Am văzut „filmul“ Dincolo de
America de patru ori (sînt de acord cu Anca Grădinariu, care
scria în ziarul festivalului de la Cluj, AperiTIFF, că nu avem
de-a face cu ceea ce se numeşte îndeobşte film, drept care am
folosit ghilimele). L-am văzut de patru ori, dar nu în
virtutea normei propuse de inegalabilul nostru înaintaş D.I.
Suchianu, care impunea această rigoare cronicarului de specialitate
(pentru Zarifopolul criticii de film, a patra vizionare este necesară
după ce ai scris cronica, dar înainte de a o trimite la
tipar). Nici nu aveam, de altfel, intenţia de a compune o cronică.
Fiindcă, dacă Iulia Blaga a apreciat că Dincolo de America e „cel
mai prost film“ pe care l-a văzut vreodată, eu, în schimb,
sînt pentru întîiaşi oară în situaţia de a
retracta o deviză proprie: pentru un profesionist, nu există produs
ecranic despre care să nu se poată scrie o cronică. Ei bine,
pelicula semnată de Eugen Şerbănescu („scenariul şi
dialogurile“) şi de Marius Th. Barna („regia“) mă face să-l
înţeleg pe un coleg care a refuzat oferta, suspendîndu-mă
pe mine deasupra neantului.
Am văzut subprodusul de patru ori, ca
urmare a unor obligaţii inconturnabile, deşi trebuie să
mărturisesc că, după o primă vizionare de lucru şi confidenţială
din luna februarie, la ediţia din vară a IPIFF-ului de la
Mamaia-Constanţa, am intrat în sală doar cîteva minute,
curios să văd reacţia spectatorilor. Am spus-o şi la conferinţa
de presă care a precedat, săptămînile trecute, lansării în
cinematografe (cînd am contemplat corpul delict a treia oară):
pe parcursul primelor două treimi ale proiecţiei, „lumea“
(între 7 şi 30 de persoane) rîde, uneori în
hohote, iar în ultima treime a spectacolului se lasă în
sală o tăcere adîncă, doar spre final mai auzindu-se ceva
chicote anemice. Comunicîndu-i aceste constatări, l-am
întrebat pe M.Th. Barna cum interpretează reacţiile
schimbătoare ale fiecărei audienţe, indiferent de profilul sălii
şi de nivelul cinefiliei. Răspunsul împricinatului a fost că,
probabil, publicul e impresionat, în cele din urmă, de ceea ce
vede pe ecran şi că îşi trăieşte emoţiile în
tăcere. E ceea ce m-a determinat să văd filmul (uite că mă ia
gura pe dinainte) a patra oară, după premieră, la Cinema Studio,
luni, 29 septembrie a.c., la ora optimă a fluxului virtual, 17.30.
Cînd a trebuit să las la casă preţul a trei bilete, fiindcă
înainte de mine nu intraseră în sală decît doi
spectatori şi proiecţia nu putea începe fără minimum cinci
(la plecare, mi-am recuperat totuşi echivalentul a două dintre
tichete, întrucît cvorumul se întrunise
finalmente).
Ratare completă din parte-mi: sala
goală inhibă orice manifestare a rătăciţilor în întuneric,
fiecare consumîndu-şi stupefacţia introvertit. Iar cînd
lumina s-a aprins şi am reuşit să mă ridic din fotoliu, eram
singur-singurel (alte proiecţii ale zilei au fost suspendate,
fiindcă nu s-a găsit nimeni dispus să plătească 3-4 bilete).
Acesta este bilanţul „recîştigării publicului pentru
filmul românesc“ prin filme epice etc. – una dintre
numeroasele teorii lozincarde lansate de „scenaristul“ E.
Şerbănescu în calitate de director general al CNC, din
octombrie 2006, în urma unui concurs trucat, cum au semnalat
cei 15 critici de film, semnatari ai scrisorii deschise din ianuarie
2007, după fraudarea „legală“ a concursului de proiecte din
decembrie 2006, cînd am cerut ministrului de resort destituirea
sus-numitului; ceea ce ministrul ar putea face măcar acum,
preelectoral, nu din cauza nulităţii probate pe ecran, ci a celei
prea bine demonstrate directorial de cumulard.
La ieşirea de la Cinema Studio, am
adăstat cîteva minute în faţa afişului Dincolo de
America, scoţînd din geantă reportofonul salvator pe care
obişnuiesc să înregistrez, în timpul proiecţiilor,
remarcele de detaliu efemere din interstiţiile prin care cinemaul
fiinţează veritabil. Sub antetul Centrului Naţional al
Cinematografiei, alături de înscrisurile ParadoxFilm (bine
găsit!) şi TVR (?!), e titlul produsului, scris chiar în
culorile şi cu stelele de pe drapelul ţării titulare. Imediat sub
titlu, sînt doi ochi imenşi, dar impersonali, nu însă
fără o sugestie transparentă, ca şi drapelul de mai sus: lîngă
ochiul drept, vedem secera, ciocanul şi boabele de grîu, care
le înconjoară, în insigna Partidului Muncitoresc Român
(e vorba de anii ’50). În compoziţia triunghiular-piramidală
a afişului, aducînd puţin cu icoana Sfintei Treimi (dovadă
şi norişorii albi de la baza tabloului, pe care plutesc toate
elementele acestuia), poziţia porumbelului e ocupată de gros-planul
lui Dorel Vişan (colonelul de Securitate care se autodenunţă, şi
pe afiş, cît de demonic e). Surpriză însă: axul
interior al piramidei compoziţionale e Statuia Libertăţii de la
New York, care susţine gros-planul colonelului de Securitate, ochii
PMR şi steagul SUA de deasupra. În dreapta şi în stînga
înaltei statui, rămîne însă destul loc în
afiş pentru două medalioane cu cupluri erotice, figurate de Şerban
Ionescu, care o priveşte circumspect pe Daniela Nane (amorsă), şi
de graţioasa Maria Dinulescu, care iese din capul miniaturizat al
crapulosului Valentin Teodosiu. În fine, la baza piramidei,
întinşi pe orizontala întregii lăţimi a afişului,
sînt, bineînţeles, protagoniştii oarecum anonimi –
deja pomenita Daniela Nane şi Mihai Stănescu. Cei doi, pe punctul
de a iniţia actul inevitabil, sînt încă îmbrăcaţi,
contrar a ceea ce vedem în secvenţele-cheie de pe ecran, cu
„dialoguri“ abisale (din păcate, absente din afiş), în
cele mai împreunate poziţii. Iar (deşi am spus deja „în
fine“) deasupra propriilor picioare, e, pentru a treia oară,
Daniela Nane, aici într-un prim-plan care etalează
placiditatea îmbujorată şi suficentă sieşi a unei
scriitoare disidente.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters