OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cîteva afirmaţii lansate de primul ministru turc Tayyip Erdogan la un congres al actualului partid de guvernămînt din Turcia poate ar fi meritat mai multă atenţie şi din partea comentatorilor şi a analiştilor politici români. Chiar şi din partea acelora care fac zi de zi osanale şi livrează permanent temenele şi salamalecuri preşedintelui României mult iubit. Pe salarii consistente, din bani publici. Poate că merită sacrificiul. Nu doar de bani este vorba, ci de a fi mereu în centrul atenţiei. Te iubeşte preşedintele, nu te urmăreşte şi nu te ascultă SRI-ul. Totuşi. La urma urmelor, ar fi fost totul OK, dacă amicul dr. Mircea Mihăieş era şi rămînea un viril publicist şi universitar timişorean şi nu devenea şi un extrem de vocal başkan al sistemului cultural oficios daco-băsescian. Aflat cu firman în funcţie culturală românească, dr. Mircea Mihăieş se comportă ca un om de casă al sultanului, fără să mai fie echidistant faţă de cestiunile culturaliceşti pe care ar trebui să le gestioneze cu seninătate şi pragmatism. Am făcut acest mic ocol pentru că în ţările unde nu funcţionează democraţia, iniţiativele de marcă pot fi luate doar de liderii politici şi nu de conştiinţele-minţile luminate ale unei naţiuni. Sînt şi excepţii. Desigur, la turci, precum Orhan Pamuk sau Elif Shafak, şi mai puţin la români, unde intelighenţia autohtonă este preocupată doar cu tămîierea Tatălui Celest. Pe zi ce trece, consolidat în propria-i putere, pe zi ce trece, devenind mai singur şi mai sigur pe el. Dezavuăm neted şi ferm ultimele insinuări ale preşedintelui la adresa unui ziarist de calibrul lui Emil Hurezeanu şi credem că se confirmă mai vechea noastră aserţiune că Traian Băsescu nu are nevoie decît de Serviciile Secrete şi de slugi. Consecinţele le trăim deja.

 

Şi totuşi. Trecînd peste micile noastre ironii conjuncturale – dacă nu am citi ziarele poate că ar fi mai bine –, să revenim la subiectul şi tema acestor cîteva consideraţii de politică externă. Cum spuneam, la un congres al partidului de guvernămînt din Turcia, care a avut loc la Düzce, în vestul ţării, primul ministru Erdogan a reacţionat la criticile aduse puterii de către opoziţie, legate de „operaţiunile de curăţire“ (clearing operations) propuse de-a lungul frontierei dintre Turcia şi Siria. „Este o mentalitate fascistă ce atinge şi trecutul nostru...“, a bombănit liderul de la Ankara, accentuînd importanţa investiţiilor străine în economia ţării sale. „Este uşor de spus, a adăugat el, că noi ne vom pierde identitatea turcă, pentru că investiţiile străine în ţara noastră implică naţiuni care au o altă religie decît a noastră. Mulţi ani au fost luate decizii în detrimentul minorităţilor etnice care trăiesc aici. Ele au fost «curăţate» pentru că au o identitate culturală diferită. A venit timpul, a afirmat răspicat premierul Tayyip Erdogan, să ne întrebăm ce s-a întîmplat şi ce avem de învăţat din toate acestea. Nu a fost făcută nici o analiză serioasă despre acest subiect. În realitate, a concis premierul, cele întîmplate sînt rezultatul unei concepţii fasciste. Noi am căzut în această eroare!“, lăsînd loc de numeroase comentarii.

 

Care au şi venit imediat, presa turcă şi mediile diplomatice reacţionînd prompt. Revizuirea unui întreg trecut istoric legat de destrămarea Imperiului Otoman, naşterea Republicii Turcia şi „catastrofa umanitară“ ce s-a consumat, implicînd milioane de victime, reprezintă încă un subiect delicat. Ştim bine că un anume articol de lege, faimosul 301, ce incriminează şi pedepseşte aspru orice este considerat că lezează „identitatea turcă“ produce consecinţe juridice şi astăzi. Au fost incriminaţi şi aduşi în faţa instanţelor nu doar ziarişti sau istorici – precum Dink sau Taner Akcam –, ci şi scriitori de renume internaţional, precum Elif Shafak sau laureatul Nobel, Orhan Pamuk. Şi totuşi. Datorită presiunii externe şi dorinţei Turciei de a adera la Uniunea Europeană, care pune condiţii clare, ceva-ceva se mişcă şi în spaţiul public turc. Au apărut semnale clare. De la petiţii semnate de zeci de mii de oameni pînă la atitudinea mai conciliantă a unor judecători care au tratat cu îngăduinţă cazuri aduse în faţa Justiţiei. Declaraţia lui Erdogan – considerată de media internaţională ca historical self criticism – vine în întîmpinarea unei realităţi de neocolit. Este limpede că Turcia admisă în UE ar da o altă dimensiune acestei construcţii multiculturale şi plurietnice care este Europa actuală. De multă vreme nu mai este „creştină“ Europa, dincolo de vocile nostalgice îndreptate către un trecut glorios dispărut. Europa creştină a fost învinsă nu de turci sau de emigranţii musulmani, ci de propria neputinţă şi de gravele erori provenite din interiorul ei. De aceea, accesul Turciei în UE, credem noi, ar putea da dimensiunea reală a Europei de mîine. Cu tot ceea ce implică asta, inclusiv cu împăcarea cu un trecut ale cărui răni încă mai sîngerează. Să ne aducem aminte că, pe 31 mai, grecii, chiar şi la peste 500 de ani, comemorează Căderea Constantinopolului. Ar fi un bun moment pentru Europa ca – acolo unde Mahomed I a intrat cu calul, la Sfînta Sofia – să se ţină din nou o slujbă religioasă, ecumenică, de ce nu?, în memoria împăratului Constantin.