Autor: 
Categoria: 
Lansarea Circuitului Roșu a fost anunțată ca
un eveniment de mare importanță turistică. Periplul la zidul împușcatului și la
locuințele sale a fost văzut ca o mană cerească. Se pare că Circuitul Roșu ne-a
salvat de multe probleme și discuții despre comunism, totalitarism, lustrație,
manuale de istorie, închisori-muzeu, centre de cercetare. Se pare că toată
lumea și-a găsit împăcarea și că n-a mai rămas altceva de făcut decît să mergem
la DisneyCeaușescu. De ce să mai vorbim despre grevele studenților împotriva
instaurării comunismului, despre partizanii din munți, despre țăranii care au
refuzat colectivizarea, de ce să mai vorbim despre toată floarea intelighenției
și a clasei noastre de mijloc dispărute la canal sau în închisori, de ce să mai
vorbim despre ocupația sovietică, despre datoriile imense de război impuse de
regimul sovietic care a sărăcit țara, despre teroarea, înfometarea și umilința
care au urmat după instaurarea comunismului? Ce rost mai au toate astea acum,
cînd toată lumea a trecut cu bine peste comunism, cînd sîntem deja în Europa?
Avem nevoie de bani, trebuie să ne refacem economia. Ce Sighet, ce Pitești, ce
Brașov, ce Timișoara? Hai la Disney Land.
Toate bune, dar ce să fac eu cu amintirile
mele? Dacă ele trec dincolo de Circuitul Roșu, ce pot eu să fac? Mi-aduc aminte
de umilința bunicului meu, om înstărit, chiabur, invalid de război, căruia i
s-au luat cîrciuma, pădurile, pămînturile. I-au lăsat doar casa și grădina, cît
să nu moară de foame. Mi-aduc aminte de teroarea de-a nu fi turnat de vecini.
Mi-aduc aminte de mine, copila care a stat în Ajun de Crăciun în frig, de
după-amiaza pînă seara tîrziu, la o coadă imensă la banane. Se dădeau două
kilograme de persoană, apoi unul de persoană, iar în cele din urmă, ca să
ajungă la toată lumea, doar cîte trei banane. Ale mele și ale surorii mele erau
verzi. Le-am ținut împăturite în ziare, după soba de teracotă, ca să se coacă.
Mi-aduc aminte ce șoc am trăit cînd mi-a spus profesoara de istorie că nu
există Cadrilater, după ce bunicul îmi povestise despre el. Cum m-am întors
acasă la bunicul, destul de împărțită sufletește, pentru că nu puteam să cred
că tovarășa a mințit, că la școală se minte. Apoi, încrederea în bunicul a
triumfat, iar eu am început să mă port cam schizo: la școală una, acasă alta.
Adică, de o parte stăteau UTC, sticlele, borcanele, castanele, educația
comunistă cu vizitele de lucru ale Tovarășului și ale Tovarășei (aveam caiete
cu tăieturi din ziare pentru informare politică), cîntările nesfîrșite,
defilările obositoare, de cealaltă stăteau poveștile despre perioada
interbelică înfloritoare, despre căruțe cu pește și alte bunătăți, despre
istoria nespusă, despre ascultatul Europei Libere și al Vocii Americii. Și mai
ales mi-aduc aminte de spaima pe care am trăit-o prin clasa a XI-a, cînd
profesoara de română a descoperit la sfîrșitul caietului meu o poezie gen Goga.
Ne-am înverzit amîndouă, apoi mi-a cerut să rup foaia. A fost de treabă sau
spaima a fost mai puternică? Mi-aduc aminte, iar amintirea e mai puternică
decît Circuitul Roșu.
Nu sînt genul „Să nu uiți, Darie!“, dar nici
nu cred că bagatelizarea răului comunismului e de dorit.
In imagine: Leonid Brejnev şi Nicolae Ceauşescu/ fotografie de la Arhivele Naţionale ale României
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters