OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

...Dunarea braileana pare sa fie un fluviu cu maniere proaste, putin zapacit si intr-o ureche si cred ca brailenii, carora le merge vestea de a fi cind oameni de treaba, cind scandalagii, de la el, de la fluviul lor, au deprins caracterul asta nepoliticos.
Cu patru veacuri in urma, Stefan cel Mare insusi avea sa se loveasca de felul hapsin al brailenilor, de la care, voind sa le dea ca domn pe un fiu natural al sau, primea acest raspuns: „De la toti boierii braileni si de la toti cnejii si de la toti rumanii scriem tie, domnului moldovenesc, Stefan voievod. Ai tu minte, ai tu creer, de-ti prapadesti tu cerneala si hirtia, pentru fiul Caltunei si zici ca-ti este fiu? Daca ti-e fiu si vrai sa-i faci bine, atunci lasa-l sa fie dupa moartea ta domn. Tu invata-ti tara ta cum sa te slujeasca, iar de noi sa te feresti, caci daca cauti dusman, ai sa-l gasesti. Si asa sa mai stii: domn avem mare si bun si avem pace din toate partile; si sa stii ca toti pe capete ne vom ridica si vom veni asupra ta, impreuna cu domnul nostru Basarab voievod, macar de-ar fi sa ne pierdem capetele“.

E scrisoarea unor oameni care nu prea stiu ce este gluma, pescari si barcagii, domoli de felul lor, dar aspri si indirjiti cind li se nazare. Daca n-ar fi Dunarea acolo, linga ei, de unde ar fi invatat brailenii aceasta dirzenie, ei care au in spate Baraganul, un Baragan cuminte, lenes, fara initiativa, fara culoare, cu mult spatiu si cu mult soare, dar sters si supus?
Istoria Brailei s-a facut toata jos spre Dunare. Dunarea este elementul constant al Brailei, resortul ei spiritual, actul ei de identitate. Sub romani, sub turci, sub rusi si din nou sub romani, orasul si-a schimbat de citeva ori fata si singurul lucru ce raminea pentru eternitatea Brailei era aceasta Dunare, ce o inconjoara in semicerc, ca o bratara.
Ce a ramas pe urma Brailei acelor pescari care il infruntau la 1481 pe Stefan cel Mare? Nimic, desigur. Dar din Braila, raiaua turceasca, luata la 1828 din stapinirea otomana, cind soarta ei astepta un deznodamint diplomatic incert, pe care mai tirziu Petrea Cretul Solcanul, lautar de geniu, avea sa-l cinte cum se pricepea?

Saraca Braila noastra
Cine-o sa te stapineasca
Rusul din tara ruseasca,
Neamtul din tara nemteasca!

Nu raminea nici din aceasta Braila mare lucru, abia un piept de zid, caruia i se zicea Cetatuia si unde inaintea razboiului, copii, ne jucam, in fata Dunarii, ziua in amiaza mare, pentru ca noaptea n-am fi cutezat sa trecem pe acolo, prin acele hrube pe trei sferturi astupate si prin acele ultime colturi de piatra bolnava.
Dar, ca sa nu ne intoarcem atit de departe, in urma, ma intreb ce a mai ramas din Braila mea de la 1914, pe care o mai tin minte, ca pe un vis destramat, ce a ramas din portul ei inundat de bogatie, din Monumentul duminicilor noastre de atunci, unde ne duceam cu tramvaiul, ca sa urcam si sa coborim in goana, cu cercul, movila, pe care la 1821 cazuse o ghiulea, la picioarele Tarului. Ma intreb daca, pentru copiii de astazi, Braila are acelasi mister pe care il avea atunci pentru noi si ma gindesc la miracolul ce se intimpla in fiecare duminica seara, pe vremuri, in gradinita din centru, de unde o femeie ciudata, care vorbea prost romaneste, aprindea, in aplauzele tuturor, un imens balon de hirtie multicolora care urca in vazduh pina se pierdea intre stele.

Era un mister, pe care multa vreme nu l-am priceput, pina ce, acum vreo doi ani, un brailean cu amintiri multe, dl Pero, a povestit ca femeia aceea, jumatate scrintita, fusese nevasta unui italian, care pe vremuri facuse la Braila experiente de navigatie aeriana, cu un balon, ce se chema poetic Arta Pompeia si care se aprinsese de la intiiul zbor, aruncindu-l pe italian, mort, undeva in balta. in amintirea acelei tragedii, se urca in fiecare seara de dumineca balonul de hirtie, pe care noi il aplaudam pe jumatate uluiti, jumatate speriati. intimplarea are o frumusete adinca de legenda si nu m-as mira ca pe femeia aceea din copilarie s-o intilnesc intr-o zi in paginile unui roman. Ar merita.

E curios cum Braila, care este un oras nou construit in intregime, inginereste, dupa un plan prestabilit si nu dupa capriciile schimbatoare ale timpului, un oras ridicat dupa planseta, din biroul unui arhitect, este insufletita totusi de o atit de personala culoare locala. Cu strazile ei drepte, cu planul ei perfect simetric, ar fi putut sa fie un oras artificial. Dar, dupa cum exista terenuri ascunzatoare de pacura sau de aur, exista paminturi detinatoare de emotie. Pamintul Brailei, impartit intre Dunare si Baragan, trebuie sa fie dintre acestea.
„Farmecul tulburator al Brailei“, despre care vorbea acum citiva ani Panait Istrati frantujilor, este facut din nenumarate aluviuni si sedimente, pe care le-a adus timpul peste constructia liniara a generalului Kisselef. Amestecul de vase ce insufletesc portul, impartit intre greci, turci, romani, nemti, italieni si englezi, a creat de la inceputul veacului trecut, la Braila, o atmosfera curioasa de Orient lenes si de Occident vioi. in timp ce la Iesi bonjuristii vorbeau teoretic si abstract despre modernizarea noastra, Braila devenea efectiv si firesc un inceput de colt european. inca de la 1843, brailenii aveau micul lor orgoliu international si, intr-un raport catre ministrul treburilor dinlauntru, ziceau:
„Prin acest oras, toata Europa priveste in patria noastra, aflindu-sa portul cel mai insemnat al patriii si multi streini vin cu vedere de a vedea inaintarile tinerilor...“.

La acel an, Braila avea banci, agentii de export, consulate straine, un ziar comercial tiparit in romaneste si italieneste. O mica Geneva cu anticipatie.
De la 1850 la 1900, viata Brailei trebuie sa fi fost frematatoare de bogatie, mobilitate si aventura. Nicaieri nu va fi curs atita aur, aur adevarat, si, cetind in cronicile timpului ca in iarna lui 1860 o actrita italiana foarte tinara si foarte frumoasa, signorina Blanca Bianchini, a economisit nu mai putin de zece ocale de aur, in galbeni si lire turcesti, te intrebi cite aventuri galante, cite scandaluri mondene si cite inimi melancolice se vor fi ascuns sub paravanul acestei tinere signorine si sub cele zece ocale de aur, cu care a plecat de acolo.
...Ce pacat ca Petrea Cretul Solcanul, cintaretul Brailei, nu mai traieste. Jumatate din colectia de poezii populare a lui G.Dem. Teodorescu i se datoreste acestui lautar cu anteriu, giubea si scripca, mai pitoresc si mai daruit decit Barbu Lautarul, desi mai putin celebru decit el.
Acest Petrea Cretul ar fi stiut probabil sa ne spuna foarte interesante lucruri despre signorina Blanca Bianchini si despre admiratorii ei, caci nu o data le va fi inlesnit, cu scripca lui, intiile declaratii de amor. Dar G.Dem. Teodorescu era prea sobru, ca sa-si fi intins pina aci cercetarile de folclor. Sa-i fim oricum recunoscatori de a fi transcris dupa cintecul lui Petrea Cretul acea minunata varianta a Kirei Kiralina, care incepe cu un scurt peisaj brailean, de o precizie de stampa:

in vadul Brailei
in scursul Dunarii
printre caicile, mai de jos de schele,
carca, mi se-ncarca
doua-trei sandale,
noua galioane.

Cu putin noroc, Petrea Cretul Solcanul, care, mai mult decit un lautar, a fost un adevarat bard, un veritabil rapsod, nu ar fi azi un nume inchis in colectiile necitite de folclor, ci o figura populara si iubita, asa cum nu numai viata lui legendara i-ar da dreptul sa fie, ci in primul rind geniul sau naiv si simplu ca al tuturor poetilor innascuti.
Consolarea lui Petrea Cretul, daca cumva acolo unde este, in rindul dreptilor, mai are nevoie de consolare, poate fi doar faptul ca impartaseste destinul urbei lui, destinul Brailei, ascunzind si ea nenumarate frumuseti, pe care nimeni nu le stie si de care nimeni nu intreaba.
Am sa tin totdeauna minte cazul de uluire pe care l-au facut asta toamna cei citiva scriitori si gazetari, cu care, invitati de prefectul judetului, am facut o lunga plimbare in balta, prin canalul Macinului si prin cel al Filipoiului, pina la capul Lacului Serban, unde am asistat la un pescuit biblic.

Cum? se intrebau din ochi tovarasii mei de plimbare. Este cu putinta ca asta sa existe, aici, in tara noastra, la trei ceasuri de Bucuresti, si noi sa nu stim nimic?
Da, este cu putinta. Si nici macar nu e de mirare. Probabil ca asta face forta adevarata a tarii noastre: imensa noastra capacitate de a ignora.
Brailenii isi iubesc cu pasiune orasul si Dunarea si de aceea ma tem sa nu fiu banuit de partinire. Totusi, voi cuteza sa spun ca nici peisajul de munte si nici cel de mare nu depaseste, in nuante de desen si in subtilitati de culoare, peisajul dunarean. Mai precis: peisajul Dunarii brailene.
Nesfirsita defilare de salcii ce pazesc la dreapta si la stinga canalul Filipoiului este o succesiune de imagini aparent monotona, dar, cind stai sa o contempli la un ceas de amurg, capata o diversitate de vis. Fiecare trunchi, fiecare scorbura este altceva, una semanind cu o pasare de prada la pinda, alta cu un cuvios altar pagin, alta cu cine stie ce semn inca nedescifrat. Si aceste naluci isi asteapta pictorul, care va veni cu siguranta odata. Va fi o mare descoperire, va asigur.
Pina atunci, Dunarea si Braila asteapta linistite, asta, si altele, cu rabdarea pe care au invatat-o din trecerea vremurilor.
7 ianuarie 1933

conferinta radiofonica,
transcrisa de Victor Craciun in volumul Articole vorbite, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1974