După opt ani, un roman (Bulevardul
eroilor, 2004), un jurnal de călătorie prin Europa (Jurnalexpress
Europa 2000, 2001) şi mai multe studii critice de palmares
universitar despre George Coşbuc, Ion Barbu, Mircea Cărtărescu ori
despre romanul postpaşoptist, Andrei Bodiu se întoarce la
poezie. Aparent, Oameni obosiţi nu oferă mari surprize în
raport cu formula „brevetată“ de volumele poetice anterioare:
Pauză de respiraţie (1991, împreună cu Simona Popescu,
Marius Oprea, Caius Dobrescu), Cursa de 24 de ore (1994), Poezii
patriotice (1995) sau Studii pe viaţă şi pe moarte (2000). Aceeaşi
tranzitivitate extremă, aceeaşi modestie austeră a discursului
sec, denotativ, aceeaşi tehnică de montare a eşantioanelor de
banal cotidian, mişcate către semnificaţii mai adînci. La o
privire mai atentă, observăm că simplitatea – deconcertantă, la
o primă vedere! – îşi dezvăluie o complexitate aparte.
Andrei BODIU, Oameni obosiţi, Editura Paralela 45, Colecţia
„Biblioteca românească“, Seria „Poezie“, Piteşti, 2008, 88 p.
Cele două secţiuni, „Oameni
obosiţi“, respectiv „Poezie şi bani“, sînt „ale filei
două feţe“. Prima are o unitate aşa-zicînd tematică:
„oamenii obosiţi“ sînt fie poeţi dispăruţi (Bacovia,
Virgil Mazilescu, Mariana Marin), fie vechi prieteni, colegi,
cunoscuţi şi necunoscuţi, oameni simpli, bătrîni nostalgici
ai ceauşismului, care încearcă să umple cu vorbe trecerea
timpului şi propriile spaime ş.a.m.d. Din însumarea acestor
figuri prinde contur atmosfera particulară a unei lumi în
derivă, obosite – lumea înconjurătoare, filtrată prin
prisma neliniştilor unui poet ajuns la mijlocul vieţii. Mai
eterogenă, cealaltă secţiune a cărţii este centrată pe
biografia poetului prins în hăţişul birocraţiei
universitare – dar nu numai! – şi repliat asupra vieţii de
familie. Soţia Adriana, băieţelul Tudor sînt aici prezenţe
constante. Biografismul practicat de Andrei Bodiu e pigmentat de o
ironie benignă, atotînţelegătoare. Un calm suveran pare că
prezidează scrierea poemelor din acest volum, punînd de fapt
surdină unor tensiuni, nemulţumiri, revolte latente. Vocea poetului
nu este însă aceea a unui „om obosit“, a unui dezangajat
existenţial, învins de rutina unei lumi kafkiene; e, pur şi
simplu, vocea unui hiperlucid, incapabil de mari iluzionări, dar şi
incapabil totodată de eschive în faţa realului care trebuie
cu orice chip asumat. Tonul e moderat (nici rece, nici exaltat) şi,
de aceea, autentic, convingător.
Cîteva poeme de factură
soresciană satirizează birocraţia postmodernă a Uniunii Europene,
cu mecanismele ei impersonale de standardizare: „Fiecare locuitor
al Europei Unite/ scrie în jurnal ca/ să-şi dovedească/
existenţa.//Astfel pe hîrtie semnată şi/ pe internet
locuitorii/ bătrînului continent/ povestesc toţi că/
există.//O comisie obiectiv/ constituită din 27 de comisari
verifică dacă/ jurnalele sînt ţinute la zi.// Ca să
verifice dacă aceşti/ 27 îşi fac treaba cei 27 au/ mai numit
o comisie de/ 27 care a constatat următoarele: (...)“ („Locuitorii
Europei Unite“). Şi spectacolul deconstruirii (prin poem a)
mecanismului birocratic demn de o lume imaginată de un Zamiatin
continuă în acelaşi registru calm-ironic. Eficienţa unui
asemenea text provine din neutralitatea sa aparentă, din
obiectivismul implicit ironic al înscenării. Obiectivistă,
poezia lui Andrei Bodiu excelează prin tehnica regizorală a
decupajului, cu fine schimbări de perspectivă. Preluate de la
poeţii germani din Aktionsgruppe Banat, refuzul abstracţionismului
şi al liricizării, înalta fidelitate faţă de real,
angajarea existenţială şi maxima claritate discursivă au, la
acest autor, un caracter radical. Programatic, denotativul nu
contrazice însă o reflexivitate subsecventă, chiar dacă pusă
discret între paranteze.
Sobru, cumva flegmatic, Bodiu poate
părea cititorilor neatenţi un poet eminamente diurn, ale cărui
texte frizează platitudinea. În realitate, poemele sale sînt
însufleţite, irigate de puternici curenţi subterani. Obsesia
vîrstelor, a degradării, a morţii în ultimă instanţă
unifică pe dedesubt poemele din Oameni obosiţi. Nici nu prinzi de
veste cînd imaginea „cotidianistă“ banală, de o claritate
care nu promite mari surprize, se tulbură şi se densifică
neliniştitor, culminînd uneori cu o sugestie thanatică, a
cărei „seriozitate“ e (totuşi) minimalizată, camuflată
(auto)protector prin (auto)ironie; ca în poemul acesta: „Seară
de vară în Ţinutul Secuilor. Niciodată/ n-am văzut plopii
stînd atît de calmi atît de/ nemişcaţi.
Niciodată/ nu mi-am imaginat că o amărîtă de Dacie/ poate
aştepta sub un pod/ depanarea sau moartea“. Cotidianul cenuşiu
din poemele lui Andrei Bodiu se fisurează din loc în loc, în
chip revelator, şi lasă să se vadă, preţ de o clipă (o clipă
cu atît mai intensă), frînturi dintr-o viziune stranie,
coşmarescă: metroul bucureştean virează brusc într-un
„spaţiu fără indicatoare/ Fără hărţi“, „ca-n La Ţigănci“
sau „ca-n Călăuza lui Tarkovski“; în oglinzile dintr-un
tren unguresc, cel ce se priveşte îşi descoperă „ochii
supţi de curent/ orbitele goale mirate ca-n Munch“; o călătorie
cu trenul poate părea uneori „o expediţie în Viena lui/
Klimt şi Kokoschka“; dintr-un text se iţeşte „frînghia
moale şi caldă ruptă sub greutatea/ elevului Bacovia“;
descrierea „albă“ a unei scene de familie, în care „O
imitai pe Cleopatra/ Stratan probabil/ Tudor te privea zîmbind“,
se încheie bizar cu remarca „Mi s-a făcut dintr-odată
frică“. Un lung poem, „Mado“, cel mai lung din volum, evocă
sinuciderea Marianei Marin, căreia i se suprapune imaginea
halucinantă a Claudiei Chauchat „la sanatoriul din munţi“. Pînă
la urmă, totul e rezumat în versurile finale ale ultimului
poem din carte: „Nesigurul interval dintre vîrste/ Cînd
tot mai aproape de mine/ Dimineaţa sau noaptea explodează/ Morţile
celor dragi“ („15 08 2007“). Referinţele livreşti sînt
în mod deliberat extrem de transparente, pentru că accentul
principal, în poezia lui Andrei Bodiu, este dat de o intenţie,
clar evidenţiată, de exprimare şi de asumare a omenescului.
Transferul dinspre percepţia
„cuminte“ spre intuiţia semnificativă
Găsim în Oameni obosiţi o
obsesie a sfîrşitului, exprimată nu doar direct, imediat
identificabilă la nivel „tematic“, ci şi indirect, printr-un
procedeu formal ce poate trece neobservat la o lectură grăbită.
Anume: poemele se termină, de cele mai multe ori, printr-un vers
foarte scurt (compus dintr-un cuvînt sau din două), care
„cade“ nervos, cu precizie de ghilotină, frîngînd
gîtul nu doar elocvenţei, ci, de altfel, oricărei iniţiative
de prelungire a discursului: „Ea simte o boare de/ Primăvară
întunecată“; „Vînzătoarele toate te recunosc: eşti/
Un străin“; „Triumfător de data asta cobor/ scările mica
ciocolată/ de la desert se-ncălzeşte/ sub palma mea pînă/
se topeşte“; „Lungile intensele tăceri fac atîtea parale/
Cît certurile noastre din uşa cortului/ Portocaliu parcă“;
„O poftă nebună să umpli timpul/ Cu vorbe“; „În
general lumea e de acord cu el./ E linişte“; „Să sari în
cap chiar în mallul ăsta cu/ Puţină bunăvoinţă de la
etajul II te-ai/ Rezolvat“ şs.m.ţ, şi exemplele ar putea
continua. Impresia de tăietură violentă în „corpul“
poemului, de final definitiv, de iremediabil e întărită în
unele cazuri, cum se vede, şi de semantismul încărcat negativ
al cuvintelor cu care se încheie textul. Demetaforizat, poemul
se (re)umple la sfîrşit cu potenţialităţile metaforei sau
măcar cu un succedaneu al acesteia, care face posibilă „trecerea
dincolo“ – transferul dinspre denotativ spre conotativ, dinspre
explicit spre sugestie, dinspre suprafaţă spre adîncime,
dinspre percepţia „cuminte“ spre intuiţia semnificativă.
Formula poeziei tranzitive ar putea părea „obosită“, nu
suficient de ofertantă, dacă nu s-ar produce acest viraj brusc
înspre „metafora“ şi „metafizicul“ care, date afară
pe uşă din poezia ultimelor două-trei decenii, se reîntorc
discret pe fereastră. Poezia din Oameni obosiţi nu şochează, nu
„destabilizează“, dar e, cu toate acestea, o poezie
convingătoare, suficient de puternică, de „vitală“.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters