OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am citit recent cîteva intervenţii care exprimau preocuparea pentru condiţia şi imaginea actuală a intelectualului în România. Aceste intervenţii plecau de la o serie de insulte din ultimii ani la adresa unor intelectuali, exprimări care îmbrăcau diverse forme, între altele şi postări anonime pe forumuri, sau vandalizarea unor pagini din Wikipedia. Unii comentatori au văzut în aceste ieşiri incitări la violenţă; cred că aprecierea aceasta e corectă. Mi-aş fi dorit să văd o asemenea dezbatere deschisă acum cîţiva ani, într-o vreme cînd eu, familia mea sau prietenii mei am fost ţinta unor insulte cu motivaţie politică şi conţinut grotesc. Chiar aşa: oare să fi venit momentul unei dezbateri despre evoluţia şi dinamica insultelor împotriva intelectualilor? Permite oare contextul politic actual o discuţie echilibrată? Nu ştiu. Dar sînt convins că există o legătură indiscutabilă între mediul politic şi imaginea pe care o au intelectualii. Dacă ar fi fost numai aceste observaţii, nu mi-aş fi propus să scriu acest text. Dar s-a mai întîmplat ceva. E vorba de sinuciderea lui Mircea Stănescu şi posibilitatea ca această tragedie să fi fost generată de presiunea mediatică pe care el a resimţit-o. Nu l-am cunoscut pe Mircea Stănescu şi nu ştiu cu certitudine ce s-a întîmplat. Dar pot înţelege, poate şi prin prisma unor experienţe personale, care sînt consecinţele presiunii pe care le poate exercita mass-media azi, în România. Mă întreb dacă celebrul roman al lui Heinrich Böll despre sursele violenţei e studiat la facultăţile de jurnalistică din România, cel puţin sub aspect etic, dacă nu şi literar. În spaţiul public românesc ai nevoie de stomac politic şi ca să treci strada, iar mass-media are o serioasă contribuţie la atmosfera asta. De pe urma experienţelor mele bucureştene am rămas cu sentimentul că unii ziarişti adoră situaţia asta şi că au ajuns să joace jocul la nivelul expert.

 

 

Mecanismul pe care insultele potenţate de mass-media îl declanşează în tine e unul al descompunerii şi diminuării. Nici dacă faci matematică sau logică sau filozofie şi te ocupi de cele mai abstracte sfere ale gîndirii, nu poţi uita. Sînt insulte după care, nici dacă practici rugăciunea lăuntrică, nu te mai linişteşti. De fapt, insultele te coboară nu prin atingerea pe care ar aduce-o imaginii tale, ci prin  efectul pe care-l au asupra ta, prin reacţia pe care ţi-o provoacă. Reacţia e doar lăuntrică, uneori nu are nici o expresie exterioară. Taci, pentru că te gîndeşti că toţi cei din jur sînt de acord cu calomniile. Cel mai periculos lucru e să vrei să te răzbuni, să plăteşti poliţe, să păstrezi socoteala exactă a fiecărei insulte şi să nu laşi balanţa cu rest. Ajungi atunci să transformi insulta în obsesie, să-ţi locuieşti obsesia, să o laşi să te deturneze, să îi dai materialitate şi consecinţe. Nu mai vezi în jur decît oameni care sînt la curent cu toate insultele care ţi-au fost adresate, deşi, probabil, cei mai mulţi le ignoră. Dar tu nu ştii asta. Nu ai de unde să ştii, pentru că în jur e linişte. Îţi imaginezi că eşti doar focarul oprobriului bine direcţionat, că nu vei mai ieşi niciodată din postura aceasta, că te afli pe calea unei Golgote inevitabile. Nu ştii să trăieşti altfel, pentru că presiunea ajunge să te domine. Iar presiunea contribuie la solidificarea obsesiei. Dincolo de asta nu se mai află nimic. Şi se pare că cei din jur nu cunosc nimic despre reuşitele tale intelectuale (mai cu seamă dacă ele sînt într-un domeniu prea tehnic, unde o audienţă largă nu va avea acces niciodată), dar ei văd calomniile (pe astea le înţeleg pînă şi copiii). Cuvintele grele sînt menite să deformeze aerul în jurul tău cu o forţă dinamică, generatoare de ecou. Ajunge la tine şi siajul.

 

 

Singura ta vină certă e că nu eşti plămădit din fier. Nu insultele sînt punctul de plecare al crizei, ci educaţia ta, universul în care ai crescut, faptul că nimic nu te-a pregătit pentru a fi sacul de box al cuiva. Ceea ce calomniile urmăresc e tocmai declanşarea dimensiunii paralizante a acestui mecanism. Ca să te extragi de acolo, ar trebui să înţelegi că nu ar trebui să ţii la ceea ce, în genere, se numeşte imagine publică, pentru că la porţile Orientului nu putem spune că aşa ceva realmente există (totul e acoperit cu polei ieftin, totul e butaforie, precum ultima defilare de 23 august prin faţa lui N. Ceauşescu, care o urmărea de la balconul unei clădiri care nu era gata; apropo, şi N. Ceauşescu era preocupat de propria imagine, dar asta nu l-a ajutat). Atunci cînd cineva te insultă, poţi să fii sigur că urmăreşte amorsarea presiunii, că aceasta e o formă de a lovi, o formă de a-ţi modifica imaginea despre tine, despre ceea ce eşti şi despre potenţialul tău. Aşa ceva e posibil numai dacă tu permiţi o asemenea evoluţie. Probabil că nu eşti de vină cu nimic, probabil nu ai comis nimic incorect; dar nu-i nimic, realitatea se poate răstălmăci, chiar şi faptul că ai izbutit să supravieţuieşti poate fi prezentat ca o culpă, pînă şi faptul că ai optat să faci cultură în loc să faci afaceri poate fi prezentat drept crimă, şi totul dă substanţă unui nou val al calomniei, care se hrăneşte din propria ei substanţă, ca o avalanşă. Alţi intelectuali pot contribui la asta, pot aplica şi ei lovituri ştiind foarte bine ce fac. Şi se poate spune că nimeni nu te citeşte, chiar şi atunci cînd critica îţi comentează textele şi cînd interesul publicului poate fi cuantificat. Iar atunci cînd etapa asta rămîne în urmă, insultele pot merge o generaţie înapoi. Iar dacă nici aşa nu se obţine efectul suficient şi nu ai colapsat încă, atunci insultele pot merge şi două generaţii înapoi, sau poate chiar trei, pentru că timpul în spaţiul va-lah e o fundă de cauciuc torsionîndu-se după nevoile calomniei: oricine îl poate extinde oricît, după nevoi. Dacă e necesar, insultele merg şi treizeci de generaţii înapoi, şi vizează tot tribul tău de strămoşi, adică un număr de doi la puterea treizeci (un număr mai mare de un miliard), ignorîndu-se că, dacă ultimele cercetări din sfera geneticii sînt corecte, toţi moştenim zestrea genetică a unor strămoşi comuni. Iar dacă nu te-ai prăbuşit încă, ţi se pot inventa strămoşi, strămoşi fictivi, eventual dintr-un alt trib, static sau migrator, din granit sau din ceaţă, orice ar fi considerat util stratului nuanţat al calomniei. Se poate aduce în discuţie orice, locaţia sau tenul, biserica sau absenţa bisericii, orice e util atunci cînd insulta nu are bază în realitate, dar are un scop, iar scopul trebuie să fie scoaterea ta din luptă, o demisie care ar trebui să vină din interior, adică să te ducă pînă la colaps. Fireşte, după ce colapsezi se face linişte.

 

 

Cum poţi să ignori o serie concentrată a unor reprezentări derogatorii? Cum poţi să treci peste calomnie? Ce artă secretă te poate face imun la expresia directă a insultei? Ştiu că se poate depăşi presiunea aceasta fără să faci apel la solidaritatea intelectualilor în jurul tău. De fapt, nu cred într-o astfel de prezumtivă solidaritate. Dacă eşti susţinut de o miraculoasă forţă lăuntrică de sorginte pur raţională, poţi trece dincolo de imaginarul oprobriu. Trebuie să-ţi spui că nu eşti o victimă, să nu te complaci în rolul de ţintă. Există o forţă care te poate scoate din întune-ricul pe care-l acumulează în jurul tău insultele. La capătul deşertului te poţi regăsi cu o tărie pe care naivitatea de dinaintea şocului nu o conţinea. De fapt, acesta e cîştigul: nu ştiai ce poţi înainte de a fi ţinta calomniilor. Poţi ajunge să descoperi că importantă nu este ajustarea imaginii tale publice, cu aferentul exces de cochetărie, ci concentrarea pe conţinutul a ceea ce faci. Abia dacă îţi pierzi concentrarea, eşti pierdut. Dacă îţi imaginezi că insultele se încheagă şi lasă vreo urmă, atunci pierzi. Pentru simplul motiv că la porţile Orientului ceea ce se condamnă azi are statuie mîine, iar ceea ce azi primeşte cele mai mari onoruri va ajunge mîine să fie huiduit la peluză. Îmi pare rău, nu aş dori să supăr pe nimeni, dar aşa e.