OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ultimul volum al Norei Iuga, aparut in 2005 la Cartea Romaneasca – alaturi de tinerii „douamiisti“, dar si de Emil Brumaru – si premiat recent de revista Cuvantul, este subintitulat „poem-roman“ si stringe intre coperte 100 de poeme in proza, capitole ale romanului, sau cum doriti sa le numiti. Autoarea nici nu tine, de altfel, la o separare stricta a genurilor si spunea la un moment dat ca scriitura sa e undeva intre poezie si proza. Desi carti de proza propriu-zisa nu a publicat decit patru, fata de numeroasele volume de poezie. Desi, intr-una din cele mai cunoscute (si provocatoare) carti de proza, Sexagenara si tinarul, Nora Iuga are gratia de a marturisi, cu un inegalabil amestec de desuetudine si impertinenta tinereasca: „Simt nevoia prozei pentru ca poezia, cu aerul ei aristocratic, intangibil, nu imi da posibilitatea sa ma spun asa cum imi permite proza. In mine exista si insul comun, nu doar ingerul, fie el si cazut din ceruri metafizice. Exista si genul vulgar si tata care isi birfeste prietena sau povesteste cum s-a culcat cu barbat-su. Poetii promotiei ’90 fac acest lucru cu dezinvoltura si-i admir, dar eu nu pot, oricit mi-ar placea, sa-mi ridic poalele in cap, sa fiu in poezie altceva decit o doamna“.

Fetita cu o mie de riduri respira aceasta eleganta old fashion, aceasta pudoare a virstei, dar contine, in egala masura, elanuri tineresti, patos si un erotism invaluitor, care infuzeaza toate poemele. Poemul-roman este locul, intr-adevar, in care Nora Iuga „se spune“ pe sine, cu atit mai pasional, mai crud, mai melancolic sau mai invins, cu cit trecerea timpului se acutizeaza. La saptezeci de ani, pasiunile sint dureroase, amintirile sint presante si scrisul e resimtit mai mult ca oricind ca o salvare morala si existentiala: „altfel scriu ziua, altfel scriu noaptea, ziua scrisul zvicneste prin frunze: fuge speriata de lumina sopirla; noaptea se-ntinde in cearsafuri incet, prelungit, un amor cu doi balerini si literele merg pe hirtie ca un convoi spre camera de gazare“.

Sau, altfel spus, „durerea cheama mai mult dorinta“ si: „scrisul asta mai imaterial decit visul a auzit si a venit“. De aici, amestecul inegalabil de care vorbeam: pe de o parte, durerea, imbatrinirea, uzura, pe de alta, dorinta, pasiunea erotica, vitalitatea. Scrisul, poemul-roman este trambulina care permite salturile de la una la cealalta, asa cum textele propriu-zise oscileaza intre amintire (dureroasa) si inchipuire (voluptuoasa). Imaginile sint adesea suprarealiste, „mai imateriale decit visul“, – ca sa parafrazez –, narcotice, de o frumusete opulenta: „pe urma s-a facut o pauza mare si alba, nici nu se mai putea distinge ursul polar de banchiza, sint somnuri lungi care aplatizeaza, somnuri lungi ca distantele, vorbesc in mijlocul mobilelor, le simt respiratia, le vad creturile ironice adincindu-se in pinze... dar nu poti sa crezi ca un barbat de saizeci de ani care-l tine pe Heraclid pe noptiera iti vinde gogosi cind iti spune: «din nenumaratele drumuri l-am ales pe singurul, mai e putin si ajungem la turnuri miinile noastre vor trece unele prin altele ca aerul si soarele o sa fie fara sa rasara», asta mi-a promis rusul alb si m-am pomenit pipaindu-ma peste tot sa vad daca mi-a mai ramas vreo fisie de carne pe oasele mele lungi si frumoase“.

Acesta e numai unul din tablourile suprarealiste, onirice, incarcate de greutatea unor simboluri „clasice“ (via Barbu, Blaga, mai ales Bacovia): somnul, banchiza polara, apa, oul „dogmatic“, dar si focul, sau, pur si simplu, apocaliptice: „am avut un vis cu un abator, a venit un camion plin cu momii infasurate in cirpe. Purtau numere si pe toate scria EXISTENTA [...] stiam in vis ca dedesubt era crematoriul pentru deseuri“.
Textele au dimensiuni variabile, de la o fraza („ma uit in oglinda. vad o fetita, ma duc la scoala si am o mie de riduri“) la o pagina de carte, cum e cazul poemelor lasate in voia dicteului automat. Asadar, Nora Iuga mizeaza atit pe imagine (unica, pregnanta), cit si pe ritm, pe sintaxa, construind un prozo-poem, un „poem-roman“.

Melanjul nu este doar la nivel formal, ci si, cum remarcam deja, la nivelul imaginarului, scindat intre memorie si dorinta, atit de bine incarnate de sintagma-titlu al cartii, „fetita cu o mie de riduri“: „Galatanu spunea ca fetita cu o mie de riduri e chiar memoria; siruri de cuvinte, rinduri, firele duse la ciorapii tai de matase“. Nora Iuga are, cum singura observa (v. intr-un poem citat mai sus), o scriitura diurna si o scriitura nocturna, prima – fragila, tematoare, sincopata, cealalta – ampla, voluptuoasa, dramatica. Cea dintii tine de registrul memoriei, de scurgerea timpului, de succesiunea virstelor si de umbra mortii: „o doamna in negru pe-o banca in Prater priveste cum trec biciclistele pe benzile rosii taie Viena in felii se imparte pepenele pe masa de bucatarie in Honzic la nr. 12 fetita Nora asteapta cuminte copitele cailor trapul uniform pe benzile galbene de la sosea treceau amazoanele in pantaloni bufanti cizme de lac si cravasa in mina lor era chiar bagheta lui Karajan cind scot din masina foile lipite de foita de indigo membrana subtire a timpului dintre doua zile vad fotografiile mele nu pot fi ale mele“.

Observati diferenta dintre evocarile biografice, cu planuri temporale suprapuse, si ceea ce am numit poemele suprarealiste, pasionale, erotice: „sint atit de trista ca m-am nascut dintr-o mama, ii spuneam mesteacanului, cred ca eram la a patra intilnire cu el [...] spune-mi cum fac dragoste amantii, prin ce organe se innoada ei unii cu altii, cu ce fire se cos sa se uneasca incizia dintre carnurile lor si ele sa se faca una fara sa lase cicatrice; invata-ma tu, mesteacanule, cum fac dragoste barbatii cu femeile din gubernia ta, ce tehnici folosesc si daca sperma lor e verde?“ Apropo de simboluri (de notat ca poeta nu ignora nici intertextul, citatul poetic), la cele enumerate deja se adauga si simbolurile vegetale, cu a lor seva vitala, dar si cu suflu divin: „mesteacanul e loctiitorul lui Dumnezeu/ eu cred ca e chiar sufletul meu Rachel/ rugati-va pentru el“. Cartea e dedicata in fond „mesteacanului meu Beroza“ si dintr-un alt poem aflam ca „in limba rusului alb beroza inseamna mesteacan“. Apar si alte personaje (amestec de biografic si imaginar), precum acest rus alb caruia „din fiecare mina ii creste un smochin“ sau Adela, Marusia (ultima un soi de dublu) etc. Ele asigura – simbolurile, personajele, tablourile – unitatea unui „poem-roman“ vorbind despre sine, un roman cu structura muzicala, cu acorduri diverse, asa cum facuse – de ce nu? – Anton Holban, de pilda.

Cele doua fete ale Norei Iuga nu se scindeaza, finalmente, nu dau nastere unei sfisieri, ci se amesteca, se acorda, sub virtutile scriiturii salvatoare: „scriu sa nu ma gindesc. scriu sa nu pling. scriu sa nu ma doara. uite-l cum doarme acolo pe Rin, rusul alb, ala care mi-a dat intilnire la poarta raiului si din fiecare mina ii creste un smochin“. La capatul intimplarilor, timpul inca nu se termina si fetita cu o mie de riduri ramine o pasionala: „numai tu nu ai punct. te-ai facut infinit, nimicul meu“. Pentru a pune noi punct, volumul Norei Iuga este o carte extraordinara.