OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În seria De ce iubim femeile şi De ce te iubesc a mai apărut de curînd un bestseller la Editura Humanitas, „o carte mică, o cărticică“, scrisă cu slove de zahăr şi exalînd un iz delicat de parfum: Poveşti de dragoste la prima vedere. Poate că titlul acesta cam incolor – sintagmă de oracol şcolar, titlu de carte subţirică şi romanţioasă purtată în poşetă de vreo Ziţă sau Efimiţă a zilelor noastre – nu ar fi avut prea mare succes de n-ar fi purtat semnăturile a cinci îndrăgiţi oameni de litere: Gabriel Liiceanu, Adriana Bittel, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu şi Ioana Pârvulescu, care şi-au propus, se pare, să aducă un suflu cald, sentimental, omenesc-preaomenesc şi un sunet serafic de mandolină într-o literatură cum este cea care se scrie acum – prea dezinhibată, prea cinică, agresiv erotizată. Volumaşul de Poveşti de dragoste la prima vedere apare, prinde trup firav, eteric, (tocmai) în urma zarvei iscate de Poveşti erotice româneşti, volumul masiv de la Editura TREI. Un scurt recital de muzică uşoară după un concert de rock alternativ. Întru liniştirea nervilor şi delectarea sufletului. Lectură de vacanţă. Soporifică. Agreabilă.

 

Cărticica a fost concepută – citim în „Cuvînt înainte“ – ca un spectacol „în care, pe o scenă, se reunesc cîţiva interpreţi şi, ca-n joacă, îşi înlănţuie vocile în faţa publicului. O fac, pe de-o parte, pentru că le place să cînte şi, pe de altă parte, ca să-şi delecteze preţ de cîteva ore spectatorii, care ies din sală cu feţele ceva mai luminoase decît la intrare“. Ideal cathartic! Chipuri transfigurate de bucuria jocului gratuit! Cititorul trăieşte, parcurgînd acest volumaş, chiar taina împărtăşirii din Idee! Totuşi, cam prea patetice sînt paginile ce prefaţează „recitalul“ literar din Poveşti de dragoste la prima vedere. Prea patetice întrucît „muzica“ interpretată aici e departe de a fi răvăşitoare, transfiguratoare; e o carte scrisă fără ambiţii mari şi – să fim sinceri! – publicată cu un scop... cît se poate de prozaic. Ceea ce nu e, evident, de amendat. De amendat ar fi doar pretenţia că volumaşul e mai mult decît un joc, mai mult decît o improvizaţie inteligentă, eficientă comercial.

 

 

Cei cinci autori se găsesc în postura unor pianişti care exersează, în glumă, la un pian dezacordat. Chiar şi în aceste condiţii, unii scot efecte pe care urechea le înregistrează cu plăcere. Se simte mîna profesionistului în două dintre cele cinci povestiri, la Adriana Bittel şi la Ioana Pârvulescu. În celelalte, se aude o melodie în falset. Nefericirea e că textele bine scrise apar, la rîndul lor, într-o lumină nefavorabilă din pricina contextului ce le înglobează, sînt compromise de regia generală a volumului, de vecinătatea cu inautenticul. Mai ales că indicaţia de lectură ar fi să nu le citim ca bucăţi autonome, ci, dimpotrivă, ca părţi ale unui scenariu coerent: „Şi pentru că tema e dragostea la prima vedere, ceea ce aduce în faţă cinci perechi, logica poveştii comune implică ordinea cronologică a celor care sînt prinşi în ea: de la un coup de foudre gingaş-adolescentin la cel din studenţie, apoi la cel din tinereţe, cînd persoana care se îndrăgosteşte e încă singură, mai departe la cel al unei depline maturităţi [...] şi, în fine, la o vîrstă foarte tîrzie, dar nu prea tîrzie pentru a te îndrăgosti“. În acest scenariu s-a turnat prea mult sirop, prea multă exaltare simulată, prea multe vorbe mari. Prea mult oh! şi ah! conachian. Şi ştim cît de autentic literar e Costache Conachi! Gesticulaţie excesivă, poză involuntar comică de la un punct încolo. Despre iubirea sublimă, supraumană şi alte lucruri „înălţătoare“ îşi pot îngădui să scrie numai prozatorii adevăraţi, prozatorii de vocaţie. Cei ocazionali riscă să cadă în ridicol. Mai cu seamă cînd pornesc în această aventură fără să aibă în bagaj o doză cît de mică de (auto)ironie. Li se poate întîmpla să le iasă totul pe dos: să vizeze sublimul şi să realizeze grotescul, trivializînd fără voie lucrurile înalte, să exalte calitatea „aristocratică“ a discreţiei şi să se pomenească, în plin spectacol exhibiţionist, să caute stilul frumos şi bunul-gust şi să atingă, în toată „splendoarea“ sa, kitschul. Ergo: „Un con de lumină pe scenă. Începe spectacolul. Începe dragostea. Se aud, deja, tonurile primei voci...“.

 

Cel dintîi păşeşte în lumina reflectoarelor Gabriel Liiceanu. Cu o poveste despre Crinii din clasa întîi de liceu. Mă întreb ce ar fi spus Noica dacă ar fi citit-o... Lui Gabriel Liiceanu îi iese foarte bine proza de gen „fabulă mistică“, „parabolă filozofică“. Atunci cînd coboară din cerul abstracţiunilor platoniciene şi încearcă să surprindă situaţii concrete, chipuri de oameni, detalii cotidiene, se rătăceşte însă într-un labirint de fraze exaltate, de o exaltare feminină, dar opace. Scrie larmoaiant, confesiv, imaginează pa-tetic, filozofează („Între frumuseţe şi moarte nu exista, aşadar, o prăpastie de ne-trecut“). Nu are simţul concretului. Şi, evident, nici pe acela al verosimilului. Trec peste gustul îndoielnic pe care i-l atribuie personajului-narator, gustul de a se sinucide, împreună cu iubita cea blondă şi imaculată, prin inhalarea parfumului de crini („trebuia, amîndoi, să fim literalmente îngropaţi în crini“). Dar nu mă împac deloc cu gîndul că autorul a uitat în ce epocă se întîmplă această năstruşnicie. Iată cum imaginează ecourile „sublimului“ gest adolescentin: „Pozele noastre vor apărea pesemne în ziare şi colegii de clasă vor trebui să povestească ce fel de copii eram...“ – o mediatizare, deci, ca în vremuri de normalitate politică... Şi nu mă împac nici cu desăvîrşita absenţă a intenţiei de distanţare ironică. Naratorul istoriseşte cu o neverosimilă gravitate un fapt de nonconformism „puştesc“, despre care e de presupus că provoacă, peste ani, surîsul autoironic. Dar nu, povestea se deapănă de la început pînă la sfîrşit pe acelaşi ton încrîncenat, de o sumbră lipsă de umor, tonul unui Hyperion ultragiat de meschinăria oamenilor comuni: „Ne-am revăzut toamna, în prima zi de şcoală. Ochii ei erau la fel de verzi, perdeaua părului blond, care mişca la fiecare mişcare a capului, era aceeaşi. Dar de astă dată ne despărţea, stăruind spectral între noi, tocmai lucrul acela care fusese plănuit în cel mai mic detaliu ca să ne unească pentru totdeauna: tija trufaşă a unui crin regal“. Gabriel Liiceanu exersează, fără nici un fel de intenţie de pastişă, proza practicată de un George Şovu sau de un Constantin Chiriţă. Prozatorul Kogălniceanu, cel din Iluzii pierdute. Un întîi amor, ar fi zîmbit maliţios...

 

Ana Blandiana, a cărei proză distopică din Sertarul cu aplauze merită toată preţuirea, dezamăgeşte în cazul de faţă (Misiune imposibilă) prin ideea de a broda pe un subiect de un lirism kitsch: o muritoare neînsemnată se îndrăgosteşte („la prima vedere“) de un înger coborît pe Pămînt pentru a alina suferinţele omeneşti. Perspectiva e a îngerului, ceea ce se vădeşte abia la final, un final „neaşteptat“; pînă atunci, cel care vorbeşte e un personaj misterios. E adevărat, textul nu e scris fără nerv, iar autoarea pune un bemol pornirilor patetice. Dar pretextul epic nefericit ales compromite totul.

 

Sub un titlu thomasmannian, Alesul, Nicolae Manolescu încearcă o proză „de critic“, jucăuşă, „tehnică“, ostentativ artificială. Presupun că a intenţionat să scrie à la manière de Nicolae Breban mixat cu Vasile Voiculescu. Mărcile pastişei nu sînt însă întotdeauna evidente în text. Sînt situaţii cînd autorul nu pare conştient de clişeu, ci se lasă vorbit de acesta. Asta dacă nu cumva suprainterpretez din capul locului presupunînd că Alesul lui Nicolae Manolescu ar fi un text-pastişă. Ar putea să nu fie; dacă luăm în serios indicaţiile de lectură din „Cuvînt înainte“, Alesul izvodeşte „ceva «ascuns, cum numai marea» poate să nască“ şi „alunecă din lumea cea de toate zilele spre fantasme“. Nu e clar în interiorul cărei convenţii ne găsim: realistă/fantastică sau parodică? Şi, oricum ar fi, din orice unghi am judeca textul, tot la concluzia că e rău scris ajungem. Dacă luăm în serios fantasticul, e un fantastic cam facil; un bărbat se îndrăgosteşte de o sirenă şi are revelaţia iubirii suprafireşti! Dacă optăm pentru ipoteza unei caricaturi a scenariului fantastic (de tip Vasile Voiculescu, să zicem), tot nu e bine, pentru că această caricatură e fără haz. Personajul vrăjit de sirenă „a devenit un căţeluş ascultător, un căţeluş fermecat, saliva i se scurge din botul deschis, limba îi atîrnă, agitată, roşie, în timp ce mîna fetei i se plimbă prin blăniţă, perie moale şi blîndă. Chiar în momentul acesta, doamna Leonard şi doamna Apostoiu se înapoiază de la toaletă şi văd întreaga scenă“. Un personaj, romancierul Leonard (nume potrivit doar dacă ipoteza pastişei ar sta în picioare, caz în care ar fi vorba de o trimitere ironică la bizara onomastică brebaniană, dar...), comentează întîmplarea: „Soţul dumneavoastră nu v-a trădat... e o sirenă... vedeţi că are coadă şi solzi... Ce naiba vreţi să faceţi? Doar n-o să luaţi la bătaie o... fiinţă ieşită din adîncul mării... Calmaţi-vă, e cu totul altceva decît se petrece în mod obişnuit în astfel de situaţii... Tăceţi, tăceţi, să privim în linişte... minunea...“. Textul e asamblat din dialoguri în stil brebanian – reflecţii de mici intelectuali dezabuzaţi; pastişa (dacă e pastişă) se vădeşte la fel de plicticoasă ca şi textul pastişat. Povestirea avansează poticnit. Spectaculos în critică (şi, poate mai ales, în eseurile din Teme), stilul lui Nicolae Manolescu e cam fad în încercările de proză (mă gîndesc şi la Cititul şi scrisul)... În final, un pasaj despre care nu ştiu ce să cred: să fie oare o pastişă după Cărtărescu? „De mai sus, de mai departe, din cosmos, terasa apare ca o pată albă, ştearsă, iar siluetele oamenilor nu se văd.“ Dar pasaje ca: „Vuietul mării. Chemări. Nici urmă de Apostoiu“ sau „Briza s-a stins. Valurile nu mai scot nici cel mai mic sunet. Cineva i-a înfundat mării gîtlejul cu un şomoiog de paie“ pe cine (mai) pastişează?!