Acesta este un fragment dintr-o
conferinţă susţinută de Pál Szacsvay în cadrul
seminarului „Aesthetics of Resistance“, organizat la iniţiativa
tranzit.hu şi Free School for Art Theory and Practice, la Budapesta,
în septembrie 2006, şi face parte dintr-o serie de texte ce
prefaţează cea de-a opta ediţie a Bienalei de Artă Periferic de
la Iaşi, texte programate să apară în Observator cultural cu
frecvenţă lunară, din martie pînă în octombrie, data
desfăşurării in situ a Perifericului.
Dacă un gen anumit de activism a fost
practicat în cadrul iniţiativelor cu resurse limitate, cum
sînt galeriile conduse de artişti, laboratoarele de critică
media, bazate pe principiul colaborării în reţea, sau
organizaţiile artistice configurate în mod explicit în
vederea promovării interesului anumitor grupuri sociale sau
politice, obiceiul de a atribui titulatura de „practică artistică
activistă“ unui anumit tip de iniţiativă artistică s-a
răspîndit destul de repede, recent, şi în interiorul
instituţiilor de artă contemporană finanţate din bani publici.
Aceste instituţii susţin cu mîndrie că sprijină practici şi
manifestări artistice de tip activist. Dar, dacă luăm în
considerare ceea ce presupune activismul în mod general,
trebuie să conchidem că artiştii care au ambiţii activiste pot
miza pe efecte limitate ale artei lor, atunci cînd încearcă
să o practice într-un cadru instituţional, pentru că genul
de activism care poate fi angajat în acest spaţiu este aproape
în totalitate controlat şi reglementat de către instituţiile
în cauză.
Aşa cum ştim, activismul social se
înrădăcinează în realitatea socială:
artiştii-activişti formulează revendicări şi cerinţe politice
specifice, sprijinind un anumit tip de comunitate. Motivaţiile lor
vin, ca să zic aşa, de jos în sus: în cazul artei
activiste, impulsul provine din afara lumii artei. Trebuie să ne
întrebăm însă: cum îi vor prezenta instituţiile
în cauză pe aceşti artişti publicului? Să fie adevărat
faptul că orice artist-activist, reprezentînd o anumită
comunitate, poate intra în Kunsthalle pentru a-şi exprima, în
interiorul pereţilor săi, revendicările politice? Cu siguranţă
că nu. Deciziile despre ce poate fi (sau nu) promovat de către
aceste instituţii sînt luate în interiorul lor. În
mod consecvent, ceea ce are loc aici nu poate fi privit ca activism
al artiştilor, ci, cel mult, ca activism al instituţiei înseşi,
iniţiativă la care artiştii contribuie într-un fel sau
altul. Întrebarea, aşadar, este: ce fel de contribuţie pot
avea artiştii în acest proiect colectiv? Poate că ceea ce
este cel mai frustrant pentru artiştii-activişti care şi-ar dori
ca, sprijiniţi de o instituţie de artă, mesajul lor să ajungă
imediat la un public, într-un moment specific şi într-o
formă specifică, este faptul că expoziţiile de artă sînt,
de cele mai multe ori, construite chiar la iniţiativa instituţiilor
sau concepute de către curatori independenţi, fiind, ca atare,
foarte rar organizate ca urmare a iniţiativei proprii a artiştilor
sau a grupurilor sociale. Expoziţiile de artă, aşa cum ştim, sînt
organizate, aproape întotdeauna, urmînd principiul
invitării. Artiştii aleşi de către organizatorii expoziţiilor
sînt invitaţi să răspundă la cîteva probleme
preliminare, într-un cadru conceptual stabilit în
prealabil. Cel mult, artiştii sînt invitaţi, în mod
public, să răspundă la o sesiune de aplicaţii, pentru ca apoi
propunerile lor să fie supuse unui proces de evaluare; cu alte
cuvinte, dreptul şi meritul lor de a face parte din expoziţie este
stabilit în mod exclusiv de către instituţie sau de către
aşa-zisul juriu independent.
Fără a neglija eforturile pozitive
ale instituţiilor de a permite unor persoane din exteriorul lor să
vină şi să colaboreze la construcţia expoziţiilor, putem observa
că aceste persoane sînt, de fapt, în majoritatea
timpului, curatori independenţi şi aproape niciodată artişti. Cu
rare excepţii, nici artiştii şi nici grupurile reprezentate de
către aceştia nu se pot exprima în legătură cu hotărîrile
şi deciziile vizînd cînd şi în ce formă sînt
ei prezentaţi într-o expoziţie de artă contemporană. În
consecinţă, unul dintre cele mai importante elemente ale
activismului, posibilitatea de a iniţia proiecte, nu poate rămîne,
în aceste circumstanţe, la dispoziţia artistului. Cu alte
cuvinte, instituţiile de artă, în timp ce pretind că
promovează mesajul artiştilor-activişti, îşi promovează,
de fapt, propriul mesaj, adică ceea ce ele însele decid că
merită să fie promovat. Nu ar fi drept să afirmăm că
artiştilor-activişti nu li se permite deloc să-şi prezinte
lucrările în spaţiile expoziţionale în chestiune. Dar
dacă luăm în considerare logica pe care se sprijină acest
sistem, aşa cum am făcut-o pînă acum, pe scurt, putem afirma
fără putinţă de tăgadă că încadrarea efectuată de
alegerile şi preferinţele instituţionale afectează în mod
decisiv conţinuturile şi mesajele exprimate de acestea. Astfel,
putem spune că nu numai incapacitatea unei instituţii de artă de a
reprezenta corect realitatea socială, în complexitatea ei, şi
nu doar faptul că aceasta urmăreşte altă agendă decît cea
a diverselor constelaţii sociale sînt motivele care fac
dificilă operarea activismului în structura lor proprie.
Diferenţa dramatică între logica operaţională a celor două
reprezintă, de asemenea, un motiv important: activismul – tipul de
activism la care mă refer aici (care operează în interesul
unui grup specific de persoane sau al unei cauze specifice) – are
nevoie de structuri democratice şi funcţionează mai ales ca o
mişcare de jos în sus, în timp ce construcţiile marilor
instituţii de artă, finanţate din bani publici, sînt
construite pe o structură ierarhizată şi elitistă, reprezentînd
realitatea socială printr-un survol de sus în jos. În
cele din urmă, care ar trebui să fie rolul unei instituţii de
artă? Să ajute, mai degrabă, artiştii să reprezinte diferite
grupuri existente într-un anumit moment al societăţii sau pur
şi simplu să prezinte nu contează ce fel de artă? Să fie un
spaţiu edificat asemeni unui forum social sau, mai degrabă, să fie
o întreprindere culturală care alege de una singură genul de
idei şi oameni pe care să îi reprezinte? Acestea sînt
întrebări la care nu încerc să găsesc un răspuns
aici. În orice caz, nici artiştii şi nici instituţiile de
artă nu ar trebui să decidă răspunsul la aceste întrebări.
Un lucru, totuşi, pare a fi sigur. Cu cît artiştii pot decide
mai mult asupra sorţii şi asupra aşa-numitului „mesaj“ al
lucrării lor, cu atît mai mult potenţialul activist al
lucrărilor lor va creşte. Cu cît pot ei participa mai mult la
deciziile şi alegerile a ceea ce, cînd şi cum să prezinte
publicului, cu atît mai precis şi mai eficient vor fi ei
capabili să formuleze revendicările politice ale oamenilor pe care
îi reprezintă.
După ce am luat în considerare
pe scurt această inconvenienţă care provine din maniera
administrativă de funcţionare a producţiei artistice, aşa cum
poate fi ea experimentată în instituţiile în cauză,
voi încerca să mă opresc asupra unei alte chestiuni care
împiedică arta să achiziţioneze pe deplin un potenţial
activist. Problema în cauză preocupă limbajul artei şi
relaţia sa cu ceea ce pe scurt (şi destul de greşit) numim
„mesajul“ artei.
Arta poate fi utilizată în
scopuri diferite, iar limbajul ei va varia în funcţie de acele
scopuri; dar ceea ce, chiar şi astăzi, se consideră, în mod
general, a fi un privilegiu al artistului este că el/ea are
libertatea de a alege aria sa de interes, cîmpul său de
investigaţie, de a-şi dezvolta uneltele pentru analiza sa şi de a
crea limbajul prin care el/ea crede că se poate exprima pe sine.
Limbajul artei şi mesajul artei sînt construite
interdependent, influenţîndu-se mutual de-a lungul procesului
creativ. Situaţia se schimbă radical atunci cînd arta este
utilizată mai degrabă ca un instrument în serviciul
activismului social. De exemplu, Richard Elovich, artist şi activist
SIDA, spune: „Arta activistă este opusul dezvoltării artei
performance-ului, acolo unde începi şi continui procesul
creaţiei într-o manieră intuitivă. Aici, dimpotrivă, începi
cu claritate – ştim exact ceea ce vrem să spunem –, pentru ca
apoi să determinăm modul în care vrem să spunem“.
În acest caz, putem fi de acord
cu faptul că artistul nu are, în mod evident, libertatea de
a-şi schimba în timpul procesului creativ mesajul, ca rezultat
al dialogului cu mediul, aşa cum el/ea ar putea să o facă în
cadrul artei neangajate. Arta încetează, în acest caz,
să mai fie un teren pentru experimentare formală liberă. De fapt,
sînt foarte mulţi cei ce solicită mai puţine experimente
formaliste în cadrul artei. Aceştia ar putea avea dreptate.
Dar activismul are, de asemenea, mereu nevoie de forme artistice
nonexperimentate pentru a utiliza arta într-o formă eficientă.
Aceste forme trebuie să fie experimentate cîndva şi undeva.
În acest punct, putem trage
concluzia că, pe de o parte, vorbim despre artă activistă, iar pe
de altă parte, despre activism artistic. Acesta – activismul
sprijinit de artă – poate fi, de departe, mult mai eficient din
punctul de vedere al acţiunii sociale, dar pentru moment nu e
practicabil la modul real, aşa cum am văzut mai sus, în
cadrul marilor instituţii publice de artă. Nu e permis, cel puţin,
ca el să fie practicat de către artişti. Arta activistă este
permisă, chiar încurajată într-o măsură mult mai mare
de către aceste instituţii; dar aici şansele de a produce efecte
în ceea ce priveşte procesele sociale sînt destul de
limitate. Pare că arta, oricît de angajată ar putea fi ea,
trebuie să renunţe la o parte din eficienţa sa ca actor social,
dacă vrea să-şi păstreze limbajul şi atitudinea experimentală.
Arta e, aşadar, limitată aparent la a afecta societatea exclusiv în
calitate de artă. Dar poate fi ea utilă în acest fel? Poate
arta să ajute la producerea schimbării în problemele din ce
în ce mai urgente ale vieţilor noastre, aşa cum sînt
dispariţia naturii, catastrofele ecologice, lupta de clasă,
războaiele politice, economice şi informaţionale, problemele
legate de gen etc., etc.? Răspunsul este, cu siguranţă, negativ.
Sau, pentru fi chiar mai precis: nu cu adevărat. Arta nu e capabilă
să genereze în mod direct schimbarea socială, însă
poate aborda problemele sociale la un nivel general şi poate
reprezenta o sursă de inspiraţie pentru activiştii sociali. Aici
poate fi arta utilă. Dar, de fapt, ceea ce majoritatea activiştilor
sociali preiau din artă reprezintă prea puţin. Adesea este vorba
despre elementul decorativ în care e împachetat
conţinutul activist. Dimpotrivă, activiştii pot utiliza arta mai
degrabă ca sursă de inspiraţie, ca spaţiu de joc inteligent şi
creativ al conceptelor şi ideilor, atunci cînd ei încearcă
pur şi simplu să o recepteze ca artă. Lucru care îi poate
ajuta, ulterior, să-şi conceapă ideile şi strategiile cu
aplicabilitate specifică la chestiunea modului de producere a
schimbării sociale.
Traducere de Vlad MORARIU
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters