OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Iluziile literaturii române a profesorului Eugen Negrici este o carte pasionantă şi de rară expresivitate, ce se citeşte nu ca o istorie a literaturii române – nici nu esteî nu-şi propune să fie aşa ceva –, ci ca o confesiune indirectă, implicită, a unui intelectual care a traversat anii pustiitori ai comunismului şi ale cărui iluzii proprii, investiţii enorme pe teritoriul literaturii, s-au văzut spulberate una după alta în acea epocă şi, foarte probabil, şi în anii de după Revoluţie. De aceea, e de mirare că scepticismul acesta – pe teren literar – atît de cunoscut, de multă vreme deja, studenţilor săi de la Facultatea de Litere din Bucureşti nu şi-a găsit expresia într-o carte mai devreme de 2008. Mai devreme sau mai tîrziu, cartea a apărut, iată, şi, neîncetînd să se constituie într-o mărturie – cu vorbele lui Paul Cornea, de pe coperta a patra – a unei „mari iubiri rănite“, ea reprezintă – în spaţiul cultural de după ’90 – primul exerciţiu radical de demitizare, de deconstrucţie a miturilor care fundamentează cultura română, veche şi modernă. Dincolo de pasaje inevitabil discutabile – parti-pris-ul „marilor construcţii ficţionale“ ale romancierilor şaptezecişti, umbrite şi înăbuşite de generaţia ’80, promotoare a unui postmodernism inconsistent conceptual, susţinerea caracterului „premodern“ al poeziei interbelice, doar pentru că poeţii „moderni“ antologaţi de Nicolae Manolescu în 1968 nu practică o poezie încadrabilă în definiţia dată poeziei moderne de Hugo Friedrich ş.a.m.d. –, cartea-eseu a lui E. Negrici dezvoltă un discurs de luciditate extremă, de o intransigenţă ce nu cade niciodată în păcatul incriminat al dogmatismului, de fineţe analitică şi de savoare stilistică inconfundabilă. Un discurs asumat personal, în care dezabuzarea, rictusul amar, tristeţea tăioasă sînt adesea contrabalansate de oaze de umor, de plăcerea amuzată a deconstrucţiei – ca, de pildă, în pasajul savuros în care desfiinţează demonstraţia călinesciană a „balcanismului“ în literatura română, ilustrat prin „miticismul“ atotcuprinzător. Notez aceste umori auctoriale pentru că asumarea personală a discursului cărţii e importantă – şi impresionantă prin mărturie –, căci nu avem de-a face cu un studiu blindat de referinţe şi cu o structură exigentă: dimpotrivă, formula e laxă, bibliografia e lăsată deoparte, există redundanţe şi reveniri de teme şi observaţii.

Călinescu deconstruit

Avem de-a face cu o carte de atitudine, cu o miză foarte importantă, care sacrifică academismul în favoarea elocvenţei. O deconstrucţie radicală, de pe poziţii competente şi nuanţate, care încearcă să-şi circumscrie analizei şi un cadru teoretic (vezi introducerea, destul de sumară totuşi, despre accepţiile mitului la care face apel, despre mitogeneză etc.), dar care, în esenţă, mizează pe „somarea“ spiritului critic. Radicalizarea lui purificatoare nu s-a produs, din păcate, imediat după Revoluţie şi nici mai tîrziu, aşa încît E. Negrici îşi asumă el însuşi, în 2008, acest gest iconoclast.

Demersul lui seamănă, peste timp, cu acela al lui Eugen Ionescu, din Nu, citat în carte, dar se revendică esenţialmente – cu distanţa critică necesară şi cu aceeaşi necruţătoare lipsă de complezenţă – de la Eugen Lovinescu. Cel din urmă este luat adesea, cu vorbele criticului, ca „model de gîndire“, de pildă atunci cînd invocă „rezistenţa faţă de nou a fondului nostru etno-psihic“ – cu amendamentul că, după E. Negrici: „Felul cum a evoluat literatura română demonstrează, însă, faptul că «fondul etno-psihic» se manifestă discontinuu, prin impulsuri compensatorii şi prin brusca activare a miturilor sub înrîurirea unor stări de conştiinţă specifice“. Or, literatura română însăşi – este una din tezeleîmizele principale ale cărţii – a înregistrat o evoluţie permanent discontinuă, ruptă, sinuoasă, tragică, în ciuda criticii literare care a arătat contrariul, sedusă fiind de mituri, ideologii, „factori externi“: „În loc să creăm un instrument nou, adaptat unei literaturi interesante tocmai prin netipicitate, ne-am grăbit şi ne-am străduit să-i inventăm acesteia o procesualitate artistică fără sincope, pe potriva schemelor perceptive şi a dialecticii evolutive, a celor patru-cinci istorii literare europene familiare elitei intelectuale autohtone“. Cu deosebire, „literatura română sub comunism“ (ca să parafrazeze titlul cunoscutei sale cărţi) – punctul nevralgic, perioada la care E. Negrici revine obsesiv, cvasibiografic, în argumentaţia sa – nu are cum să ilustreze o etapă „organică“ în evoluţia literaturii, ci, din contră, o anomalie ce trebuie tratată ca atare (o spune răspicat, de nenumărate ori). Istoria literară în care loveşte cu preponderenţă este aceea a lui Călinescu, „cel mai persuasiv dintre regizorii literaturii române“ – şi în posteritatea ei –, loc al unor mistificări cu o lungă carieră în critica şi mentalul românesc: începînd cu inventarea celor patru mituri fondatoare ale literaturii române, care asigură iluzia nobleţei, vechimii, respectabilităţii, continuînd cu descrierea abracadabrantă a unor concepte precum „balcanism“, „literatură feminină“ etc. şi sfîrşind cu paginile la fel de seducător-aiuristice despre un concept atît de compromis astăzi, „specificul naţional“ (în cadrul căruia sintagmele de genul „puritatea sîngelui“ ne fac şi astăzi să frisonăm). Cît despre „literatura feminină“, E. Negrici îl taxează în mod egal şi pe Eugen Lovinescu, „promotorul modernităţii“, învinuit de „o suficienţă de tip macho, o lipsă de sensibilitate, o simpatie malonestă, indulgentă şi uneori o abia reţinută mefienţă faţă de produsele doamnelor literaturii române“.

Un alt punct de atac – cu arme redutabile – este teritoriul literaturii vechi, unde vorbeşte în cunoştinţă de cauză, ca reputat specialist al domeniului: în pagini informate, E. Negrici se războieşte cu toţi cercetătorii literaturii vechi (Al. Duţu, Virgil Cândea, Dan Zamfirescu, Dan Horia Mazilu) care supralicitează cele trei secole de urme precare ale unei literaturi incipiente în spaţiul românesc, „înmulţind artificial“ numărul de curente literare ce şi-ar fi găsit ilustrarea inclusiv la noi: umanismul, Renaşterea, barocul. Criticul continuă cu atacul preromantismului şi al romantismului, la fel de puţin adecvate pentru discutarea începuturilor reale ale literaturii române, în debut de secol XIX, cînd problema esenţială e dată, înainte de toate, de „dificultatea de a produce literatură“. Începuturile noastre literare (de care putem vorbi practic abia în secolul al XIX-lea) sînt eclectice, amestec de „clasicism, realism empiric şi romantism insular“. Nu există opoziţii ori succesiuni veritabile între curentele literare, aşa cum nu există „generaţii de creaţie“ (termenul lui Mircea Martin) decît foarte rar, în scurtele perioade de continuitate estetică; romantismul se prelungeşte pînă la Eminescu şi Macedonski (doi reprezentanţi puternici) şi „prin sămănătorişti, pînă la apariţia primilor premoderni (simboliştii, Arghezi, Blaga)“ şi „cei mai mulţi poeţi interbelici“. Aici, teza lui E. Negrici devine contestabilă, criticul renunţă la nuanţarea care-i este specifică şi înţelege modernismul reducţionist, nesocoteşte o modernitate mai amplă, limitîndu-se la perspectiva de analiză, ea însăşi insuficientă, a lui Hugo Friedrich: e forţat spus că Blaga, Arghezi, Barbu scriu „poezie premodernă“ şi că „neomodernismul“ poeţilor generaţiei ’60 reprezintă adevăratul modernism.

În schimb, pagini inegalabile – sprijinite de un background evocator şi cvasibiografic – scrie E. Negrici despre literatura deceniilor de comunism, împărţite în cele trei etape: stalinismul integral, liberalizarea strategică din anii ’60 şi „minirevoluţia“ culturală ceauşistă după ’71, revenind la cenzura drastică – mai precis secţiunea intitulată „Fabrica de sfinţi. Canonizări. Supralicitarea literaţilor percepuţi ca «apărători ai cetăţii»“ (subcapitolul b. al primului capitol, „Viziunea asupra statutului literaturii şi al literaţilor“). Nemiloasă este şi analiza modului în care anumiţi scriitori interbelici de prestigiu, ca şi alţii mai tineri, sînt recuperaţi de comunism ca „substitute ale autorităţii paterne“ – începînd cu Arghezi, continuînd cu Philippide, Bogza sau Paler. La fel; rediscutarea cazului Eminescu, a polarizării vieţii literare sub ceauşism cu cele două tabere din jurul lui Marin Preda şi al lui Eugen Barbu (scriitor căruia îi recunoaşte, cu asupra de măsură totuşi, valoarea literară), a „larilor recuperaţi“ de regim, figuri „readuse în cetate“ şi zeificate: Blaga, Voiculescu, Eliade, pe care E. Negrici le deconstruieşte, în ultimă instanţă – nota bene –, pe terenul structurii şi al valorii lor literare, atacînd cu putere canonul literar românesc, în esenţă inflexibil. Are curajul (deşi nu e singurul, dar e cel mai sistematic) să spună că, văzută astăzi, poezia lui Blaga e previzibilă şi se sprijină pe poanta finală, că povestirile fantastice ale lui Voiculescu sînt schematice, demonstrative, distrugătoare ale misterului ş.a.m.d.

O rafală de vînt proaspăt

Ajungem aici într-un punct foarte important al discuţiei şi care, probabil, va întîmpina multe obiecţii: continuator – din acest punct de vedere – al lui Lovinescu, E. Negrici afirmă peremptoriu relativitatea valorilor estetice sau, cu sintagma lui Lovinescu, „mutaţia valorilor“. Singura certitudine în literatură este schimbarea, declară heraclitean criticul, despărţindu-se astfel de Călinescu („universalele“ sale sînt „simple speculaţii“), dar şi de N. Manolescu, cel care a scris o istorie critică pornind de la valoarea estetică a textelor. În deconstrucţia ideii de perenitate a valorilor estetice, în speţă a „clasicităţii“ autorilor din canon, E. Negrici ia în considerare, pe bună dreptate, teoriile receptării. Fără consens, concesii axiologice, complezenţă la lectură, contextualizare, operele trecutului nu ne mai spun nimic, conchide E. Negrici precum clasicistul Lovinescu altădată, ridicat împotriva propriei discipline. Lucrurile acestea sînt de mult o evidenţă pentru literaturile occidentale. Relativismul estetic se radicalizează în formulări de genul: „Şi, pentru că nu pot fi altceva, istoriile literare trebuie considerate, fără excepţie, drept colecţii de fapte literare dispuse cronologic“, aşteptînd, provocînd parcă replica polemică.

Dincolo de accentele radicale însă, relativismul acesta mi se pare important şi binevenit, cu atît mai mult cu cît el loveşte într-unul din miturile cele mai puternice şi mai persistente din cultura noastră: imuabilitatea valorilor estetice, construit şi el, în fond, pe „credinţa în perenitate şi stabilitate“, pe „mistica definitivului“. Gestul exagerat cu care spulberă mitul „vîrstei de aur“ interbelice – însoţit de exagerarea partinică a valorii cel puţin egale cu a interbelicilor a unor prozatori şaptezecişti – apare cumva îndreptăţit, dacă ne gîndim cît de puternic e acest mit în mentalul nostru şi, mai ales, cît de puternic e prestigiul estetic al literaturii interbelice, în comparaţie cu care literatura contemporană continuă să pară deprimantă...

Puţinele pagini consacrate postmodernismului sînt foarte subiective şi partizane, anumite „obiecţii“ ar trebui adresate criticilor din generaţiile mai vechi, care i-au propulsat, iar nu optzeciştilor înşişi; aşa cum termenul criticat de „postmodernism“ e umplut fără măsură cu diverse semnificaţii, tot astfel E. Negrici atribuie optzeciştilor intenţii care n-au fost, poate, ale lor.

Laitmotivul care structurează cartea, reapărînd obsesiv în paginile ei, este literatura sub comunism, generatoarea deziluziei originare a criticului, care ordonează practic toate demitizările, făcîndu-l să-şi piardă, în cele din urmă, toate iluziile literare. Sceptic şi trist, E. Negrici scrie însă o carte care aduce o rafală de vînt proaspăt, spulberă toate miturile scenei literare şi mentalului colectiv, pentru a pregăti – sperăm – o reaşezare mai calmă, mai relaxată, mai puţin încrîncenată („Verdictul – exclamă sentenţios E. Negrici – eternă fascinaţie a speciei noastre“), şi totuşi vigilentă, căci, la primul semn de primejdie, „ne va fi dat să auzim vuietul magmatic al miturilor ce urcă din nou din adîncuri“.