OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Rebecca HAYNES
Romanian Policy Towards Germany, 1936-40
Macmillan Press LTD, London, St. Martin’s Press, INC, New York, 2000,
205 p.

Cea mai recenta carte care se ocupa de controversata istorie interbelica a Romaniei este aceea semnata de cercetatoarea Rebecca Haynes de la University College London, School of Slavonic and East European Studies. Ea isi propune sa arate cum a evoluat politica externa a Romaniei in anii care au precedat al doilea razboi mondial, respectiv sa explice relatiile romano-germane din perioada 1936-1940. Atentia este indreptata spre aflarea mutatiilor produse in diplomatia romaneasca o data cu demisia lui Nicolae Titulescu din pozitia de ministru de externe. Cercetarea documentara a fost realizata in arhivele romanesti, germane si britanice, ea fiind insotita de un studiu comparativ al bibliografiei privitoare la istoria politica a Romaniei in anii ’30-’40.*
In perioada interbelica, cel dintii scop al politicii externe romanesti a fost apararea frontierelor statale, motiv pentru care demersurile diplomatice se orientasera spre integrarea statului intr-un sistem de aliante care sa-i garanteze integritatea teritoriala.

Importanta era respectarea ordinii existente in Europa ca urmare a tratatelor semnate la Versailles, deziderat ce nu a fost omis nicicind de pe lista prioritatilor Romaniei. Printr-o asemenea optica au fost abordate relatiile cu vecinii si cu marile puteri. Guvernele Romaniei aratasera o permanenta teama fata de potentialele revendicari teritoriale indreptate impotriva statului de catre Bulgaria (in privinta Dobrogei), Ungaria (a Transilvaniei) si URSS (a Basarabiei). De aici a rezultat sistemul de aliante dezvoltat cu Iugoslavia si Cehoslovacia, cu Polonia, Turcia si Grecia. Aderarea Romaniei la sistemul de securitate colectiva gindit de Franta are loc dupa primul razboi mondial.

In descrierea pe care o face, Rebecca Haynes nu uita sa arate ca statul roman nu a avut intotdeauna o pozitie filofranceza. De exemplu, in deceniile care au precedat primul razboi mondial, Romania angajase legaturi serioase cu Germania atit in plan politico-diplomatic, cit si economico-militar. In 1883, incheiase relatii cu Tripla Alianta din care faceau parte Germania, Austro-Ungaria si Italia.** In perioada interbelica, asezarea in prim-plan a relatiilor cu Franta se datorase francofiliei ministrului de externe Nicolae Titulescu. Aceluiasi ministru i s-a datorat reluarea relatiilor diplomatice cu Uniunea Sovietica, fara ca problema Basarabiei sa fi putut fi rezolvata. Asistenta mutuala intre Romania si URSS devenise parte a sistemului de alianta initiat de Franta. In acel context, Romania urma sa joace un rol vital in refacerea potentialului francez impotriva Germaniei. In iulie 1936, Titulescu si Litvinov (ministrul de externe al Uniunii Sovietice) au semnat un acord preliminar de asistenta mutuala intre cele doua tari. La fel ca in ocaziile precedente, URSS refuzase sa recunoasca suveranitatea Romaniei asupra Basarabiei. Acest fapt avea sa-i atraga acuzatii majore lui Titulescu, determinind demisia sa.

Titulescu facuse propunerea de alianta cu URSS (in cadrul sistemului de securitate francez) pe fondul in care regele Carol al II-lea manifestase puternice sentimente antibolsevice. Autoarea subliniaza ca inca in cursul anului 1935 avusesera loc discutii in contradictoriu intre Carol si Titulescu, regele argumentind in favoarea relatiilor strinse cu Germania si nu cu URSS. In vara anului 1936 – scrie Rebecca Haynes – multi dintre politicienii romani au ajuns sa vada relatiile cu Germania ca o necesara protectie in fata pericolului reprezentat de Uniunea Sovietica. Ei invocasera argumente de genul: teama in fata revigorarii puterii Germaniei si a URSS; imposibilitatea refacerii capacitatii militare prin ajutoare franceze; incapacitatea Marii Britanii si a Frantei de a absorbi productia agricola romaneasca; statele vecine Romaniei nu au nevoie de produsele romanesti. In sfirsit, faptul ca francezii au ales Frontul Popular condus de Léon Blum a fost de natura sa-i indemne pe romani sa creada in existenta unor apropieri de natura ideologica intre Franta si URSS, in pofida faptului ca intre cele doua lumi social-politice erau putine similitudini.

Mutatia diplomatica a fost socotita ca posibila de vreme ce Romania avusese un conflict teritorial direct cu URSS si nu cu Germania. Istoricul britanic vine sa arate ca lucrurile nu stau deloc asa cum au fost prezentate de istoriografia nationalist-comunista din anii regimului Ceausescu. Potrivit acesteia, Occidentului i-ar fi revenit raspunderea pentru faptul ca Romania a fost nevoita sa intre in alianta cu Germania. Conform aceleiasi optici, Vestul nu numai ca ar fi fost vinovat, dar chiar a impins Romania in razboi alaturi de Axa. Imi pare ca sint destui istorici si profesori de istorie care reiau si astazi aceasta teza. In tot cazul, ea pare ca se inspira din declaratiile, memoriile sau scrierile istorice partizane ale diplomatilor si politicienilor romani filogermani din perioada interbelica. Spre a arata ce s-a intimplat in realitate, Rebecca Haynes nu da crezare amintitelor scrieri fara sa verifice si izvoarele documentare de la Londra, Berlin si Bucuresti. Ea compara ceea ce scrisesera diplomatii, in memoriile lor, cu rapoartele pe care tot ei le intocmisera in rastimpul misiunii lor in capitala Reich-ului german. Asa se intimpla, de pilda, in cazul ambasadorului roman la Berlin, N. Petrescu Comnen. Discrepantele sint evidente.

Studiind balansul politic romanesc la mijlocul anilor ’30, Haynes observa ca regele Carol – in miinile caruia ajunsese politica externa a Romaniei imediat dupa demisia lui Titulescu – apreciase abilitatea regimului nazist de a redresa economia. El si-a pastrat mai vechea sa admiratie pentru armata germana, pentru tendintele autoritariste si militariste. Vazuse in colaborarea economica cu Germania posibilitatea dezvoltarii industriei de razboi. Istoricul britanic arata ca dovezile documentare conduc spre concluzia ca regele Carol isi dorise o evolutie politica strins legata de Reich. Nu este mai putin adevarat ca Germania, la rindul ei, devenise interesata de o relatie cu Romania. Motivele fusesera insa altele: exploatarea resurselor agricole si petrolifere ale Romaniei; crearea unei brese in sistemul de securitate initiat de Franta in Europa Centrala si de Sud-Est; schimbarea echilibrului de forte, a relatiilor si a influentelor in zona; revizuirea frontierelor. Liderii germani l-au considerat intotdeauna pe Titulescu un mare aliat al dusmanilor lor. Germania sesizase inca in deceniul al treilea rostul relatiilor sale cu Romania si Iugoslavia in vederea controlarii unui areal intins. Acest mod de a gindi politica externa germana a fost reluat in anii 1934-1935. Semnalul a fost dat de tratatul comercial germano-roman din martie 1935.

Omul din umbra care il sfatuia pe Carol in relatiile politico-diplomatice si in reorientarea Romaniei spre Germania a fost istoricul si politicianul Gheorghe Bratianu. Cu toate ca pozitia oficiala de ministru era detinuta de Victor Antonescu, politica lui Carol la Berlin era reprezentata de Gheorghe Bratianu. Acesta era cunoscut in mediile politice naziste ca un puternic opozant al lui Titulescu si al liniei prosovietice in politica externa a Romaniei. Bratianu se declarase categoric in favoarea imbunatatirii relatiilor cu Germania. In documentele provenind din arhivele germane, el este numit deutschfreundlich (cf. Politisches Archiv des Auswartigen Amtes, Bonn, Politisches Abteilung IV: Po 2, Vol 1, 5.1936-7.1937, Berlin, Note Pol IV 3830, 23 octombrie 1936, apud op. cit., p. 22). Gheorghe Bratianu a fost acela care reprezentase Romania in dialogul direct cu Hitler, confirmindu-i acestuia ca statul roman nu a fost si nu va fi inclus in pactul franco-sovietic. Erau anii in care Germania prefera legaturile cu regele Carol si cu filogermanul Gheorghe Bratianu, nu si pe acelea cu extrema dreapta reprezentata de legionari.***

Alfred Rosenberg – ideologul national-socialismului german – avea contacte strinse in mediile politice romanesti, de pilda cu Alexandru Vaida-Voevod, Constantin Argetoianu, Octavian Goga, A.C. Cuza si regele Carol. Acelasi Rosenberg – scrie Haynes – era interesat sa creeze o coalitie progermana in politica romaneasca. De altfel, apropiatii sai contribuisera atit la unificarea Partidului National Agrar (al lui O. Goga) cu Liga Apararii National Crestine (a lui A.C. Cuza), adica la crearea Partidului National Crestin, cit si la formularea programului lor nationalist-antisemit. Orientarea progermana a politicii externe romanesti dupa 1936 devine din ce in ce mai evidenta pe fondul in care Germania promite, in repetate rinduri, ca Romania va fi aparata in fata unui eventual atac din partea URSS sau a Ungariei. Cu alte cuvinte, garantia frontierelor, in schimbul neutralitatii si petrolului. Insusi Göring promisese adesea asa ceva. Autoarea cartii este de parere ca rolul lui Göring in politica externa a nazistilor a fost important, dar ca el nu a fost suficient luat in considerare de istorici. Göring – observa Haynes – fusese unul dintre principalii artizani ai politicii germane privind Romania. Treptat, Germania isi reluase pozitia importanta pe care o jucase in raport cu Romania inainte de primul razboi mondial.

Istoricul este incredintat ca plecarea lui Titulescu a fost momentul de cotitura in stabilirea noilor relatii relaxate ale Germaniei cu Romania si in revenirea Berlinului in arealul est-central si sud-est european. Faptul ca antibolsevismul si revizionismul maghiar fusesera cele mai importante componente ale discutiei dintre Bratianu si Hitler, in noiembrie 1936, l-a determinat pe acelasi Bratianu sa se pronunte categoric impotriva oricarei extinderi a obligatiilor Romaniei in sistemul de securitate colectiva care i-ar diminua independenta. Dezbaterile parlamentare din decembrie 1936 au reflectat o mare agitatie politica. Majoritatea politicienilor romani dorea apropierea de Germania. Au existat citiva reprezentanti care s-au opus vehement orientarii progermane. Unul dintre ei a fost Ion Mihalache. Altii, precum ministrul Victor Antonescu, au aratat ca relatiile traditionale cu Franta sint importante, dar ca este momentul „sa privim cu placere dezvoltarea viitoarelor relatii cu Germania“. Ideea de neutralitate fusese sustinuta in diverse ocazii. In decembrie 1936, N.P. Comnen ii asigura pe germani de politica neutra a Romaniei in privinta Germaniei si de interesul dezvoltarii relatiilor economice bilaterale. Doi ani mai tirziu, acelasi Comnen spunea ca vede ca fiind necesara dezvoltarea legaturilor economice si culturale cu Germania si recunoaste ca abia in urma lungii sale misiuni diplomatice la Berlin a ajuns sa inteleaga in detaliu oportunitatea relatiilor romano-germane.

Intr-un raport din 1938 al ministerului de externe de la Berlin – studiat de istoricul britanic – este prezentat caracterul dictaturii regelui Carol: nationalista, crestina si antisemita. In raport se mai arata ca atit Carol, cit si temporarul sau ministru de externe, Gheorghe Tatarascu, declarasera ca sustin apropierea treptata de Germania. De fapt, punctul 91 al noii Constitutii a Romaniei vorbea despre un important pas inainte in directia apropierii de Germania. El prevedea interzicerea trecerii trupelor straine peste teritoriul Romaniei, ceea ce insemna blocarea eventualului ajutor al URSS acordat Cehoslovaciei in caz de invazie a teritoriului sau. Renuntarea la garantia anglo-franceza, formarea cabinetelor din ce in ce mai agreate de Reich-ul nazist si cererile adresate Berlinului de sustinere militara sau de imbunatatire a capacitatii militare a statului roman, toate il prezinta pe Carol ca pe un precursor al aliantei si colaborarii politice cu Hitler. Activitatea guvernului Goga-Cuza evidentiase orientarea spre radicalism, ceea ce i-a atras bune aprecieri in rapoartele naziste. Cit priveste politica lui Gigurtu, ea avea sa fie si mai clara in acelasi sens. In declaratia guvernului Gigurtu se spune ca „integrarea in politica Axei nu este doar rezultatul unei politici realiste, dar ea corespunde conceptiilor politice si ideologice ale guvernului sau“.

Din toate marturiile adunate de Rebecca Haynes rezulta ca evolutia diplomatiei romanesti in anii urmatori demisiei lui Titulescu se desfasoara sub semnul relatiilor cu Germania si nu sub acela al relatiilor cu Occidentul. In anii 1936-1940 avusese loc o activa promovare a politicii progermane a Romaniei, tendinta pe care autoarea o examineaza in temeiul multor documente de arhiva necunoscute pina acum. Este meritoriu travaliul Rebeccai Haynes pentru ca el clarifica faptele politice si activitatile diplomatice romanesti in preajma celui de-al doilea razboi. Pe de alta parte, studiul istoricului britanic sugereaza ca intre diplomatie si cultura politica existenta in Romania acelor ani nu exista o contradictie. R. Haynes analizeaza tema politicii neutralitatii, intelegind dorinta si motivatia guvernantilor romani de a conserva frontierele statului asa cum au fost trasate dupa primul razboi. Autoarea se apropie mult de psihologia care dominase mediile diplomatice si politice ale Romaniei. Asa-zisa problema a neutralitatii i-a atras atentia nu doar asupra jocului dublu in care se angajasera diplomatii ce i-au succedat la externe lui Nicolae Titulescu, dar si asupra imposibilei pastrari a acestei pozitii in conditii de conflict. In realitate, neutralitatea – teorie politica dezvoltata de politologul Carl Schmitt, raspindita apoi in statele europene gratie masinii de propaganda naziste, mult apreciata de Rosenberg, Hitler, Göring, Ribbentrop – fusese aceea care convenea de minune politicii revizioniste a Germaniei.

Cartea Rebeccai Haynes, Romanian Policy Towards Germany, 1936-40, este una care contesta asertiunea potrivit careia statul roman ar fi fost prooccidental pina la sfirsitul anilor ’30 si ca ar fi intrat in Axa doar ca rezultat al neglijentei Occidentului. Teama de expansiunea sovietica fusese un factor important care a determinat Romania sa solicite protectia Germaniei. „Echilibrul“ intre marile puteri fusese rezultatul unui joc indelungat. Era limpede ca mai devreme sau mai tirziu politica romaneasca trebuia sa se decida de partea cui se situeaza. Rezultatul acceptarii cooperarii cu Reich-ul nu a avut rezultatele scontate. Hitler nu numai ca nu a protejat Romania, dar a fortat statul roman sa cedeze teritorii Uniunii Sovietice, Ungariei si Bulgariei. Abia dupa consumarea acestor evenimente, Germania s-a aratat dispusa sa ajute Romania cu alianta pe care aceasta o cautase. Anii razboiului au dovedit ca ambitiile de cucerire ale lui Hitler nu aveau nici o masura si ca ideologia nazista proclamase superioritatea rasei si discriminarea fata de toate statele si populatiile lumii. Interesul nazist a fost tot timpul mai presus de aspiratia romaneasca a revenirii la frontierele stabilite dupa primul razboi. Folosirea in exces a resurselor petroliere romanesti, exploatarea fortelor militare cu mult peste intelegerile, aspiratiile si posibilitatile Romaniei au avut repercusiuni dezastruoase.

Cartea Rebeccai Haynes contine un binevenit si nou studiu al relatiilor diplomatice ale Romaniei in perioada 1936-1940. Ea contribuie la o citire critica si comparativa a tuturor izvoarelor, ceea ce ii serveste cititorului la intelegerea multor fapte ramase in umbra. Prin coroborarea cu rezultatele provenind din studiile de istoria ideilor, acest volum contribuie la o perceptie mai aproape de realitate a ceea ce a fost interbelicul romanesc. Evaluarile factologice ale istoricului britanic conduc spre mai multe concluzii, intre care le-am retinut pe acelea potrivit carora Romania nu a fost niciodata un adevarat pion al marilor puteri, dar ea a jucat cu abilitate cartea diplomatiei pe tot parcursul primei jumatati a secolului al XX-lea. Acest din urma aspect a fost dovedit atit in faza premergatoare razboiului, cit si in finalul sau.
Ceea ce retine atentia in cursul lecturii acestei carti pline de informatii este faptul ca Rebecca Haynes are o perceptie fireasca a istoriei contemporane romanesti, una lipsita de observatii partizane. Tocmai maturitatea si flexibila intelegere a situatiilor pe care le-a traversat Romania interbelica ma fac sa cred ca Rebecca Haynes are un discurs impartial si demn de urmat. E acesta un motiv in plus pentru care recomand calduros traducerea in limba romana a volumului Romanian Policy Towards Germany, 1936-40.

__________
* Autoarea nu a omis sa verifice studiile si cartile realizate in limba romana, asa cum, din pacate, descopar ca procedeaza multi colegi care scriu in limbile de circulatie (generind o controversa istoriografica artificiala). Prin urmare, interpretarile inedite si concluziile ei nu pot fi suspectate de absenta unei cunoasteri adecvate a temei atunci cind intra in dezacord cu opiniile istoricilor romani.

** Carol I, regele Romaniei, fusese el insusi prusian de origine si educat in spiritul familiilor aristocrate ale lumii in care se nascuse. Apoi, multe din personalitatile vietii culturale si politice din Vechiul Regat al Romaniei (dar si din Transilvania sau Banat) aveau la baza nu doar o formatie pariziana, ci si una berlineza. Adesea aceasta din urma a exprimat aspiratiile imediate ale politicii romanesti. Sint suficiente exemple inca din epoca postpasoptista care fac dovada unei simpatii romanesti fata de cultura si ideile politice germane.
*** Cazul Gheorghe Bratianu a fost prea putin luat in considerare de istorici pentru a explica unele dintre ambiguitatile politice si intelectuale romanesti ale timpului. Studiase in Franta si fusese coleg cu viitorul istoric de reputatie Fernand Braudel; a fost atras in cercul de studii de la Annales si publicase, inclusiv in anii razboiului, in revista Annales. El a fost singurul intelectual roman pe care l-a cunoscut Braudel si de care isi amintea multi ani dupa terminarea studiilor. Niciodata insa legatura directa dintre ei nu a fost refacuta. In cursul mai multor discutii pe care le-am avut la Paris, in august 1999, cu doamna Paule Braudel, sotia regretatului istoric, am aflat despre relatia celor doi in perioada studiilor pariziene.

Fara sa fi intrat in detaliile biografiei lui Bratianu (dialogul nostru avind in vedere experientele celebrului istoric francez), am dedus ca Braudel nu avea nici o cunostinta despre optiunile politice ale fostului sau coleg, cum nici Lucien Febvre, care ii publica articole in prestigioasa revista amintita. Insasi orientarea de la Annales era cu totul diferita, ea continind unele trimiteri chiar spre metoda si conceptia de lucru marxista. De aici pornind, va fi de dorit ca istoricii sa afle raspuns la citeva intrebari: cum s-a nascut aceasta discrepanta intre istoricul Gheorghe Bratianu, care studiase la Paris, devenind un apropiat al Scolii de la Annales (o scoala deschisa spre social si, deci, mai mult atrasa de ideile de stinga decit de acelea de dreapta), si omul politic Gheorghe Bratianu, cu optiuni similare acelora ale marelui dusman al Frantei? De unde aceasta discrepanta intre biografia lui Braudel si aceea a lui Bratianu, de vreme ce ambii ar putea fi socotiti partizanii acelorasi metode de lucru si ai aceluiasi tip de expozeu, in care geografia juca rolul de infrastructura a istoriei? Daca in documentele provenind din arhivele naziste Gheorghe Bratianu figura ca deutschfreundlich, oare cum o fi fost descris in rapoartele franceze? Cum a fost posibila optiunea nationalista si afinitatile cu politica germana a epocii naziste si slujirea in paralel a optiunilor umaniste? Sa fi fost vorba doar de jocul diplomatic? Oare dogmatica perspectiva potrivit careia creatorul este una si omul concret al politicii este alta sa fie un argument care sa poata fi invocat, asa cum s-a facut in cazul altor oameni de cultura celebri implicati in viata politica si avind afinitati cu ideologiile extreme?