OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dragă Nego,

Tocmai am terminat de citit frumoasele tale însemnări memorialistice din Straja dragonilor şi trebuie să-ţi mărturisesc încă de la început că, adeseori, m-am pierdut – de voie, de nevoie – prin labirintul frazelor tale baroce, în sintaxa arborescentă a amintirilor care se chemau unele pe altele, potrivit unei dispoziţii de moment rămase pe veci necunoscută mie. Pierdut pe cărăruile amintirilor, am făcut popasuri dese, pentru a-mi trage sufletul şi pentru a mă gîndi la farmecul vremurilor reînviate prin puterea verbului creator de lumi. Cum nu te-am cunoscut ca adult, mi-a făcut o plăcere teribilă să descopăr copilul din tine, urmărind o copilărie care numai „inocentă“ nu se poate spune că a fost, subminată la tot pasul de impulsuri înţelese abia la vîrsta raţiunii. Da, dragul meu Nego, m-ai lăsat să „recopilăresc“ alături de tine, năstruşnici amîndoi pe maidane şi în vise grăitoare. Mie mi-au lipsit mătuşile şi unchii, verişorii şi verişoarele, în fine, tot soiul pomenit de tine, fapt care ţi-aminteşte la tot pasul că n-ai apărut din nimic, ci ai făcut ochi înlăuntrul unei lumi cu un rost anume.

Însă n-ai ignorat, deopotrivă, forţa activă a subiectului, dinamismul reflexului imaginii în sufletul celui îndrăgostit, şi nici fluiditatea iubirii, care poate să străbată sufletele şi să le înmoaie rigiditatea indusă de formalismul social. M-a bucurat să remarc alături de tine bogăţia generozităţii pe care numai cel care se dăruieşte pe sine gratuit ca obiect al iubirii o poate actualiza. Dar e trist, foarte trist să nu mai aştepţi să ţi se răspundă, căci în iubire e nevoie de răspuns, e un pas în doi, e un vals pe care nu-l poţi executa singur. Împlinirea umană, fie-mi permis s-o spun atît de categoric, vine tocmai din întîlnirea justă, din oferirea egală şi neprecupeţită a celor doi... participanţi – sau oficianţi, aş îndrăzni să afirm. Şi astfel, ratarea personalităţii are loc în cazul celor doi deopotrivă. Tu subliniezi doar ratarea „obiectului“. Asta, pentru că imprimi o singură direcţie impulsului erotic. Dar nu, nu vreau să fiu polemic. Mai cu seamă că „înţelepciunea nu are ce căuta în iubire“.

Mult har de prozator cu vînă lirică au dat la iveală paginile despre familia ta, mişcătoare asemenea firelor de nisip purtate de colo-colo cu fiecare bătaie a unor vînturi capricioase. O prosopografie mozaicată, cu multe pătimiri omeneşti, descrise cu mult umor ardelenesc, care e propriu omului aflat în bucurie măsurată şi înţeleaptă dinaintea spectacolului vieţii.

Ai plecat şi tu acum, departe, într-o călă-torie a cărei ţintă îmi va rămîne pe veci necunoscută... Poate doar atunci... Şi va fi prea tîrziu, căci altfel ne va fi dat să comunicăm. Acum, caut curios în biografiile prietenilor plecaţi mărturii ale trecerii lor prin lume şi ale propriei lor aşezări dinaintea vieţii şi a morţii. Sînt la vremea în care-mi descopăr prietenii, dar prea tîrziu, cum spuneam, căci ei deja au plecat, nerămînînd decît o dîră consolatoare lăsată de cuvîntul lor scris. Sunt haotic, o ştiu prea bine. Dar cum să te poţi raporta echilibrat şi sobru dinaintea unei vieţi dionysiace, chiar şi atunci cînd aceasta caută apollinicul din ea?

*

* *

Am întrerupt scrisoarea timp de cîteva zile, căci ritmul nebun al vieţii cotidiene m-a rupt din reveria unor vremuri şi spaţii aflate atît de departe, în spiritul lor, de cele contemporane mie. Revin, aşadar, la cele scrise mai sus. Înţeleg foarte bine în ce fel confruntarea dintre sensibilitatea ta exacerbată, dintre senzualitate, aşadar, şi căutarea unei instanţe transcendente, ideatice, invocate de tine pentru a fundamenta axiologic şi etic aflarea ta în lume, dă naştere unei tensiuni demiurgice şi, totodată, daimonice. Nu este deloc uşor să te afli la mijloc, în menghina dorinţei celei mai sensibile şi a imperativului ideatic, şi tocmai de aici iau naştere frumuseţea vieţii şi aventura spiritului.

Cum spuneam, simţi enorm, monstruos, de unde şi neliniştea, febrilitatea fiinţei tale, din copilărie pînă la vîrsta adultă, care te-au împins mereu spre căutarea obiectului potrivit al iubirii tale. Salt în gol însă.

Iartă-mă că rîndurile acestei scrisori sînt bîntuite de stihia iubirii. Recunosc că sînt preocupat cu precădere de aceste două teme: iubirea şi moartea. Căci, dacă moartea este semnul hotărîtor al individuaţiei noastre, iubirea are, dimpotrivă, puterea de a aduce împreună individuaţii care, altminteri, nu au şansa de a se întîlni. De aceea nu pot fi cu totul de acord cu tine atunci cînd spui că te mulţumeşti cu iubirea ta pentru, fără a cere reciprocitate. Nu vreau să fiu polemic în această scrisoare, menită, asemenea tuturor scrisorilor mele, să transmită prin cuvinte o simpatie salvatoare pentru mine, pierdut cum mă simt într-o lume în care nimeni nu comunică, în fapt, cu nimeni, fiecare fiind prizonierul singuratic ale propriilor sale hotare.

Închei aici. Altminteri, lăsîndu-mă în voia dispoziţiei de moment, n-aş face decît să glosez pe marginea propriilor mele gînduri, devenind tautologic.

Aştept cu mare interes continuarea jurnalului tău, cu speranţa că astfel te voi putea cunoaşte mai bine. Căci, din păcate, mi-ai devenit prieten prea tîrziu.