OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Radu COSASU
Supravietuirile 6. In jungla unui bloc de gheata
Editura Polirom, Colectia „Ego-grafii“, Iasi, 2007, 240 p.

Radu Cosasu – o spune – are cel putin trei motive pentru care sa includa in ciclul Supravietuirilor (aparute in cinci volume la Editura Fundatiei PRO) paginile din Un august pe un bloc de gheata (carte aparuta in 1971, la Editura Eminescu – pentru care a si luat atunci Premiul Uniunii Scriitorilor), „o cronica a anilor 1968-1969“, care culmineaza la modul apocaliptic-savuros cu o calatorie in URSS in octombrie 1969. La Moscova se dusese – el cu trenul, ceilalti trei colegi cu avionul – pentru vizionarea/cumpararea unor filme sovietice, in calitatea lui de redactor, pe vremea aceea, la revista Cinema.

Tot la vremea aceea avusese loc invadarea Cehoslovaciei de catre sovietici, iar fiul de mic-burghez evreu, fost simpatizant comunist, incepe sa aiba „printre obsesiile sale“ acel „august“ coplesitor, fiind in pragul unei crize – literalmente – cind la Moscova li se prezinta documentarul Cehoslovacia – un an de incercari: pe parcursul lui, naratorul, cuprins de greata si plins, fixeaza „ceafa mongolului din fata mea, stind incremenit pina la sfirsit“.
- Sfinta fervoare jurnalistica
Pentru a „sintetiza“, vorba autorului – de fapt, a ziarelor si a radioului, pe care le pune in permanenta in abis Radu Cosasu, cind nu le citeaza pe sleau –, motivele ar fi: „invadarea Cehoslovaciei, citarea permanenta a unor medicamente pentru bolile de nervi si a unor indicatii – in caz de razboi atomic – dintr-o carte aparuta tot atunci la Editura Militara. Cenzura a cerut reducerea retetarului farmaceutic si nu a acceptat citatele din acea carte intitulata chiar asa: Supravietuirea. Amintirea acelei interziceri garanteaza – cel putin pentru autor – dreptul la acest montaj“ („Nota asupra editiei“).

Gestul interzicerii sau al cenzurarii partiale (al retetelor si al citatelor), ca si invirtirea-laitmotiv – atit lingvistic, cit si existential (desi degeaba se lupta autorul sa le separe pe cele doua…) – in jurul supravietuirii sint mai mult decit suficiente pentru integrarea cartii in acest ciclu, de altfel unitar in diversitate. Si, in fond, drumul lung al Supravietuirilor se mai imbogateste cu inca o carte minunata, scrisa de un „nuvelist“ ceva mai tinar, pe alocuri cam poetic, cam patetic, dar minat de o sfinta fervoare jurnalistica, cum rar s-a mai vazut si care merita aparata in ciclul de proza esential al lui Radu Cosasu. Iar calatoria in URSS este o bucata prozastica sublima, in care personajul ipohondru si anxios, calatorind pe teritoriu inamic, si singur! (dat fiind ca avea fobie de avion, iar colegii nu), se dedubleaza magnific intr-un narator ludic si cu simt dramatic, care priveste dintr-un punct exterior tribulatiile nefericitului redactor de film, bolnav de maladii imaginare.

De fapt, in aceste Supravietuiri 6 (ale noului montaj auctorial) vad doua linii importante ale fluxului lirico-narativ, doua dominante ale naratorului-personaj care-si fabrica autobiografia, ale autofictionarului, daca vreti: pe de o parte, personajul bolnav de anxietate, pe de alta, personajul pasionat de ziare, jurnalistul metafizician, i-as spune, care transforma ziaristica intr-un mod de viata nu efemera, nu limitata, ci de maxim racord la ritmul universal. Radu Cosasu este un poet si un filozof al faptului divers de pe intreg mapamondul, un voluptuos al oximoronului, al regizarii in contrast de citate, a carui curiozitate anxioasa freamata cu aceeasi intensitate ca a batailor inimii cind se apropie atacul de panica. In acel moment, personajul se opreste pe unde-l apuca, pe treptele unei cladiri, si incepe sa-si ia pulsul (a se vedea aventurile din URSS, in capitolul „Octombrie ’69“): cu aceeasi infrigurare alearga colectionarul de ziare dimineata, la prima ora, sa le cumpere, apoi sa le citeasca, sa le savureze si sa se infioare, iar cind tensiunea e insuportabila se apuca – noaptea, tirziu – sa le „opereze“ ca un „chirurg lunatic, care vede fantome acolo unde nu-s decit fapte diverse, basme acolo unde nu-i nimic“. In fond, acolo-i totul, pulsatia vietii in accidente si paradoxuri, mariri si decaderi, drame si anecdote, perplexitati intermediare, cruzimi, inocenta, miracole si ridicol: colectionarul si jurnalistul cu foarfecele lui claseaza, monteaza intr-un caleidoscop contrapunctic fetele lumii.

Iata, daca mai era nevoie, si elogiul poetic al colectionarilor de ziare, la finalul volumului: „Noi, colectionarii de ziare, cei care plecam in/ fiecare zi pina la Polul Sud al unei pagini externe,/ pina la ultimele stiri,/ pina la ultimul rind al ultimelor stiri,/ pina la stirile tiparite cu litere minuscule pentru/ ca insusi secretarul de redactie – la 12 noaptea –/ a socotit ca vestea e cu totul neinsemnata;/ noi, cei care ne inhamam la sanii trase de reni/ si ne scufundam in submarine pentru a gasi/ un primus care explodeaza la Neapole,/ un aragaz care sare in aer la Manila,/ un tren care deraiaza in Africa…“ („Ferpar“) – si aventura continua la nesfirsit, intr-un ritm binar si contrastant. Frivolitatile cosasiene – cind vine vorba de ziare, si nu de amoruri, matusi, autodenunturi – devin, pare-se, mult mai ambitioase, mai coagulante, caci scriitorul vorbeste de o „casta nobila“ a colectionarilor de jurnale, care isi ia angajamentul sa stringa ziare la infinit in apartamente, „transformindu-le dintr-un bloc de gheata intr-o jungla salbatica, fara nici o poteca de acces pentru muritori“. Initiati autoironici, al caror paradis luxuriant, insa, risca sa se intoarca oricind impotriva lor, asa cum o ilustreaza faptul divers: un sexagenar suedez moare prin sufocare in apartamentul plin de ziare pina la tavan…
Jurnalistul cu capul plin de stiri si de carti traieste insa in acel „bloc de gheata“ pentru care e obligatoriu sa ai o alternativa, in cautarile interioare sau in metafizica faptului divers; iar ca sa fii „redactor de stiri“ sau „cititor de stiri“ trebuie „sa ai vocatie“. Sigur, montajele lui Radu Cosasu sint inegalabile; citez unul, desi e greu sa faci o alegere:
„– Gata, m-am saturat de cutia asta stupida, ma duc sa ma culc…, spune si dl Armstrong, tatal lui Neil, inchizind televizorul dupa plecarea fiului de pe Luna. Ce a fost mai rau a trecut…“.

Printre accidentele comice sau tragice pe care le consemneaza amatorul de stiri, pe care le asaza, piatra pe piatra, in edificiul sau antifrivol al supravietuirilor cotidiene, exista un personaj recurent, britanicul Donald Crowhurst, navigator solitar, pornit sa faca inconjurul lumii: el dispare la 10 iulie 1969, dupa ce transmisese tot timpul mesaje radio false, pretextind ca i-a reusit calatoria, in vreme ce el nu parasise Atlanticul vreme de opt luni. O alta recurenta e cea a astronautilor, exploratori nu ai marii, ci ai cerului. Altadata – lasind explorarile –, invadat de placerea de a citi „cifrele spectatorilor la meciurile englezesti de fotbal“ – caci acest „bolnav inchipuit“ e cu certitudine „bolnav de fotbal“ –, naratorul vireaza brusc spre patetismul grav: „ma gindesc ca niciodata n-am citit cifra exacta a mortilor din ultimul razboi mondial, cifra pina la unitate, pina la ultima fiinta“. Iata ca intimplatorul este mereu clasat, in aceasta carte, sub cupola grava a conditiei umane si pare-mi-se ca, in „cronica“ acestui „bloc de gheata“, frivolitatea cu falduri livresti pe care i-o stim lui Radu Cosasu face un pas inapoi, cedind locul anxietatii.

„Ma uit la ghete“
Montajul operat de Radu Cosasu la reeditarea Supravietuirilor, aranjarea lor cronologica ne indreptatesc sa vorbim de traseul interior, pseudobiografic al personajului-narator, de o „educatie sentimentala“ – lucrul s-a si facut. Ei bine, naratorul respectiv vorbeste in acest volum (scris de fapt inaintea Supravietuirilor) de propria-i maturizare, de credinta in „rascruci“, de muzica (rock si twist) si lecturi formatoare (Tolstoi, Cehov, Turgheniev, Sadoveanu, Balzac sau Cervantes): „A te maturiza inseamna a stinge tot mai mult comedia din tine si, fara a deveni posac sau nihilist, a simti la fiece pas cum te pindeste ridicolul“. Coplesit de faptele mult prea „elocvente“ (in sens uman) din ziare, naratorul are un gest tipic, ce revine, un gest cuceritor prin autoironie si amaraciune: „Ma uit la ghete“. Sint „elegante, fine, cu bot de stiuca“, dar nu se potrivesc nici unui anotimp.

Privirea incurcata si trista in virful pantofilor ar putea fi o imagine evocatoare a acestui scriitor elegant, de fina sensibilitate, de imaginatie debordanta, dar care nu se potriveste cu „anotimpurile“ ideologice. Fara a face referinte explicite, exista in carte aluzii la epoca, la comunismul dezamagitor (prin martie ’69 se uita „indelung“ la ghete, reflectind la cum plinsese la moartea lui Stalin „in urma cu saisprezece ani“), la compromis si la felul in care „porcariile“ facute in viata pot afecta opera scriitorului. La pagina 193 are chiar un paragraf acut referitor la menirea intelectualului de a apara umanitatea, „nu cartile, nu premiile, nu imnurile de glorie din cronici constituie ratiunea noastra de a fi. Ci apararea omului, vointa de a pune (in discutie) si de a se opune (sentintei)“ (il citeaza, fara a da numele, pe Soljenitin adresindu-se conducerii Uniunii Scriitorilor Sovietici; pasajul a trecut de cenzura!). La 31 mai ’69 se implineste un an de cind n-a putut onora invitatia la a 4-a Mostra Internazionale del Nuovo Cinema – Pesaro (cenzura, banuim) si exclama necenzurat: „Urasc miscarea printre blocuri de gheata“.

Asadar, Radu Cosasu adauga Supravietuirilor un volum mai amar, in care taieturile si asamblajele jurnalistice freamata de anxietate (in parte ideologica, in parte structurala), iar nu de frivolitate. Dar, pe de alta parte, e de retinut fantastica orchestrare a faptelor diverse, ridicarea efemerului jurnalistic la rang de detaliu (in sens romantic) reflector al universalului, metafizica in marginea accidentalului (vezi si mania, autoironica, de a contabiliza anii, de a aniversa/comemora evenimente) si, in fine, marea arta, suprema a scriitorului (traitor, de altfel, printre Kafka, pe care il asaza drept motto, marii rusi si francezi, dar si Jules Verne, exploratorul, caruia ii dedica volumul). As vrea sa ma intorc, la sfirsit, la splendida relatare a calatoriei in URSS („Octombrie ’69“), o bijuterie in sine, incepind cu franceza „adinc rusificata“ a rusului masiv din tren, care-l acuza ca e „juif“, continuind cu bolile imaginare, cu vizita la spetpoliclinica, insotit de fetita unui diplomat roman cu care converseaza despre lectiile de pian si terminind cu savurosul contrast dintre personajul in permanenta inspaimintat si naratorul amuzat (raminind mereu una si aceeasi persoana). Un film à la Stan si Bran (vorba autorului), peste care se lasa insa, dincolo de autoironie, si multa, multa tristete.