Palmaresul celei de-a 65-a ediţii a
Festivalului Internaţional de Film de la Veneţia (27 august-6
septembrie) a adus multe surprize, cea mai mare fiind cîştigătorul
marelui trofeu.
Puţină lume s-ar fi aşteptat ca
ultimul dintre cele 21 de lungmetraje prezentate în Competiţie,
The Wrestler al lui Darren Aronofsky, să primească Leul de Aur
(trofeu care, de ceva timp, pare monopolizat de regizorii asiatici).
Ce-i drept, această peliculă i-a impresionat atît pe
spectatori, cît şi pe critici – în primul rînd,
datorită interpretării memorabile a lui Mickey Rourke, pe ai cărui
umeri (musculoşi, dar totodată firavi) se sprijină succesul
filmului.
Două tipuri de ratare
Actorul american îl întruchipează
foarte convingător pe campionul de wrestling Randy „The Ram“
Robinson, ajuns, la două decenii după ce şi-a trăit clipele de
glorie, o epavă umană care supravieţuieşte din mila celorlalţi
şi încearcă disperat să scape de singurătate. Deşi plin de
forţă, cel mai „clasic“ film semnat de Aronofsky (Pi, Requiem
for a Dream, The Fountain) nu oferă publicului prea multe
satisfacţii estetice – cum o face, de pildă, Achilles and the
Tortoise al japonezului Takeshi Kitano (cîştigător al Leului
de Aur în 1997, cu Hana-bi), rămas în afara
palmaresului. Un alt titlu pe nedrept ignorat de Juriu, condus anul
acesta de „venerabilul“ cineast german Wim Wenders (preşedinte
şi al Academiei Europene de Film), este The Hurt Locker de Kathryn
Bigelow (singura femeie-regizor din Competiţie), cel mai bun film
despre Războiul din Irak pe care l-am văzut pînă acum.
Mult mai corect mi s-ar fi părut ca
Rourke să obţină Coppa Volpi pentru cel mai bun actor. Însă
membrii Juriului au ţinut cont, probabil, de faptul că premiul
pentru interpretare a ajuns în ultimii ani mai ales la
americani (Sean Penn, David Strathairn, Ben Affleck şi Brad Pitt);
ultimul actor italian care-l primise fusese Stefano Accorsi, în
2002. Aşadar, nu e de mirare că Silvio Orlando, protagonist în
Il papà di Giovanna al veteranului cineast Pupi Avati (autor
şi al romanului omonim), a primit anul acesta Coppa Volpi. Unul
dintre cei mai buni actori italieni de azi, Orlando, interpretează
aici un profesor de desen din Bologna epocii lui Mussolini, conştient
de propria rata-re şi visînd să cîştige ceva
notorietate prin asocierea cu un fost coleg de facultate, ajuns între
timp pictor celebru (Giorgio Morandi). Incapabil să-şi facă
fericită frumoasa soţie (Francesca Neri), care îl preferă pe
poliţistul vecin de palier (Ezio Greggio), mediocrul Michele Casali
îşi dedică viaţa fiicei Giovanna (Alba Rohrwacher), o
adolescentă cu grave probleme psihice. Prin urmare, un personaj
foarte complex(at), de care spectatorii se ataşează imediat, graţie
lui Orlando; totuşi, interpretarea sa păleşte în faţa
performanţelor (inclusiv fizice) dovedite de „luptătorul“
Rourke. Cum The Wrestler nu putea pleca acasă nepremiat, iată că
Aronofski s-a trezit chiar cu premiul cel mare.
Coppa Volpi pentru Cea mai bună
actriţă a fost primită de franţuzoaica Dominique Blanc, pentru
rolul său din L’autre de Patrick Mario Bernard şi Pierre
Trividic, deşi printre contracandidate se numărau americancele
Charlize Theron şi Kim Basinger din The Burning Plain (Guillermo
Arriaga). Totuşi, o interpretă din filmul ex-scenaristului lui
Alejandro González Iñárritu, necunoscuta
Jennifer Lawrence, a obţinut o distincţie la Veneţia – Premiul
„Marcello Mastroianni“ pentru Cel mai bun tînăr actor.
Războiul Rece al Leilor
Dacă trofeul pentru Cel mai bun film
i-a revenit unui cineast american, cel pentru Cea mai bună regie
(Leul de Argint) a ajuns la un rus, Alexey German Jr. Situaţia este
diferită în filmul acestuia, Paper Soldier, cu o poveste din
anul 1961, cînd URSS-ul reuşea să le-o ia înainte
americanilor, trimiţînd primul om în spaţiu.
Protagonistul este un ofiţer medical disputat de vreo trei femei,
care e transferat în Kazahstan pentru a-i pregăti pe viitorii
cosmonauţi, avînd mari mustrări de conştiinţă, ştiind că
şansele de eşec sînt semnificative. Al treilea lungmetraj al
lui German e o dramă care i-a ameţit pe mulţi dintre spectatori cu
pălăvrăgeala personajelor sale (modelul e Mihalkov, dar în
filmele acestuia discuţiile nesfîrşite aveau mai mult sens),
încheiată în cheie cehoviană (este citat faimosul final
din Unchiul Vanea), care iese în evidenţă prin mizanscenele
sale elaborate; tocmai de aceea, nu se poate spune că e un premiu
nemeritat, la fel ca şi cel pentru cea mai bună imagine, primit de
operatorii lui German, Alisher Khamidhodjaev şi Maxim Drozdov.
Succesele filmului politic
Un alt titlu onorat cu două distincţii
la Veneţia este Teza (Etiopia – Germania – Franţa), de Haile
Gerima. Un film cu suflu epic amplu, ce acoperă (prin întinse
flashbackuri) trei decenii din viaţa unui medic etiopian şi a ţării
sale, care trece de la fascismul mussolinian la un socialism înecat
în sînge. Teza, care a primit Premiul special al Juriului
şi pe cel pentru Cel mai bun scenariu (semnat de acelaşi Haile
Gerima), rezistă nu atît ca film biografic, cu puternice note
melodramatice, cît ca film-meditaţie despre relaţia dintre
politică şi violenţă în ţările aflate în curs de
dezvoltare.
Un Leu special i-a fost înmînat
– pentru „opera sa fără compromisuri şi consecvent inovatoare,
întinsă pe o perioadă de 40 de ani“ – lui Werner
Schroeter, reprezentant important al Noului Cinema German. Tot despre
politică şi violenţă vorbeşte şi cea mai nouă creaţie a
acestuia, Nuit de chien, pornind de la un roman al prozatorului
uruguayan Juan Carlos Onetti. De fapt, mesajul filmului ne este
transmis la începutul şi la finalul său: nu trebuie să ne
fie frică de moarte, pentru că ea vine oricum, atunci cînd
trebuie să vină. Cam puţin, totuşi, pentru această distopie de
aproape două ore, plasată într-o metropolă a haosului, în
care mai multe grupuri şi facţiuni se înfruntă pentru
putere. Un film din care nu se înţelege decît că
oricine poate muri oricînd, iar cele mai multe personaje chiar
asta fac.
În fine, Premiul „Luigi de
Laurentiis“ pentru Cel mai bun debut – decis de un juriu special,
prezidat de cineastul tunisian Abdellatif Kechiche – a ajuns la
Pranzo di Ferragosto al lui Gianni Di Gregorio, film inclus în
„Săptămîna internaţională a criticii“. O nouă
distincţie care să le satisfacă mîndria italienilor că au o
cinematografie de top, care continuă să lanseze regizori
remarcabili.
Acest articol nu ar fi posibil fără
ospitalitatea Institutului Român de Cultură şi Cercetare
Umanistică din Veneţia.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters