Dincolo de text. Ioan Lăcustă, optzecistul mărturisitor

Autor: Paul CERNAT | Categoria: In memoriam | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Într-un interviu acordat anul trecut Iolandei Malamen, Ioan Lăcustă ţinea să înceapă cu aceste cuvinte: „Înainte de a porni discuţia noastră, lasă-mă să vărs o picătură din cerneala scrisului meu, chiar şi atunci cînd este pe laptop, pentru prietenul nostru George. Puternicul prozator Gheorghe Crăciun, plecat ieri, 30 ianuarie, dintre noi. S-a dus în drumul lui, urmîndu-i lui Mircea Nedelciu, Ioan Flora. Iată că şi dintre cei care, cîndva, ne proclamasem «Noii», începem să părăsim, rînd pe rînd, scena“. Acum, cînd scriu aceste rînduri, pe 17 noiembrie 2008, Ioan Lăcustă nu mai este nici el, de cîteva ore… O boală pe care a dus-o cu sine multă vreme, fatal cancerizată, l-a smuls dintre noi la doar 60 de ani. S-a dus, după propriile-i vorbe, „în drumul lui“, urmîndu-i lui Mircea Nedelciu, Ioan Flora, Gheorghe Crăciun…

A debutat tîrziu ca prozator, la peste 35 de ani, cu povestiri „la uşa domnului Caragiale“. Prins între ispitele bibliotecii şi cele, vremelnice, dar distrugătoare, ale boemei, a publicat relativ puţin în deceniul al nouălea: două volume de proză scurtă – Cu ochi blînzi, 1985, Linişte (povestiri din viaţa mea), 1989 –, apoi un roman trecut, în vîltoarea evenimentelor, ca şi neobservat (Calendarul de nisip, 1990). Cîteva texte (între care Vis cu lup sau Mumuţica) rămîn totuşi printre piesele antologice ale generaţiei. Predispoziţia naturală pentru misterul şi pentru dramele neştiute ale existenţelor mărunte, deviate de traume obscure, covîrşeşte orice contaminări „textualiste“, transformîndu-le, cel mult, în răsfăţuri de povestaş. Între scriitorii optzecişti, acest „microrealist“ blajin, resemnat şi afectiv datorează cel mai mult prozei ruse a lui Cehov, Şukşin şi Venedikt Erofeev. Cu nenea Iancu a avut, cel mult, raporturi de bună vecinătate…

Dar Ioan Lăcustă a fost, timp de aproape 40 de ani, şi redactor al revistei Magazin Istoric. A scormonit prin arhivele labirintice ale interbelicului în căutarea „adevărului“ unei epoci, aşa cum, ca prozator, a scormonit prin subsolurile nu mai puţin labirintice ale umanului aflat sub vremi. Din fuziunea celor două vocaţii şi din onestitatea mişcătoare a unui om tăbăcit de viaţă şi de istorie, de risipire şi de singurătate, a ieşit, în ultimii zece ani, un nou scriitor.

Adept, trup şi suflet, al unei literaturi a mărturisirii de sine (în sens religios, cumva dostoievskian), Ioan Lăcustă a găsit puterea să-şi redimensioneze moral şi spiritual scrisul. Volumele postdecembriste de proză scurtă: În şoaptă (1998) şi Fără Caragiale… – carte a Mamei, a Iubirii, a Morţii (2001) lasă în urmă experimentalismul tehnicist în favoarea lucrurilor „cu adevărat importante“. Romanele ulterioare – După vînzare (2004), dar mai ales Luminare (2007) – sînt, literal şi în toate sensurile, nişte spovedanii literare. Scris din perspectiva unui om aflat la marginea vieţii, ultimul are un caracter de-a dreptul testamentar – şi nu atît prin ceea ce lasă în urmă, cît mai ales prin calea de urmat pe care o sugerează. Ioan Lăcustă nu s-a dezis niciodată de poetica generaţiei lui, dar i-a sesizat limitele şi le-a depăşit. Mai bine zis: le-a transfigurat. Neocaragialismele, textuările fascinate de mecanismele limbajului, jocurile de-a literatura au fost, fără zgomot, abandonate; la drept vorbind, ele nu au dat niciodată adevăratul profil al acestui povestitor de vocaţie, deloc aseptic, deloc cinic şi prea puţin experimentalist. Noile sale cărţi sînt depoziţii existenţiale intense, ecorşeuri confesionale duse pînă-n pînzele albe ale experienţei revelatorii. Dacă autoficţiunea a încetat să mai fie o promisiune, devenind simplu moft juvenil, o fundătură a minorilor, cel mai adesea, literatura mărturisirii – angajată moral în istoria suportată şi în drama cotidiană a vieţilor chinuite – rămîne un deziderat al scrisului trăit, pe care nu ştiu cîţi sînt pregătiţi să şi-l asume.

Ca şi mult mai tînărul Sorin Stoica (dispărut nedrept de curînd dintre noi), Ioan Lăcustă şi l-a asumat. La capătul drumului, în faţa acelui „metafizic prag“ demult anticipat, autorul Luminării a regăsit mizele majore ale scrisului. Nu cred, de altfel, că a vrut să facă „literatură“ pur şi simplu; mai curînd, a vrut să se elibereze prin ea. A vrut să treacă dincolo de text, deşi cu ajutorul textului. A înţeles, de mult, că literatura căreia merită să i te dedici nu există în afara înţelegerii generoase, profunde a umanului şi în absenţa a ceea ce o transcende. Luminare e cartea pe care ne-o lasă un scriitor rămas singur în faţa lui Dumnezeu, cartea unui om sfîrşit şi smerit, dezbărat de orice vanităţi deşarte. În prea puţinele şi prea scurtele noastre întîlniri, aşa l-am simţit: retras şi cumva timid, de o modestie, de o francheţe şi de o căldură cuceritoare.

Dumnezeu să-l odihnească!