Promisă în campaniile electorale
din ultima vreme, reforma clasei politice a început, totuşi,
în urmă cu vreo trei ani şi s-a intensificat în 2009,
cînd a culminat chiar cu constituirea unui nou grup
parlamentar, cel al „independenţilor“. Spun „totuşi“ pentru
că, tributari unui idealism păgubos, care ne face să asociem ideea
de reformă cu o transformare profundă şi benefică a politicului,
există riscul să ignorăm schimbarea revoluţionară ce se petrece
sub ochii noştri, schimbare girată de la cel mai înalt nivel.
E vorba, desigur, despre reconsiderarea (de fapt desconsiderarea)
unor concepte precum principialitatea, loialitatea, consecvenţa,
căzute în desuetudine şi ridiculizate de toţi apologeţii
puterii reînvestite. Într-o ţară în care aleşii
noştri îşi schimbă partidul mai des decît lenjeria
intimă, a rămîne consecvent unor principii sau, şi mai rău,
unui partid care a adunat mai puţine voturi e suspect, e degradant,
e de-a dreptul jignitor. În contextul nou creat după 6
decembrie, cei care se încăpăţînează să nu participe
la guvernare dau dovadă – în opinia unui scriitor
contemporan – de o „insanitate psihologică întristătoare“,
fiind animaţi, în mod evident, de ură.
Nu vreau să vorbesc acum despre
pseudoargumentele invocate de reprezentanţii partidului prezidenţial
şi de locatarul de la Cotroceni pentru a justifica politica agresivă
de racolare a unor parlamentari, primari, directori de deconcentrate
sau funcţionari publici. Nu e de mirare că unor politicieni care
n-au avut nici o problemă să treacă brusc de la stînga la
dreapta spectrului politic li se pare normal să le ceară altora să
facă acelaşi lucru. Au uitat (doar „şi uitarea e scrisă-n
legile omeneşti“) că, pînă acum cinci ani, acuzau vehement
la partidul aflat atunci la putere acelaşi tip de presiune. La fel
de „normală“, probabil, este şi întreţinerea confuziei
între independenţă şi obedienţă – în traducere
liberă, cu cît eşti mai dispus să faci servicii Puterii, cu
atît eşti mai independent, căci gradul de „independenţă“
se măsoară în calitatea serviciilor aduse celor de la Putere.
Din punctul meu de vedere, neliniştitoare şi profund dezamăgitoare
sînt reacţiile unor persoane pe care le apreciez şi cărora
le respect dreptul la opinie, chiar şi atunci cînd
divergenţele de idei sînt considerabile. Pentru că nu
diferenţele de gîndire sînt de natură să contrarieze –
ce plictiseală enormă ar fi dacă toţi am gîndi la fel –,
ci modul în care discursul public al unora dintre
reprezentanţii intelighenţiei autohtone se pliază, stilistic şi
tematic, pe retorica propagandei de partid.
De bună voie şi
nesiliţi de nimeni, oameni inteligenţi execută contorsiuni logice
menite să demonstreze că opţiunea PNL de a rămîne în
opoziţie nu are altă motivaţie decît ura. Nu dezacordul
politic, nu diferenţele doctrinare, nu luciditatea dezaprobatoare
care sancţionează cinismul şi populismul, ci ura. De altfel, în
ultimele şase luni am tot auzit, reluată pe diverse voci şi pe tot
felul de bloguri, aria urii ca unică explicaţie pentru orice
atitudine critică. E dezolant să constaţi că judecata raţională
a fost înlocuită de emoţia viscerală tocmai acolo unde te-ai
fi aşteptat mai puţin. E halucinant să citeşti, după douăzeci
de ani de democraţie, articole în care şeful statului e
exonerat de orice răspundere pentru blocajul politic din ultimele
luni, ca şi cum nu s-ar fi aflat la putere, ci în opoziţie –
„el s-a dovedit conciliant şi răbdător“, spre deosebire de
Crin Antonescu, liderul liberal căruia îi revine întreaga
responsabilitate pentru numirea lui Emil Boc în funcţia de
premier! Nimic, nici un cuvînt despre numirea lui Gabriel
Oprea în fruntea armatei, semnificativă pentru viziunea
cotrocenistă asupra reformei clasei politice. O fi vinovat tot Crin
Antonescu şi pentru această alegere, nu-i aşa, Mircea?
Probabil însă că, pentru cineva
care consideră absurd codul onoarei samurailor, onoarea însăşi
e o noţiune absurdă şi o explicaţie de neconceput pentru
gesturile publice. Aşadar nu onoarea, nici demnitatea, nici coerenţa
refuzului de a accepta un comportament politic nu sînt
explicaţii plauzibile, ci pur şi simplu ura faţă de adversar. E
vorba, desigur, de ura personală, nici măcar de adversitatea
doctrinară, concept inexistent în discursul public al noului
conformism, care face eforturi remarcabile pentru a acredita ideea că
cei ce obţin un procentaj mai mic la alegeri ar trebui să renunţe
la identitatea doctrinară şi să accepte să fie anexaţi carului
triumfal al învingătorului. Versatilitate, impertinenţă,
adaptabilitate, ipocrizie, disponibilitatea de a dezerta şi de a te
pune la dispoziţia liderului, traseism şi servilism – acestea
sînt, deocamdată, „virtuţile“ ce stau la baza
„reformării“ clasei politice. Lor li se adaugă un principiu mai
vechi, de sorginte comunistă, reactualizat în ultima vreme şi
sensibil nuanţat: „cine nu e cu noi e împotriva noastră“
şi trebuie adus pe calea cea bună prin orice mijloace.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters