„Dintotdeauna au existat cinci sau poate şase Burri în mine şi fiecare a vrut să facă altceva“

Interviu cu René Burri

Autor: Oana CRISTEA-GRIGORESCU | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Fotografia lui Che Guevara, cu trabucul în colţul gurii, e mai cunoscută decît numele artistului care a realizat-o – şi el, la fel de celebru azi ca personajele pe care le-a fotografiat de-a lungul deceniilor. Zilele Europa Artium, desfăşurate la Cluj, în această toamnă, ne-au prilejuit reîntîlnirea cu opera unuia dintre cei mai importanţi fotografi contemporani. Aflat pentru a doua oară la Cluj, René Burri a adus de data aceasta o expoziţie de mari dimensiuni, cu o selecţie dintr-o serie definitorie pentru contribuţia sa la fotografia de artă: Tinguely & Co, găzduită de Muzeul de Artă Cluj. Conaţionalul său, sculptorul Jean Tinguley, e doar una dintre personalităţile pe care René Burri le-a urmat de-a lungul deceniilor cu ochiul aparatului de fotografiat. De altfel, prezenţa sa la Cluj s-a legat şi de susţinerea unei conferinţe, alături de Julien Chapsal (reprezentantul Magnum Photos Paris), despre rolul agenţiei Magnum în comentarea şi ilustrarea evenimentelor ultimei jumătăţi a secolului al XX-lea.

Domnule René Burri, Asociatia Magnum a sărbătorit, anul trecut, 60 de ani de la înfiinţare, şase decenii în care a documentat istoria politică şi culturală a lumii. Despre ce fel de istorie vorbesc fotografiile şi în ce fel a modificat aceasta felul în care se fac fotografii la Magnum?

A şaizecea aniversare a Magnum m-a întinerit puţin, pentru că fac parte din Asociaţie de mai bine de 50 de ani şi, împreună cu ea, am trăit toate mişcările şi evenimentele care au marcat a doua jumătate a secolului al XX-lea. După război, Magnum a fost fondată de cinci fotografi, unul mai diferit decît altul, dar toţi liber profesionişti. Le-a venit ideea genială să fondeze o agenţie prin care să poată păstra drepturile de autor asupra fotografiilor lor. Pînă atunci, acestea reveneau revistelor pentru care lucrau. Întîlnirea a avut loc la New York, iar la momentul găsirii unui nume pentru agenţie, Robert Capa a privit eticheta sticlei de şampanie pe care o aveau în faţă şi a citit: Magnum. Aşa au găsit numele agenţiei. Era după război, după ani teribili nu doar în Europa, ci în întreaga lume, iar grupul a vrut să aducă o mărturie despre acea epocă. Nu avem o ideologie, nu facem politică, fiecare e o individualitate în sine, dar ceea ce putem considera ca fiind numitorul nostru comun e umanismul.

În acest sens, fiecare lucrează în felul său. Am înţeles repede însă că şi cele mai frumoase idei sînt uneori irealizabile. Au existat multe utopii care însă n-au rezistat: cea a omului nou, de pildă, circula la un moment dat în epocă. Am văzut, 50-60 de ani mai tîrziu, ce s-a ales de ea. John Steinbeck a mers împreună cu Bob Capa în URSS, foarte curînd după război, unde au făcut fotografii crezînd că vor găsi o lume în construcţie. Eu am intrat în Magnum zece ani mai tîrziu, în plin Război Rece între cele două tabere, cea sovietică şi cea americană. Ca cetăţean al unei ţări neutre, aveam cîteva facilităţi în a călători în diferite ţări şi am străbătut lumea, vreme de 30 de ani, de la Vest la Est şi de la Nord la Sud, ca fotojurnalist în formare. Eu terminasem pictura, dorisem dintotdeauna să fiu pictor sau să fac filme, terminasem o şcoală unde am primit o educaţie complexă de grafică, tipografie, pictură, sculptură. Am plecat însă mînat de curiozitate, cu aparatul de fotografiat la gît. El mi-a devenit al treilea ochi. Cu el am participat, vreme de 40 de ani, la întîmplările cele mai fantastice, dar şi cele mai oribile ale planetei. Iată-mă acum, aici, la Cluj, împreună cu un compatriot care ne-a părăsit acum cîţiva ani, dar cu care am parcurs o parte din drumul vieţii: Jean Tinguely. Ceea ce ne leagă e un soi de anarhism sau ceva ce nu ştiu cum să numesc, dar care ne-a îndemnat pe amîndoi să părăsim Elveţia. Cu toate acestea, rădăcinile mele rămîn acolo, rădăcini profunde, formidabile, la care mă întorc mereu pentru că tocmai ele mi-au permis să ajung departe.

Această expoziţie Tinguely&Co. ne dă prilejul să vorbim despre interesul dumneavoastră pentru portretele marilor personalităţi artistice ale celei de-a doua jumătăţi a secolului XX. Pe Tinguely l-aţi urmat din ’67 pînă la dispariţia sa, în ’91. E mai mult decît o întîmplare. Ce e?

Ne-am frecat unul de altul, pentru că unul avea ceva ce nu avea celălalt, ne-am oferit reciproc energie, am văzut lumea unul prin ochii celuilalt. L-am urmat în expoziţii, în atelier, şi asta mi-a confirmat ceva ce descoperisem anterior, vizitîndu-l pe Picasso. E vorba de acea libertate a atîtor artişti mari, de puterea lor de nu se închide într-un stil, de a-şi păstra curiozitatea şi de a descoperi ce se află în spatele oglinzii.

Opera sau omul v-a interesat în cazul Tinguely?

În toate cazurile, opera e cea care mă interesează. Adesea, opera e mai bună decît omul din spatele ei, dar uneori funcţionează şi împreună. Cînd l-am fotografiat pe Picasso eram foarte tînăr. De ce Picasso, de ce Tinguely sau Alberto Giacometti, Yves Klein, Le Corbusier?… De ce e interesat Burri de aceste personalităţi? Doar pentru că sînt celebre? Nu. Eram interesat de ceea ce fac oamenii aceştia, iar prin opera lor aveam, pentru o scurtă sau mai mare perioadă de timp, bucuria de a-i vedea lucrînd, de a intra în intimitatea creaţiei lor. Am fost martor la spectacolele Mariei Callas; nu îi pot cita aici pe toţi cei pe care i-am fotografiat. Aceste personalităţi ţin de latura artistică, pozitivă a vieţii, dar am întîlnit şi politicieni. În proporţie de 75-80% din cazuri, i-am urmat în sutele de ţări de pe glob, pentru că m-a interesat condiţia umană. Acest lucru mi-a dat forţa şi bucuria de a continua, astfel încît să îmi pun al treilea ochi în slujba omului, să fac lucruri pe care fără aparatul de fotografiat nu le-aş fi putut face.

Condiţia umană s-a schimbat semnificativ din anii ’50 pînă azi…

E normal. Între timp a avut loc prăbuşirea unor imperii, acum chiar asistăm poate la prăbuşirea unui alt imperiu…

…cel american?

Da... doar să mai putem salva ceva. Se salvează, de fapt, cine poate. Sîntem în faţa unui cutremur teribil şi ne mai aşteaptă, poate, noi situaţii generatoare de confruntări. Noi, oamenii, avem gustul conflictului. Desigur, lumea va merge înainte. Sînt probleme economice, sociale, politice şi, în pofida tuturor acestora, ideile din spatele lor sînt bune. Oamenii sînt cei care compromit ideile. Am fost în China pentru 6 luni, în anii ’60, pentru a turna un film. Era un mare eveniment în epocă atunci cînd, după ani de mizerie, o echipă a putut schimba, pentru o perioadă scurtă de timp, condiţia omului. Pentru mine omul e totul, pentru că e capabil de lucrurile cele mai bune sau cele mai rele, să devină propriul său duşman.

De la momentul decisiv, care surprinde clipa intrată în istorie, pînă la cadrajele fotografiei de artă ce preferaţi şi cum a evoluat în timp interesul dumneavoastră pentru fotografie?

Ca rezultat al acestor ani, pot spune că am învăţat pe măsură ce am călătorit. La început nu părea să fie mare lucru, dar adesea, cu un kalaşnikov sau cu o mitralieră pe umăr, am învăţat cum funcţionează lumea.

Cînd nu s-a întîmplat nimic grav înseamnă că am avut noroc, dar din prezenţa asta în lume înveţi ce e negativ sau pozitiv în sine şi ajungi la un sens moral. Ajungi să înţelegi că, deşi aparatul de fotografiat nu e la fel de ucigător ca o puşcă, poate face mult rău. Obiectivul nu e neutru. La început puteam crede că imaginile pe care le aduc eu de la capătul lumii pot schimba lumea. În epocă nici televiziunea, nici posibilităţile de a călători nu erau la îndemîna tuturor. Evident, am înţeles apoi că nu e posibil să schimbi lumea, dar întotdeauna am crezut, şi încă mai cred, că fotografiind poţi ajuta la comunicare, poţi arăta o lume pe care alţii nu o cunosc, la fel de eficient cum o redă scriitorul prin cuvinte sau pictorul prin culoare. Astăzi toată lumea călătoreşte, cel puţin o mare parte dintre europeni, rasa albă. Eu am crezut mereu că misiunea mea e să arăt lucruri la care nu toţi au acces şi să ajut astfel ca oamenii să se înţeleagă unii pe alţii. În loc să stăm cu capul plecat, să încercăm mai bine să ieşim unul în întîmpinarea celuilalt.

E un plus de sinceritate şi de subiectivitate pe care o aduce fotografia într-o epocă în care televiziunea şi informaţia s-a globalizat?

Pe vremea noastră puteai cu adevărat să aduci informaţia în faţa lumii, să vorbeşti despre lucrurile care nu sînt instantaneu vizibile. Pentru asta aveam revistele. Azi am atins epoca de apus a jurnalismului, a marelui jurnalism. Pînă cînd televiziunea nu a preluat rolul principal în a ne informa, revistele erau cele care o făceau. Astăzi aflăm imediat orice se petrece în întreaga lume; reflectoarele se aprind instantaneu pe scena unde se produce o criză, dar să nu uităm că şi pînă acum fotografia a jucat acelaşi rol. Pentru mine, problema e aceea de a vedea jumătatea plină, şi nu pe cea goală a paharului. Ceea ce ar trebui să se traducă printr-o atitudine pozitivă asupra omului, cu toate că e dificil de făcut asta. Televiziunea transformă mai degrabă jumătatea plină a paharului în jumătatea goală. Eu am văzut adesea lucruri teribile, despre care trebuia să vorbesc. Vedem şi astăzi lucruri oribile în spatele crizei, dar în fundalul acestor evenimente regăsim umanitatea care vrea să progreseze. În orice caz, televiziunea a accelerat această propagare generalizată a violenţei şi asta mă lasă fără replică, pentru că procesul se petrece chiar şi prin fotografie. Am făcut războaie cu aparatul de fotografiat la gît, dar foarte repede am înţeles că nu mă interesa războiul în sine, ci condiţia umană – înainte, în timpul sau în jurul cîmpurilor de luptă –, şi nu conflictul direct. Asta nu pentru că mi-era frică, oricum trebuia să îţi asumi riscuri. Am avut mulţi colegi care, fiind mari fotografi de război, au plătit adesea cu propria viaţă.

Conferinţa susţinută la Cluj puncta ideea că astăzi fotografiile pentru reviste sînt în scădere…

Sau nu mai există, da.

…iar fotografii preferă mai degrabă o expoziţie în muzeu sau un catalog tipărit pentru opera lor. Ce se petrece?

Se petrece tocmai acest lucru. La vremea cînd făceam reportajul cu Che Guevara în Cuba, pentru o revistă americană, nu credeam că îl voi vedea înrămat, expus pe pereţi, că se va dezvolta o piaţă şi oamenii vor cumpăra reproduceri tipărite cu fotografia mea pentru a o expune în casele lor. Pentru noi, munca însemna să ilustrăm revistele, şi pentru asta lucram enorm. Acum, la fel ca în televiziune, comunicarea a devenit instantanee, iar ziarele şi revistele s-au schimbat şi ele şi au schimbat modul de a informa publicul. Găsesc că muzeele sînt locuri în care oamenii au mai mult timp de petrecut în faţa unei fotografii. Vremurile s-au schimbat, oamenii îşi pot permite un bilet la muzeu sau să cumpere o carte, un album, iar comunicarea expresivă se petrece în galerii sau în muzee. Există şi aici o latură negativă a lucrurilor: capacitatea oamenilor de a transforma orice în afacere, chiar şi arta. Ne găsim în faţa unui moment în care globalizarea s-a produs. România face parte din Europa, iar lucrurile se vor schimba şi pentru oamenii din această ţară. În fond, lucrurile acestea fac parte din evoluţia societăţii. Îmi place să îi văd pe fotografii români: există, desigur, cei ce vor să ajungă imediat într-o galerie, să facă artă, dar sînt alţii care vor să îşi asume misiunea de a documenta schimbările care se produc acum, în această ţară, şi ăsta e un lucru foarte important.

A depune mărturie pentru o epocă, asta rămîne misiunea fotografiei?

Da. Deşi datele tehnice ale fotografiei s-au schimbat complet între timp, dar asta nu e problema mea. Modul de conservare a imaginii s-a schimbat. Sînt cardurile, cd-urile, aproape a dispărut filmul foto, nici tipărirea nu se mai face pe hîrtie. Tehnica digitală a cucerit complet domeniul fotografiei, iar oamenii se vor interesa în continuare de ea. Sînt tineri fotografi români care îmi scriu şi mă întreabă ce este pentru mine fotografia după toţi aceşti ani: doar document, o afacere sau poezie? Eu le spun că e toate trei la un loc şi rămîne ca fiecare să aleagă.

Ce urmează în fotografie? S-a vorbit la conferinţă despre legătura care continuă să existe între pictură şi fotografie. Cu noul Bacon de la Magnum revenim asupra potenţialului artistic al fotografiei?

Nu vreau să intru în vechea polemică referitoare la întrebarea dacă fotografia este artă sau nu. Aşa cum, în pictură, avem disputa între abstract şi figurativ, la fel e şi în fotografie. De altfel, de-a lungul istoriei fotografiei întotdeauna au existat cei ce au folosit fotografia ca ilustraţie, pictorii care au folosit fotografia pentru a face portrete, eliminînd astfel inconvenientul de a imobiliza modelul pentru un portret. Fotografia le-a folosit ca prim-plan sau ca punct de pornire. E deci, pe de o parte, abordarea figurativă, pe de altă parte, au existat întotdeauna şi fotografi care au preferat abstractul. Odată cu intrarea culorii în fotografie se cîştigă nu doar un plus de frumuseţe, ci poate fotografia se apropie mai mult de pictură. Şi eu am fost atras de fotografia în culori şi am trăit această schizofrenie a vieţii cu două aparate: unul color, celălalt alb-negru.

Aţi şi spus-o: „Problema mea cu fotografia color e tocmai culoarea“. Puteţi comenta afirmaţia?

Lucrul acesta îmi prelungeşte şi el viaţa, pentru că duc astfel o viaţă dublă. Se vor împlini la un moment dat alţi 50 de ani de cînd fac şi fotografie în culori. Vor exista în continuare artişti fotografi care vor prefera abstractul, care vor face artă, în timp ce alţii vor depune mărturia timpului prin fotojurnalism. Poate eu aparţin primei categorii, nu ştiu de ce, poate e de vină formaţia mea de artist interesat de literatură, de pictură, nu doar de evenimentul direct. Dintotdeauna au existat cinci sau poate şase Burri în mine şi fiecare a vrut să facă altceva, ceva la care ceilalţi se opuneau, dar mereu am fost interesat de ceea ce numim fotografie de autor. Aşa voi continua. Sînt multiple direcţiile pe care merg, dar acum trebuie să aleg din tot ce am făcut, din întregul parcurs, liniile de forţă, culoarele pe care le-am trasat vreme de 50 de ani.

Cum vedeţi acum destinul fotografiilor făcute lui Che Guevara. E doar istorie, e şi prezent?

Evident, aici, în Europa, Che Guevara e un personaj care, deşi a murit de 40 de ani, e mai viu decît mulţi oameni vii. Dar e mereu prezent mai ales cînd ajung în America Latină. Problemele cu care s-a confruntat acum 40 de ani şi pentru care a plătit cu viaţa, acolo simbolizează încă ceva. Pentru unii e teroristul cel mai teribil, pentru alţii e persoana care a avut ideea construirii omului nou. Nu e uşor să schimbi obiceiurile oamenilor, asta va mai lua ceva vreme, dar pentru Che…

Che e omul care v-a deschis o carieră şi v-a adus gloria.

Deloc! Nu. Nu îmi mai aparţine. E o fotografie care a devenit emblematică, alături de cealaltă, semnată de prietenul meu Korda – cea cu bereta –, dar cred că trebuie mereu revizuită atitudinea faţă de istorie şi nu trebuie să subestimăm ceea ce se întîmplă în lumea întreagă. Există destui Che sau destui anti-Che peste tot în lume şi lucrurile trebuie relativizate. Vor apărea mereu oameni care să se ridice undeva, care să se opună continuu. Evident, presa caută în vremuri de criză să găsească oameni care prin acţiunile lor se ridică peste normal şi poate Che a fost, pentru o scurtă perioadă, cineva care a putut face asta.

Personalităţile pe care le-aţi urmat cu obiectivul ani la rînd v-au marcat ca artist?

Dacă nu aş fi avut aparatul de fotografiat poate că aş fi continuat să fac filme sau poate aş fi trecut la pictură. La începuturi îmi spuneam că nu pot fi pictor fără să fi trăit. Cu acest aparat, acest al treilea ochi, am trăit şi poate tot el m-a salvat să nu devin nebun.

Reveniţi la desen? V-am văzut desenînd în timpul conferinţei…

Desenez dintotdeauna şi pictez, fac colaje… Pentru mine fotografia nu e totul, aşa cum spun mulţi, ci doar o parte care mi-a permis, ca profesionist, să îmi hrănesc familia, aşa cum o face un tîmplar sau un tehnician. Dar sînt şi celelalte aspecte din jur care, fără a intra în detalii, mi-au dat continuu lecţii de viaţă. Iar pentru mine viaţa, am spus-o adesea, viaţa e mai mult decît fotografia.

Interviu realizat şi tradus de Oana Cristea Grigorescu

Recomanda articolul prin: