OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În Bucureştiul anului 2009, în seara zilei de 6 noiembrie, cu ocazia „Zilelor Culturii Germane“, Mircea Dinescu constata (redau din memorie) că nici măcar Marx nu a putut prevedea faptul că după comunism va veni iar capitalismul – şi anume, unul construit de foştii securişti. Sala a izbucnit, bineînţeles, în rîs, cu toate că fraza fusese spusă pe un ton amar-resemnat. A doua zi a avut loc scandalul (pentru că ceea ce s-a întîmplat acolo a fost un scandal cu adîncă semnificaţie!) de la Cetate.

 

Un strigăt de revoltă ar fi trebuit să cutremure întreagă această ţărişoară. Dincolo de opţiuni politice, dincolo de animozităţi personale, acum, la 20 de ani de la „căderea comunismului“, ar fi trebuit să răsune un general „AŞA NU!!“. Cu cîteva excepţii notabile, asta nu s-a întîmplat însă. Iar cei care ar fi avut obligaţia morală să intervină, pentru că au girat „anticomunismul“ actualului preşedinte, autodesemnaţii „intelectuali de top“ au tăcut chitic. De ce? Nu au avut ei parte de destulă tăcere, de destulă înregimentare, de destulă laşitate în timpul regimului trecut? Sigur, o funcţie înaltă în stat bate cu uşurinţă statusul de simplu profesor sau eseist şi obligă la recunoştinţă. Cu toate acestea, cinicul pursînge, care să-şi asume dezinvolt oportunismul, este un specimen rar întîlnit. Ca să reziste în propriii săi ochi, omul obişnuit (şi, din punct de vedere psihologic, „intelectualii de top“ sînt cît se poate de obişnuiţi) se amăgeşte că mai-marele, de care crede că depinde, chiar merită respectul şi loialitatea sa. Cu cît recompensa este mai mare, cu atît el „crede“ mai tare, chiar şi quia absurdum: Aşa a ales, aşa vrea, nu mai poate altfel!

 

Aşa se face că, printr-un mai mult sau mai putin conştient proces de „cristalizare“, orice „conducător“ (azi se spune „leader“) poate fi transformat într-un Cavaler Fără Prihană: ce face el nu poate fi decît bine! În plus, şi atavica atracţie pentru „animalul alpha“ funcţioneaza, din păcate, la intelectualul genialoid tot ca la omul de rînd. „…Deoarece iubesc firile tari, orgolioase şi realiste, nu îmi pot da acordul decît pentru o formă de patriotism crud, lucid, necruţător, bazat pe prezent şi pe eficacitate politică“, scria d. H.-R. Patapievici în Politice. Pe acest fundal, aderarea sa de nezdruncinat la tabăra băsesciană nu mai ridică semne de întrebare. Pe de altă parte, tot omul are, bineînţeles, dreptul să facă ce-i place, şi dacă cineva vrea cu tot dinadinsul să repete erorile lui Nietzsche sau ale tînărului Cioran – identificîndu-se cu agresorul, n-are decît. Idolatrul însă nu mai are dreptul să ridice degetul moralizator. Pentru că, de pe această poziţie, dezvoltarea simţului civic şi a spiritului democratic este imposibilă, tarele supoşeniei, şi aşa atît de răspîndite pe aceste meleaguri, accentuîndu-se şi mai mult. Iar mult trîmbiţata „condamnare a comunismului“ devine neverosimilă: cum vrei să demonstrezi că ai învăţat ceva din istorie şi că poţi transforma prezentul înspre mai bine, dacă tu tot la îngenunchiere ai rămas?

 

Grupul militant-armat desprins dintre şaişoptişti, care a speriat prin acte de terorism Germania anilor ’70, a fost înfrînt. Majoritatea şaişoptiştilor, însă, s-au orientat spre pacifism şi ecologism şi, odată cu scurgerea timpului, spre un trai „burghez“. Unii, ca Daniel Cohn-Bendit (în care Marin Preda vedea întruparea „spiritului primar agresiv“), Otto Schilly (avocatul întemniţaţilor de la Stammheim) sau „sponti“-ul Joschka Fischer au pornit la „lungul marş prin instituţii“ şi au ajuns parlamentari, miniştri de Interne sau vicecancelari ai statului pe care în tinereţe voiau să-l demoleze. Cîţiva, ca Jürgen Horlemann, şi-au trăit în mic idealurile, angajîndu-se pentru „lumea a treia“. Singur Rudi Dutschke, figura centrală a mişcării studenţeşti, nu a avut cum să „îmbătrînească“, pentru că a murit în urma leziunilor provocate de atentatul comis asupra lui. Sigur, unui estic, aceste nume şi acele întîmplări din şi de după primăvara anului 1968 nu-i inspiră prea multă simpatie. Copii răsfăţaţi, care n-au dat niciodată de greu şi care habar n-au avut ce se întîmplă „dincolo“ – cam asta gîndeşte el în mod aproape automat despre ei. Şi nu se poate spune că nu ar avea dreptate. Pe de altă parte, este la fel de adevărat că esticul nostru ignoră, la rîndul lui, efectele deloc nefaste pe care mişcarea şaişoptistă a avut-o asupra societăţii germane. Emanciparea femeii şi eliberarea sexuală, necesitatea egalităţii de şanse (care este mult mai mult decît egalitatea „în faţa legii şi a lui Dumnezeu“, pe care o accepta dl Patapievici) şi a economiei de piaţă sociale, importanţa mediului înconjurător – toate aceste incontestabile realizări, care astăzi nu mai au nimic spectaculos, au fost declanşate sau au fost influenţate şi de spiritul şaişoptist.

 

Prin respingerea mentalităţii elitiste şi „a datului din coate“ („Ellenbogenmentalität“), dar şi a modului servil de a gîndi şi a se comporta („Obrigkeitsdenken“), prin refuzul consumismului exacerbat, prin atenţia deosebită faţă de minoritarii de orice fel, prin interesul manifest pentru înţelegerea psihologic-sociologică, prin dezvoltarea simţului civic şi, nu în ultimul rînd, prin analiza aprofundată şi critică a trecutului nazist, climatul social s-a schimbat în mod hotărîtor. „Republica de la Bonn“ a putut să devină astfel, în anii ’70 şi ’80, acel „paradis al democraţiei“, care, din perspectiva evoluţiei ulterioare, a „răcelii sociale“, le apare acum multora ca iremediabil pierdut.

Desigur, cei care se încăpăţînează să judece după tiparul îngust al unei drepte-credinţe, resping cu vehemenţă şaişoptismul ca fiind „stîngist“, aşa cum resping şi „corectitudinea politică“, această manifestare aberantă a „resentimentului“, a unui „instinct al răului“, această „primejdie semnificativă a civilizaţiei în care trăim“ (este interesant însă, că tot ei, cei care se simt îngrădiţi de preceptele corectitudinii politice, nu numai că acceptă fără probleme – ca să vorbesc ca d. Tismăneanu – „orientarea doctrinară explicită şi afilierea politică fermă“, ba se simt obligaţi să o impună şi altora). Numai că realitatea, multiplă şi contradictorie cum este, iese din toate tiparele doctrinare. Iată numai cîteva exemple: „înarmarea“ despre care se spune că a falimentat Blocul de Est şi a dus la căderea Cortinei de Fier, a fost iniţiată de social-democratul Helmut Schmidt. Sau: temutul om de dreapta Franz Josef Strauß nu a ezitat să aranjeze acordarea „creditului de un miliard“ RDG-ului atunci cînd i s-a părut oportun. Sau: democraţia germană evită cu obstinaţie să folosească acel prim instrument democratic şi direct care este referendumul, deoarece el a fost compromis în timpul regimului nazist. (Nemţii au tras deci consecinţele din devastatoarea lecţie pe care le-a dat-o istoria. Românii, care au şi ei exemplele lor istorice, bunăoară „dictatura regală“ introdusă prin plebiscit, ar trebui să-şi facă şi ei puţintel temele.)