OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Obosit, flămînd, cu bagajele aferente după mine, renunţ la Metropolis-ul integral, restaurat şi proiectat cu soundtrack live. Regretele iniţiale se vor amplifica în zilele următoare, cînd voi afla c-am pierdut un eveniment.

 

Duminică, 30 mai: O soluţie raţională, Suedia, regia Jorgen Bergmark, e primul film pe ziua de azi şi primul din competiţie pe care-l văd, cu un ochi care rîde şi cu unul care plînge, fiindcă e genul care traversează, dus-întors, constant, distanţa dintre comic şi dramatic, în povestea a două cupluri care interferează (unilateral) şi încearcă să rezolve raţional o situaţie generată de iraţionalitatea atractivităţii. Premisa rezolvării propuse se dovedeşte eronată, dizolvarea relaţiilor e inevitabilă, în contextul absurd al încercării de a controla sentimentele şi reactivitatea celor afectaţi de relaţia adulterină. De la ora 17.00, văd Mă jur că n-am fost eu, Canada, regia Philippe Falardeau, care, deşi e inclus în secţiunea „educaTIFF“ şi  are în centru aventurile unui puşti de zece ani, mitoman şi distructiv, se adresează mai degrabă adulţilor decît celor mici. Tot aşa, deşi e o dramă pe o problematică frecvent tratată, aceea a felului în care despărţirea părinţilor afectează viaţa „nevăzută“ a copiilor, impresia generală e de prospeţime, de reuşită a unei variante pe temă dată, la care contribuie fără discuţie jocul protagonistului (Antoine L’ÉÉcuyer) şi al fetiţei de care personajul puştiului e îndrăgostit (Catherine Faucher). La ceas de seară, intru la danezul R, regia Tobias Lindholm&Michael Noer, participant la competiţie şi precedat, în rîndurile tiff-arilor, de recomandări care, din fericire, se confirmă. R relatează istoria fatalmente scurtă a detenţiei unui tînăr care e obligat să se supună şi să se integreze, prin violenţă şi traficare de droguri, unui sistem de găşti şi de dependenţe, în care supravieţuirea individuală e imposibilă şi-n care sfîrşitul atroce este inevitabil. Traiectoria deţinutului Rune are şi-un epilog, unde amicul său, Rashid (onomastica celor doi pare să dea relevanţă titlului), trage ponoasele trădării tovarăşului, precum şi ale încercării de mîntuire prin denunţarea ucigaşilor lui Rune. Viziunea are tuşe escatologice: impresia de ansamblu e a unei lumi damnate, complet „darwinizate“, a unei reţele ce include, cinic, şi membri ai pazei închisorii. Filmarea „din mînă“, cadrele strînse, insistenţa camerei pe chipuri contribuie la tuşa autenticistă a filmului.

 

Luni, 31 mai: După trei sferturi de oră, ies de la Strella (Grecia, regia Panos H. Koutras), nu doar pentru că mă plictiseşte (dramă cu foşti puşcăriaşi hetero, prostituate transsexuale etc.), ci şi pentru că sînt nevoit să rezolv (internautic) treburi lăsate în suspensie la Braşov. Ajung, la orele prînzului, la Maimuţa, Suedia, regia Jesper Ganslandt, din secţiunea „fără limită“ a TIFF-ului, peliculă minimalistă despre iremediabilitatea actelor noastre, despre forţa cu care violenţa ne sustrage din cotidian şi ne restituie acestuia într-un regim al coşmarului şi al misterului. Cred că aici jurnalul meu se poticneşte în termeni, pentru că filmul cu pricina are ceva dificil de descris, de prins, căci construieşte din materialul celor mai banale acte şi reacţii imaginea nu a efectelor unor crime (cu mobil neelucidat, fiindcă nu sîntem în faţa unui film de gen), ci a interiorizării acestora de către criminal, a procesului de recunoaştere a propriei deraieri. Din păcate, trebuie să consemnez şi unele scăpări scenaristice, elemente mai puţin plauzibile, care puteau fi, zic eu, eludate: de pildă, greu de acceptat faptul că personalul spitalului unde protagonistul îşi duce fiul, pe care el însuşi pare a-l fi rănit (alte mirări şi aici, dar nu mai intru în detalii), îl lasă pe tată să stea ore întregi pe coridoare, fără să-l întrebe „de sănătate“, fără să-l chestioneze asupra împrejurărilor în care băiatul a ajuns în starea respectivă. Italianul Eu sînt dragostea, regia Luca Guadagnino, mi se pare demn de menţionat pentru imagine, pentru modul în care dramatizează prin coloana sonoră, prin prezenţa simultan rece şi pasională a Tildei Swinton în această dramă bizară, ce eludează explicaţiile şi motivaţiile în favoarea expunerii aproape exclusive a efectelor.

 

Un love story, pînă la urmă, recognoscibil în multe alte creaţii cinematografice: o „burgheză“ contemporană, cu viaţa încheiată la toţi nasturii, îşi iese din minţi în faţa unui de două ori mai tînăr decît ea bărbat de condiţie modestă, iar consecinţele vor fi mai profunde decît cele bănuite, de fapt de-a dreptul tragice.