorilor“, in timp ce valorile estetice ar fi privite drept „o simpla minciuna patriarhala“. Fireste, marii clasici se vad „izgoniti“ din programa universitara, contribuind prin absenta la crearea unui „spatiu public sterilizat de corectitudinea politica“. Spectrul feministo-deconstructivisto-postcolonialist e invocat, ca de obicei, fara prea multe exemple concludente. E suficient totusi sa aruncam o privire spre cele mai importante antologii de literatura utilizate in universitatile americane pentru a ne dumiri rapid ca sus-pomenitii clasici isi ocupa, ca si pina acum, locul bine meritat, eventual insotiti – insa in nici un caz inlocuiti – de mai noi candidati la titlul de „autor canonic“.

In departamentele de filozofie, traditia analitica a ramas inca un pilon al educatiei academice, iar daca rolul sau s-a diminuat in ultimii ani, aceasta s-a intimplat datorita succesului stiintelor cognitive si al filozofiei politice, ambele practicate in buna grila anglo-saxona. Pina si studiile de gen, unul dintre putinele curente care au zgiltiit disciplinele eticii si filozofiei politice in ultimele decenii, au (re)intrat, din cite imi dau seama, mai degraba pe un fagas liberal.
Lucrurile nu sint foarte diferite nici in privinta istoriei, unde, ca peste tot in universitatea americana, feminismele, deconstructivismele si postcolonialismele au cam disparut ca mode intelectuale, lasind in urma doar domenii de interes sau intuitii conceptuale si eliberind discursul academic de eventualele stridente ale anilor ’80. Orice catalog al unei edituri academice cit de cit semnificative din SUA va demonstra cu prisosinta caracterul respectabil al studiilor istorice publicate in decursul ultimilor ani.

Cit despre ideea ca stinga exercita un „control absolut“ asupra studiilor istorice americane, agatata de Mircea Platon din volumul lui Klehr si Haynes In Denial, ea nu face decit sa dovedeasca la ce absurditati poate duce preluarea unor teze in deplina necunostinta de cauza. Volumul celor doi autori americani e departe de a pune un diagnostic intregului domeniu academic al istoriei, marginindu-se de fapt la o disputa extrem de limitata ca sfera: aceea din jurul asa-numitului „comunism american“, fenomen „de societate“ care acopera o perioada de cam jumatate de secol (aproximativ 1900-1955). Tot ce am putea pretinde sa deducem, daca ar fi sa le dam crezare lui Klehr si Haynes, este ca stinga controleaza grupusculul istoricilor fenomenului amintit. Pe de alta parte, cei mai importanti istorici „de stinga“, printre care Ellen Schrecker si Maurice Isserman, au admis principalele dezvaluiri facute de Klehr si Haynes dupa publicarea volumului lor precedent, Venona: Decoding Soviet Espionage in America. (Cititorul interesat de detalii suplimentare poate consulta Observator cultural Nr. 86/2001.) Si atunci, de unde pina unde „control absolut“ asupra „studiilor istorice“?

Articolul lui Mircea Platon nu sta mai bine nici la capitolul cazuistica. Acesta recicleaza date vechi, de tipul afacerii Sokal, al carei singur rezultat cert s-a aratat acela ca lucrurile au fost de fapt mult mai complicate. Orice persoana care s-a ostenit sa urmareasca disputa ce a urmat publicarii articolului-farsa al fizicianului american stie ca revista care l-a preluat nu era una peer reviewed, ca redactorii s-au codit, au aminat publicarea, au solicitat o sumedenie de schimbari pe care autorul le-a refuzat sistematic si au acceptat textul, in cele din urma, intr-un numar special si numai dupa asigurari ca autorul sau era un nume absolut respectabil. (De altfel, o farsa identica a fost comisa si de celebrul fizician Hans Bethe pe seama celei mai prestigioase reviste academice de fizica a vremii sale.)

Alte marturii ale stalinismului universitatilor americane citate de autor includ „grupuri de studenti fanatizati“ care, adesea „condusi in lupta“ chiar de catre profesori, ii huiduie pe vorbitorii conservatori din campus; retragerea subventiilor publicatiilor studentesti de dreapta; sau notarea slaba a studentilor ale caror lucrari contravin punctelor de vedere exprimate de profesori (de pilda, criticindu-l pe Saddam si nu pe Bush). O astfel de insiruire anecdotica pune insa probleme serioase de reprezentativitate. Se prea poate ca uneori etica profesionala sa fi fost incalcata de profesori care au picat elevi datorita punctelor de vedere si nu calitatii argumentelor. Pe de alta parte, se pot cu usurinta gasi cazuri in care profesorii au fost penalizati sau chiar concediati fiindca ideologia lor anti-republicana nu era pe placul administratiei universitatii (vezi, recent, cazul lui Elizabeth Ito de la Forsyth Technical Community College). Or, cazul din urma, ca si cele insirate de Mircea Platon, demonstreaza doar ca in universitatile americane mai au loc si abuzuri. Atit si nimic mai mult, cel putin cita vreme exemplele nu sint insotite de date statistice mai precise, pe care autorul nostru se sfieste sa ni le ofere.

Mai mult, exemplele furnizate in textul analizat aici arata ca, pe teren, lucrurile stau altfel decit ni se sugereaza. Autorul articolului din LA& citeaza cazul unui ziar studentesc conservator care a pierdut finantarea din pricina faptului ca a publicat un numar „care deplingea lipsa de diversitate ideologica a conferintelor organizate de universitate“. Numai ca nu din acest motiv si-a pierdut subventia The Hawk’s Right Eye, care, de altfel, avea grija sa „deplinga lipsa de diversitate ideologica“ in fiecare numar. Ci fiindca a publicat un articol in care calomnia o organizatie homosexuala, despre care afirma ca ar indoctrina studentii, impingindu-i sa aiba relatii cu persoane de acelasi sex, insulta studentii liberali si oferea cititorilor o descriere explicita a unei scene de viol homosexual. Ceea ce, fireste, nu e acelasi lucru cu a „deplinge lipsa de diversitate ideologica“, in ciuda incercarii autorului nostru de a pune semnul egal intre cele doua tipuri de atitudine.

Am lasat la urma chestiunea verdictelor incendiare fiindca acestea sint, asa cum era de asteptat, greu de contrazis ca atare. La urma urmelor, ce se poate replica afirmatiei ca studentii americani platesc 30.000 de dolari anual „pentru a se putea impartasi din luminile fumegoase ale Rasaritului sovietizat, maoizat sau kimirsenizat“? Poate doar ca parintii lor trebuie sa-si fi pierdut mintile, ceea ce ar extinde grupul americanilor cazuti victima spalaturilor pe creier stalinist-maoist-kimirseniste la o proportie redutabila din populatia Statelor Unite ale Americii. O ipoteza usor de verificat la alegerile din SUA de anul acesta, in care candidatul Partidului Comunist American s-o fi clasind deja cu mult inaintea candidatilor republican si democrat, a caror baza electorala pare sa se fi subtiat pina la irelevanta.

Nota: Textul de mai sus a fost transmis prompt suplimentului ziarului Cotidianul. Unde nu a aparut.