Se întîmplă, iată, ca un
biet ponei să inflameze spiritele. O jucărie mică, roz, cu o
svastică aplicată în partea dorsală: prezenţa ei în
cadrul unei expoziţii organizate de ICR New York îl
transformă, brusc, pe Adrian Păunescu în anchetator-şef. La
cererea lui Nicolae Văcăroiu, Comisia pentru Cultură a Senatului
va analiza cum periclitează poneiul imaginea României în
lume.
Nu mi-este foarte clar ce poate face,
în mod practic, respectiva comisie în legătură cu
activitatea Institutului Cultural Român. Situaţia aminteşte
cumva de cea din 2005, cînd proiectul lui Daniel Knorr,
European Influenza, ales să reprezinte România la Bienala de
la Veneţia, a suscitat nemulţumiri şi a dus la interpelări şi
luări de poziţii în Parlament. Atunci, ca şi acum, o serie
de personaje mai degrabă incompetente la nivelul criticii de artă,
au simţit, în virtutea faptului că erau „aleşii neamului“,
nevoia să-şi dea cu părerea despre un fenomen pe care cel mai
probabil nu-l înţeleg. Dacă ne uităm, spre exemplu, la
componenţa Comisiei pentru Cultură a Senatului, vedem, laolaltă,
promotori ai unui naţionalism mediocru şi indivizi pseudocompetenţi
în toate şi nimic. Sau, cel mult, competenţi în unele
domenii, dar în nici un caz în critica de artă, în
managementul cultural, în PR ori în politici culturale.
Ştim cum a reacţionat Adrian Păunescu atunci cînd Dilema a
publicat faimosul număr tematic dedicat lui Eminescu. E uşor să ne
imaginăm ce poziţie va lua, în numele aceloraşi vorbe goale
pe care le expune mereu cu un patos din ce în ce mai
obosit(or), în cazul scandalului de faţă.
Pînă la urmă, nici Corina Şuteu
ori Horia-Roman Patapievici, nici Păunescu & Co. nu trebuie să
ofere o definiţie a artei sau să stabilească criteriile estetice
cărora le corespunde ori ba poneiul cel roz. Dezbaterea suscitată
de ponei, în contextul celuilalt scandal, legat de ICR Berlin
şi de numele lui Sorin Antohi şi al lui Andrei Corbea-Hoişie, are
darul de a scoate la iveală tendinţele naţionaliste şi
conservatoare ale unei bune părţi a societăţii (culturii) române
şi, în acelaşi timp, ambiguitatea jenantă prezentă adeseori
de cealaltă parte.
Dincolo de ponei, se află faptul că
indivizi precum Păunescu şi Mihai Ungheanu (om de bază în
redacţia Luceafărului de dinainte de 1989) încearcă să îşi
aroge, în continuare, dreptul (pe care ei însă îl
văd ca pe o obligaţie – aici este problema, de fapt) de a ne
explica ce e românesc şi ce nu, ce are voie să existe şi ce
nu în cultura română. Dincolo de ponei, se află
sistemul de valori, produs şi reprodus, cu frenezie parcă, de nişte
oameni şi instituţii care, paradoxal, şi-ar pierde raţiunea de a
exista pe plan cultural şi politic într-un peisaj al
diversităţii. Dincolo de ponei se află însă şi standardele
duble aplicate uneori de intelectualii publici de la noi, în
funcţie de preferinţe şi umori.
O dezbatere care ar fi trebuit să
privească cel mult valoarea estetică a unor produse artistice şi,
eventual, politicile culturale autohtone, în sens larg, este
transformată, cu bună-ştiinţă, într-un scandal politic.
Instituţiile mass-media care prezintă în modul cel mai
părtinitor (şi fals pudibond) tot scandalul sînt cele grupate
în jurul Partidului Conservator (Antena 1, Antena 3, Jurnalul
Naţional). Acelaşi partid care se arăta cît se poate de
dispus să înglobeze PRM-ul. Nu este deci de mirare că
problema pentru unii o constituie, tam-nesam, nu ştiu ce fotografii
cu Cristian Neagoe, purtător de cuvînt al ICR New York. Dacă
nu ai ce să spui şi totuşi trebuie să spui ceva, recursul la
nişte false valori funcţionează mereu: dă senzaţia că este
vorba despre ceva cît se poate de serios, iar aparenta
seriozitate maschează lipsa de argumente. Limba de lemn este din nou
în vogă, doar că limba de lemn denotă, întotdeauna, o
gîndire de lemn. Iar gîndirea de lemn este mai indecentă
decît orice fotografie cu putinţă, pentru că încearcă
să impună un cadru rigid şi anchilozat unui fenomen viu – în
cazul de faţă, fenomenul artistic.
Poneiul cel roz, cît de kitschos
şi infantil ar vrea unii să-l considere, dă seamă de faptul că
sînt persoane care nu s-au oprit cu lecturile şi cu trăirile
nici la Păunescu şi nici la Mihăieş. Din fericire. Dincolo de
ponei se găseşte, în acelaşi timp, şi o cultură
dezinvoltă, gata să critice şi să se autocritice, gata să se
pună sub semnul întrebării, o cultură care nu ia nimic de-a
gata şi pe care nu o poate modela nimeni în numele Neamului şi
al Patriei ori în numele unei Tradiţii înţelese ca stat
pe loc privind înapoi. Iar cei care încearcă să o
stranguleze sînt oameni ce vin dintr-o lume de care, de fapt,
am fugit. Şi fugim în continuare.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters